Leonard Oprea:
SPAIMA DE SINE-INSUSI
Zilnic dezarticulat launtric de incapacitatea sa de a izbindi un durabil si regenerator-de-fiinta tratat de pace cu lumea computerizata si globalizata in care traieste – dincolo de a sa fundamentala dorinta de Dumnezeu (manifestata mereu prin spaima de moarte si spaima de singuratate), omul Mileniului III si-a imbogatit definitiv zestrea ontologica cu: spaima de sine-insusi.
Spaima de sine-insusi fiind acel inefabil amestec niciodata in constant echilibru – dintre:
* spaima de (optiune in) libertate
* spaima de iubire
* spaima de Credinta.
Totusi, nu e nimic apocaliptic in toate acestea.
Da, este cit se poate de firesc sa fii asediat de aceste spaime vechi si noi.
Si, uneori sa le invingi, alteori sa fii invins, alteori sa cazi la pace cu ele…
Oameni suntem si aceste spaime sunt omenesti si necesare; atit de omenesti si de necesare incit ar fi in-uman sa fim lipsiti de ele.
Iar spaima de sine-insusi este inca o treapta spre auto-cunoastere si apropiere de Dumnezeu.
Caci toate irefutabil fac parte din procesul nostru individul si colectiv de constientizare si asumare a conditiei umane evoluind intru redobindirea arhetipului divin – cel adamic.
“…ploua cu soare;
sub umbrela batrinul
domn ride discret…”
***
(din volumul:
THEOPHIL MAGUS – CONFESIUNI, 2004-2006)
***