Prestigioasa editură piteşteană Paralela 45 şi-a făcut un binemeritat serviciu incluzând în programul pe anul 2006, în colecţia „Biblioteca Românească” – seria de poesie, 35 de poeme scrise de Gabriel Stănescu, cu o prefaţă semnată de Vasile Andru (intitulată „Scrisul ca amintire şi ca «imunitate identitară»”). Spun aceasta, întrucât autorul, aflat la vârsta deplinei maturităţi şi forţe de creaţie, se prezintă atât prin versurile propriu-zise, cât şi prin Nota bio-bibliografică şi prin cele câteva Referinţe critice anexate – adică prin documentele valorii propriei activităţi – drept unul dintre cei mai prolifici, mai complecşi şi mai interesanţi scriitori români ai momentului. Gabriel Stănescu s-a născut la 9 septembrie 1951 în Bucureşti, este poet, eseist, ingrijeşte ediţii de texte exilate, a apucat să scoată câteva numere ale noii serii a revistei CRITERION, a trecut la 40 de ani Oceanul Atlantic, s-a stabilit „la Tropice”, lângă Atlanta, în statul nord-american Georgia, a întemeiat o editură şi migrează în fiecare an către Bucureştiul de a cărui „dragoste şi abjecţie” se pare că nu poate scăpa. Activitatea sa de editor de reviste (ORIGINI/ ROMANIAN ROOTS, CAIETE INTERNAŢIONALE DE POEZIE/ INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POETRY, ALMANAH ORIGINI/ ROMANIAN ROOTS ALMANAC) şi de cărţi ce navetează între America şi România, completează profilul acestui autentic factor integrator al literaturii şi culturii autohtone cu segmentele ei aflate în exil şi în diaspora. Dăm pentru ilustrare doar titlul ultimului volum apărut, neprins în bio-bibliografia cărţii: Pentru o definiţie a specificului românesc, crestomaţie de Gabriel Stănescu, cu note bio-bibliografice de Marin Diaconu; fireşte apărut la editura condusă de G. Stănescu şi care se cheamă „Criterion Publishing”. Este la fel de adevărat că anualul Caiete internaţionale de poezie, de 300 de pagini, este expresia unităţii întru poesie a tuturor creatorilor planetei, indiferent de limba sau de ţara în care aceştia îşi scriu versurile, ce apar aici în româneşte şi în diverse alte limbi.
Scrisori de la Tropice s-a bucurat şi de o prefaţare editorială, în speţa unei selecţii de unsprezece poeme care au apărut în revista VATRA de la Târgu Mureş, în numărul 9/2006. Ironia subtilă, practicată de autor, ia uneori forma parafrazei: „Neajunsul de a te naşte” al lui Cioran, devine – pentru poetul cu preocupări eseistice şi editoriale vizând cultura naţionalismului românesc interbelic – „avantajul de a nu te fi născut”. Discretă, autoironia sa ne aminteşte de prezentarea autobiografică a humuleşteanului Creangă, în versurile: „Eram tânăr şi frumos la 20 de ani/ nefericit la 30”. Vârsta sufletească, mai mult, poate, decât cea biologică, se reprezintă prin luciditatea generoasă cu care este percepută „bătrâneţea” autorului. El pare pregătit să transfere către cei tineri şi lipsiţi de zestre identitară valorile cărora le este depozitar prin acumulare culturală: „încep să semăn tot mai mult/ cu o magazie pentru săraci”. Ştirilor radiofonice care anunţă „că ultimele generaţii vor pierde/ imunitatea identitară” le este adresată, în feed-back, o viziune auctorială profetică: „va cădea cortina grea a adevărului/ peste marea scenă a lumii:/ viul nostru mormânt/ vor cădea câteva capete/ câteva guverne vor lua calea exilului/ cele din exil se vor întoarce în patrie”. Probleme de identitate are însă, cu adevărat poetul, autorul, ins al prezentului cu proiecţie: „mă caut şi nu mă găsesc”, sau: „Ne vom pierde şi noi identitatea urmând alte două-trei generaţii de desţăraţi”, sau: „Împotriva cui să mă apăr/ ca să mă recunosc”, ori: „nici eu nu-s turnul din Pisa” (cum altcine declarase bunăoară că n-ar fi turnul Eiffel…). Ori mai tranşant: „semăn tot mai mult cu un sat părăsit […] cu un sat devastat/ de vreo hoardă barbară în/ care au rămas doar câteva haite/ de câini vagabonzi”. Nici nu ar trebui să ne mire aceste trăiri ale sinelui cu identităţi migratoare şi pe deasupra dotat cu „memorie clandestină” (titlul unui volum de versuri publicat de Gabriel Stănescu în ediţie bilingvă, în româneşte şi englezeşte, în anul 2002): „Declar la Otopeni cărţi şi reviste iluzii de uz personal/ prezint paşaportul de refugiat/ după modelul alexandrin al pierderii sinelui/ în mai puţin de două ore/ sunt pe aeroportul din Praga”. În conştiinţa eternului peregrin, cel care a ales: „Să pot trece cu arme şi bagaje/ de partea îndoielii”, se strecoară, perfid, un sentiment insidios (nici de culpabilitate, nici de mânie răzbunătoare) ce-l apropie în mod paradoxal de nucleul cu care însuşi se identifică: generaţia românească reprezentativă în absolut, generaţia spirituală a anilor ’30 – generaţia prigonită, vânată şi ascunsă vreme de 50 de ani şi strâmb prezentată încă şi în prezent; de unde tribulaţiile produse de senzaţia, de altfel motivată (vezi şi V. Bukovski), că lucrurile se pot repeta în istorie: „părăsesc bătrâna Europă cu sentimentul că/ odată plecat ei mă vor da afară din dicţionare/ din biblioteci că vor interzice lecturile publice din scrierile mele/ Nu-s amnezic/ Timpul meu e singurul biograf al întâmplării/ Cu cât mă îndepărtez mai mult de centru/ cu atât mă apropii”. Sigur că epistola este genul de text care corespunde scriitorului trăitor pe mai multe meridiane, în acelaşi timp al existenţei personale, iar meridianele sunt geografice, politice, culturale, economice, religioase şi aşa mai departe, iar „Scrisori de la Tropice” pot fi ilustrative pentru această situaţie a înaintemergătorului de acum al satului mondial de mâine, lucru care explică într-un fel neobişnuitul faptului de a publica un text, cu minore diferenţe formale, de două ori în acelaşi volum, ca o exhibiţiune considerată revelatoare, a atelierului poetic personal: astfel, textul care dă titlul cărţii, intitulat „Scrisoare” la pagina 31, apare aproximativ identic la pagina 54, ca ultima poesie, cu titlul: „Scrisoare de la Tropice”.
O saţietate a neîmplinirilor, a nedreptăţilor, a urâţiei lumii în care trăieşte, căutător al fericirii sau măcar al libertăţii pe care nu le avea în patrie şi pe care nu pare a le fi regăsit nici în exil, îi provoacă poetului nu greaţa existenţialistă, nu revolta avangardistă, ci conştiinţa absurdităţii căutărilor sale în postmodernitate – ca în poemul „Roluri”. Dintr-un „pavilion al canceroşilor” parcă, Gabriel Stănescu decretează rostul unei existenţe absurde, într-o limpede cheie creştină: „nu trebuie să ai multă şcoală să înţelegi/ că viaţa trebuie trăită/ risipită până la urmă în vagi dizertaţii// Dacă nu te-aş fi căutat/ Nu te-aş fi găsit”.
Preponderente sunt textele moralizatoare şi de atitudine politică („vor continua să se războiască/ între ele naţiunile «unite»”), pe care acest studios al filosofiei, care este poetul Gabriel Stănescu, le-a inserat în „Scrisori de la Tropice”; de-ar fi să amintim doar câteva titluri de texte de poziţiune etică din economia întregului: „Muntele de gunoaie”, „Lecţia de anatomie”, „Poem găsit printre manuscrise”, „Manifest”, „Epigramă”, „Scene din viaţa morţilor”.
Autorul se află în dialog cu un comiliton în permanenţă adormit, poate un simbol al conştiinţei colective inerte – o somnolenţă întâlnită pe fiecare dintre malurile aparent îndepărtate (pentru că numai geografic, nu şi identitar) unul de altul ale Oceanului, presupus despărţitor de lume şi de lumi: „În timp ce tu dormi în acelaşi muzeu de veacuri/ glorie a soldatului necunoscut/ camarazii mei […]”, sau: „În timp ce tu dormi noi celebrăm cunoaşterea/ într-o casă de bătrâni din Baton Rouge Louisiana”. Este un reflex al realităţii că dacă emigrarea nu mai poate fi traumatizantă pentru expatriatul cu două patrii, ca unul ce evoluează acum în plină globalizare (Vasile Andru), diferenţele devin insignifiante atunci când conştiinţa realizează coincidentia oppositorum, când atingerea extremelor se revelează. Nici America nu mai este raiul pe pământ, dimpotrivă, civilizaţia supraaglomerărilor urbane o apropie mai mult de imaginea unui moloh social: „numai cei ce ştiu să piardă vor câştiga/ aruncaţi chiar şi de bunăvoie în stomacul Manhattanului”, sau mai explicit: „America e un Leviathan vlăguit”.
Accente de tandreţe, ca picuri de rouă pe iarba răvăşită de dragoste, găsim în poemul de iubire „Lost Poem”; în cel de rememorări mateine „Îi spuneam Mami”.
Pentru poetul care trăieşte scrisul ca anamnesis („eu/ nu/ scriu/ eu/ îmi/ amintesc”), în asumatul destin al dublării de sine, iar nu al dedublării!, ca unul în acelaşi timp „supravieţuind în lumi paralele”, ca şi aceia cu care se identifică totodată „mărşăluind neverosimil în praful cuceririi Vestului sălbatic/ înotând prin zăpezile Siberiei”, sensul existenţei, pentru care depune mărturie în scrisul său, rămâne mântuirea în perspectiva Căii, Adevărului şi Vieţii dăruite de Iisus Hristos: „unica sursă de energie: iubirea”.
Toate la un loc şi cu precădere acest ultim aspect legat de spiritualitatea umană, al scrisului său, fac din Gabriel Stănescu, în marasmul axiologic şi moral al lumii în care trăim, un intelectual veritabil. Pentru că, împotriva acelui rău existenţial, împotriva acelei boli antropologice care este îndepărtarea de Dumnezeu, Gabriel Stănescu aduce, nu falsa evlavie, ci – iertată fie-ne tautologia – afirmarea categorică.
Iar satira intitulată „Poem patriotic”, pe care o reproducem în întregime în finalul întâmpinării noastre, constituie profesiunea de credinţă a poetului Gabriel Stănescu, cel trăitor în ambele emisfere ale lumii noastre unice: „Fără poeţi patria e un circ al pâinii/ Balonul colorat cu care îţi umplu gura şmecherii publici/ O arenă în care demagogii/ Nu ştiu cum să tune mai bine// Fără poeţi patria e o mare hazna, un minereu/ Din care unii scot zilnic tone de aur/ Fără să gândească cu discreţie la o tehnologie mai cumsecade/ Un preş pe care şefii de partide/ Îl calcă în numele constituţiei// Fără poeţi patria nu e decât un cimitir al timpului/ îngrăşat de viermi/ o sintagmă amară/ ţinută în lesă de noii stăpâni ai nimicului// Un urlet e patria/ O rană nevindecată”.
Sibiu-pe-Cibin,
14 Gerar 2007,
mihai posada