caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Penalizarea esecului la originea psihozelor infantile si adolescentine

de (26-2-2007)

Ca urmare a cultului reuşitei individuale, se exersează asupra multor copii sau adolescenţi o presiune parantală excesivă, mai cu seamă în ceea ce privesc rezultatele şcolare. Faptul poate antrena la cei fragili un dezechilibru psihologic nu lipsit de gravitate. Toxicomania, tentativa de sinucidere sau ruptura brutală cu şcoala, figurează printre reacţiile cele mai frecvente. E drept că incertitudinea privind viitorul, când schimbările abrupte din cadrul societăţii devin monedă curentă, nu fac decât să amplifice angoasele părinţilor. În acelaşi timp, sub o formă inconştientă, reuşita copiilor se transformă adesea într-un barem social, dacă nu într-o revanşă. Când dezacordul e prea mare între aspiraţiile profunde ale copiilor sau adolescenţilor şi ambiţiile părinţilor, criza apare ca iminentă. În ziua când elevul eşuează, copilul din el încearcă teama de a nu mai fi iubit. Astfel, elevii silitori care trec cu brio prin furcile caudine ale dopajului educativ, pot manifesta unele semne îngrijorătoare de suferinţă interioară. Numeroase tulburări somatice, comportamente alimentare, insomnii, depresiuni, etc., sunt expresia unor contrarietăţi cauzate de exigenţele prea severe ale adulţilor. Uneori, pentru a descoperi suferinţa din spatele performanţei, este necesară apariţia unui eveniment grav şi ne dorit, la care nimeni nu se aştepta.
Pentru a integra o şcoală de renume sau un ciclu de învăţământ superior, mulţi părinţi sunt capabili de sacrificii nemăsurate, fără să analizeze suficient veritabilele capacităţi ale tinerilor. Părinţii pentru care eşecul este inadmisibil, încearcă să-şi asigure progeniturile cum c-ar poseda în totalitate potenţialul reuşitei, chiar dacă în sinea lor persistă unele îndoieli. Pentru ei „ascensorul social” este singura posibilitate de a face să parvină copii acolo unde ei au eşuat, împingându-i deseori, fără discernământ, pe căi necorespunzătoare.
Câţi tineri nu sunt obligaţi să renunţe la autenticele lor vocaţii şi să continue, de pildă, o „ereditate intelectuală” de medici sau de avocaţi, practicând mediocru o profesie straină dezideratelor?
Concedând dorinţelor familiare da a continua tradiţia medicală, Ioana C., n-a practicat-o decât un an, după care s-a dedat, în sfârşit, studiului harpei, devenind una din marele virtuoase ale genului.

Când părinţii au un dubiu asupra vocaţiei reale a copiilor şi pentru a le evita un eventual eşec, recurgerea la un îndrumător calificat, dincolo de orice ambiţie deşartă, ar fi calea cea mai înţeleaptă de urmat.
În zilele noastre toxicomania a devenit fenomenul cel mai îngrijorător în special în rândul tinerilor de vârstă şcolară. De câteva decenii încoace neurobiologii gândesc că răspunsul se găseşte în „circuitul de recompensare”, al cărui rol e de a procura o senzaţie agreabilă, asociată funcţiunilor vitale, cum ar fi satisfacţia unei mese savuroase sau a unei plăceri sexuale. Unele teorii susţin că la baza acestui circuit există un neuromediator, omniprezent în creier, numit dopamină. Potrivit teoriei admise, puterea drogurilor provine din acţiunea lor în eliberarea dopaminei, activând circuitul de recompensă. Alte cercetări, ceva mai recente, nu mai pun în vedetă dopamina ci noradrenalina şi serotonina, situându-le la originea dependenţei de produs.
Refugiul în paradisul artificial al stupefiantelor este deseori încurajat de cei ce susţin că acestea, consumate în cantităţi rezonabile, ar procura tinerilor o stare de libertate ilimitată pe care viaţa reală le-o refuză. Problema creată de droguri şi de alcool este pierderea, cu timpul, a multor capacităţi de primă utilitate, cum ar fi gustul de muncă şi, mai cu seamă, memoria atât de indispensabilă în perioadele şcolarităţii.
Tinerii susţin de asemenea că drogul permite unui grup de a se forja, iar relaţiilor de a se aprofunda: „trăim aceleaşi experienţe împreună, bem şi fumăm împreună, ceea ce consolidează legăturile dintre noi…” Se ajunge să se creadă că fără drog nu se poate parveni niciodată la relaţii atât de dense cu ceilalţi. Toate astea nu sunt decât idei şi prejudecăţi. Veritabila apropiere de ceilalţi nu depinde decât de atitudinea propriului lor spirit.
O atenţie deosebită se impune mai ales în perioada critică a adolescenţei, propice numeroaselor schimbări de comportament, revelând eventuale semne de suferinţă psihică. Adulţii manifestă deseori o neglijenţă naivă la apariţia „văicărelilor” infantile identificându-le drept simple simulări: „Termină odată cu aceste poveşti, n-are nici un sens să susţii că nu vei reuşi…!” La unii copii acest mod expeditiv de a-i chema la ordine, nu face decât să le înrăutăţească starea. Graţie unei terapii analitice adecvate, insistând asupra încrederii şi afirmaţiei de sine şi asupra sensului suferinţei produse de un eventual eşec, copilul (adolescentul) reintră în posesiunea potenţialului său real, gata să înfrunte cu succes obstacolele care-i stau în cale.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
iluzie

fata cu plete albastre ochii-şi indreaptă pe intinderea lacomă de iubiri nemărturisite ale mării. pescăruşii au spart coaja intunericului rotitor...

Închide
34.236.191.0