prin
crengi îndoite de asprimea iernii,
surâsul
abia schiţat al lunii
alunecă
printre suave sunete de flaut
în ochii
încercănaţi
ai celor dragi,
plecaţi de-acasă
pe-o cale neintoarsă.
la poarta casei mele o clipă s-a oprit să numere talanţii din clepsidră:
“oriunde te vei duce în lumea asta mare-
in serile senine,
urâtul gând voi alunga.
şi capul,
când vei pune pe-oftatul zilei truditoare,
îţi voi trimite din sfintele palate
lumina adevărată-care nicicând nu piere,
întrupată…
în ţesătura unui vis de mângâiere.”
când vântul suflă pulberea de stele,
sfioasă dă perdeaua la o parte…
în inimi să privească.
sprânceană arcuită
absoarbe acum tăcerea…
adormită pe
buze languroase de…
muşcate.