dialogul nu mai curge draga Abukir
pentru ca ambrozia din care ne hranim noi viciosii si noi canibalii intelectuali e ireversibil stricata. E putreda.
Ma asez pe un morman de conserve retorice si cuget.
Uite, tu de pilda, ai maniere frumoase. Tu musti din capsuni incepand de la miez spre inafara. Tu bei sampanie numai in compania unor doctori de stil cognitiv , psihologia de tranzactie fiind vadita intre voi, pe canapeaua burgheza nud fluorescent mirat.
Tu ai un fel de a fi trista cand razi. Tu razi cu lacrimi si contagiezi spitalul in care te-au incarcerat cei bolnavi cu dilema seriei lui Fibonacii. Tu esti prietena cu tine insuti si de aceia eu nu am loc nici macar ca soseta intre pantoful de lac albastru si ahilesul calcaiului tau fin. Tu asculti muzica clasica cu ochii inchisi si mana asezata pe inima ta jefuita de orice extrasistola romantica. Tu Abukir, nu cresti legume si nici bani la saraci nu dai pentru ca nu-ti sta in fire sa te injosesti
in zilele cu ceatza. Ambrozia iti curge pe barbie si pe sani dar gustul ei l-ai uitat de cand ti-ai pierdut candoarea copilariei. Tu iti lingi buzele si astepti sa sune cineva la usa ta de fier forjat pe care scrie paradis. Din pacate nu am adresa ta si ar fi o mare nepolitete sa vin nepoftit si murdar, soios de dialogurile sterile cu mine insumi.