Asediat de îndoielile serii
Cerul se stinge încet.
Alunecare, cădere,
Viaţă pe ultimele trepte.
Nori subţiratici se târâie lent,
Înnecaţi în pustiul unui Est încruntat.
Îndoielilor mele nu le caut pricină;
Sunt vechi, moştenite de la cei dinainte.
Cerul meu se stinge şi el încet către somn.
Ochii obosiţi privesc sticla goală;
Inutilă aducere aminte.
Ai plecat şi tu, inspiraţie;
Halou, memorie, umbră.
Dispari în pustiul Estului încruntat.
Nu te mai regăsesc în cuvinte.
Închid uşa balconului de la care voiam să te strig.
Târfe neruşinate încurajate de îndoielile serii,
Două stele clipesc undeva spre Apus.
Nu sunt reale,
Sunt doar iluzia alunecării în noapte.
…pana acum nu se simte de loc ca inspiratia te-ar fi parasit…dimpotriva , pare-se ca a parguit ca tamaiosii de toamna…
Apreciez mult parerile tale, prietene, si iti multumesc sincer.
Fii mai critic, mai acid, stiu ca poti.
Ajuta-ma sa elimin vorbele de prisos care agreseaza frumusetea poeziei si
ingreuneaza inutil mintea cititorului.
ACUARELA ,,,/itzhak bareket/,,,
pe un fir de sarma-o cioara ,
nu se urca,nu coboara,
taciturna si-amortita
numai sboara
tava de arama mare
soarele ,treptat coboara
si incet-incet dispare
in Mediterana Mare
ditntr-un pom ingalbenita ,
cade-o frunza obosita
pe chelia unui om
e amurg , dar nu-i chiar seara
undeva-nu prea departe-
cineva-cu totu-aparte-
pisca-o struna de chitara…
e cam sfarsit , sfarsit de vara
cioara, soare ,
Pom si Mare
pisca struna…
ma-nfioara .