caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Excesul de publicitate şi reclamofobia

de (26-3-2007)

«Ni trop, ni trop peu» („nici prea-prea, nici prea puţin”). spune francezul. Fiind vorba de publicitate, tind să cred că prea plinul riscă să-i scurteze zilele. Acum doi ani marele oraşe ale României gemeau sub povara placardelor publicitare, prea puţin ingenioase, uneori agramate, „anglofonate” sau de un gust, pur şi simplu, submediocru; suspendate, agăţate, lipite sau „balconate”, făceau să dispară, o bună parte din profilul unor oraşe de interes istoric, atunci când nu maculau imagini bucolice încântătoare.
Fără să resimt vreo ostilitate particulară contra publicităţii – prezenţa ei în peisajul contemporan devenind inconturnabilă – sau să mă alătur celor care-o detestă visceral, fără a-i înţelege utilitatea, cred că un dozaj ceva mai judicios, n-ar face decât să-i sporească eficacitatea. Ca şi tapajul mediatic, ex-reclama, servită în overdose, riscă să amplifice scepticismul consumatorului, abundenţa ei la televiziune, oferind pretexte umoriştilor: „lipsa publicităţii pe ecrane, ne-ar predispune constipaţiei prin continenţă forţată”.
Oamenii de spirit, susţin că prima dintre publicităţi a fost a Şarpelui din Paradisul Terestru, care dispunea de un excelent produs, cunoscând perfect potenţialul pieţii… Vicleanul, sesizase o necesitate fundamentală şi aplica deja două reţete bazice: îndemnul la consum şi repetitivitatea injoncţiunii: „Muşcă din măr şi vei vedea! muşcaţi din măr şi veţi cunoaşte suprema fericire!” Diferenţa ar consta în faptul că şarpele urmărea perdiţia lui Adam, iar publicitatea câştigarea încrederii consumatorilor.
De fapt, adversarii publicităţii îi reproşează, mai înainte de toate, sensul exacerbat şi nejustificat al profitului. Pe multe meleaguri banul e un simbol al păcatului (ochiul dracului), spre deosebire de America, unde el devine o recompensă divină. În Franţa e atât de jenant să vorbeşti de bani, încât toţi cei ce se pricopsesc, devin suspecţi.
În România, amnezicii marxistului, odinioară hrăniţi cu studiul livresc al „Capitalului”, au plonjat, cu o uşurinţă surprinzătoare, la studiul lui experimental, unde şi-au descoperit veritabilele vocaţii. Din păcate, lăcomia i-a împins până la „obezitate penală” iar publicitatea s-a transformat în bumerang.
În acelaşi timp, păstori, cu frica-n Dumnezeu, şi-au abandonat păcuinele şi sfânta simplicitate şi s-au dedat speculaţiilor imobiliare şi teriane, văzând în gazonul stadionului, pajiştea mioriţelor, iar în fobalişti, berbeceii în călduri. Cu astfel de muşterii, publicitatea nu poate avea decât efecte perverse.

Gurile rele susţin că, din moment ce un publicitar e plătit pentru osanalele unui produs, nu poate decât să mintă, sau cel mult să exagereze. La care logica apărării articulează irezistibil: „…este suficient să gândeşti măcar odată loial, o singură dată – insista arhicunoscutul publicitar Marcel Bleunstein-Blanchet- pentru a înţelege că publicitatea nu tolerează trişeria, fiind condamnată întotdeauna adevărului. Tot ce afirmă trebuie confirmat imediat cu probe, deoarece imaginea elogioasă a unui produs, este confruntată cu produsul însăşi şi, natural, cu judecătorul cel mai sever: cumpărătorul. Ori un produs mincinos e osândit, mai devreme sau mai târziu, dispariţiei…”
Ca să nu mai vorbim de sancţiunile legale la care se expune o publicitate mincinoasă.
Procesul cel mai grav intentat publicităţii nu priveşte raportul ei cu consumatorul ci cu omul. Este acuzata că ar oprima omul, creându-i trebuinţe artificiale, sau c-ar atenta la libertatea lui, forţându-l să cumpere ceea ce, în absenţa ei, n-ar fi ştiut că există. Nici termeni mai abrupţi, cum ar fi „violarea conştiinţei”, nu le sunt straini detractorilor.
Biata publicitate, s-a trezit ţap ispăşitor al slăbiciunilor omeneşti, a bulimiei acumulărilor, a ravagiilor poftelor insaţiabile.
Evident că distincţia ne aparţine în faţa unor tentative de destabilizare morală cu care pseudo-publicitarii veroşi încearcă să ne dezorienteze.
Ce alt sistem ar fi capabil să prezinte, cu aceeaşi eficacitate, avantajele progreselor la zi?
Pentru a scrie, a prepara un dosar tehnic, a medita asupra problemelor economice şi politice, ca să nu mai vorbim de panoplia „sculelor” menajere, ce facilitează eforturile gospodinelor, publicitatea sugerează condiţii materiale de confort la care majoritatea dintre noi aspiră. După o zi de caznă, cui nu i-ar surâde un fotoliu masor, sau o saltea de vis, privilegiind formele naturale ale corpului?
Mai întâi, aş fi curios să ştiu ce se poate înţelege prin „necesităţi artificiale”? Sunt oare accesoriile de care nu avem nevoie în mod natural? Atunci, afacerea-i simplă.
În cele din urmă, ne-am putem rezuma la necesităţile primordiale: a dormi, a mânca, a procrea, fără a uită să respirăm, taxând tot restul de superfluu.
În felul acesta, n-am avea nevoie să ne deplasăm cu maşina, să citim la bec, ori să utilizăm batista sau hârtia igienică… Ne-ar rămâne deci să ne reîntoarcem la cavernele primitive sau la existenţa arboricolă.
Între adversarii înverşunaţi şi partizanii incondiţionali ai publicităţii, rămâne un spaţiu pentru cei rezonabili, capabili să distingă între util şi derizoriu şi, mai cu seamă, între publicitate onestă şi slogane şarlataneşti.

Ecouri

  • D.Dumitriu: (26-3-2007 la 00:00)

    Va supun atentiei un caz practic.
    Daca pentru persoanele adulte, sau chiar pentru adolescenti si scolari, publicitatea nu e o problema (cine vrea cumpara, cine nu nu, la fel cum exista libertatea sa te dai cu capul de perete, daca vrei, atata timp cat e doar e viata ta in joc, nu si a altuia)… atunci cand vine vorba de publicitate implicand copii prescolari, ma intreb daca lucrurile sunt la fel de in regula ?

    Este corecta manipularea psihologico-publicitara a unor copii? Are dreptul banul atotputernic sa invadeze chiar si acest taram ?

    Un exemplu: in cazul fast-food-urilor, este bine stiut ca produsele acestor fast-food-uri nu sunt intotdeauna din cele mai sanatoase. Insa de gustoase sunt, caci traim in lumea tehnologico-chimica a aromelor. Multe fast-food-uri amenajeaza, in cadrul restaurantului respectiv, spatii de joaca pentru copii. Spatiul de joaca plus aroma/gustul atragatoare, iata o reteta sigura pentru a ii atrage pe micuti (si parintii lor, desigur, ca nu te pui cu un copil care incepe sa tipe ca vrea la fast-food-ul respectiv, refuzand orice alta varianta).
    Este acest tip de comert/publicitate moral? Nu reprezinta oare o amenintare la sanatatea publica?
    Cine stabileste regulile, in caz ca exista vreo regula?



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
rădăcini

îmi ridic mâna şi nu pot să-mi desfac rădăcina din nasturele agăţat în oaza destinului muguri pe umeri împletesc flori...

Închide
34.236.191.0