caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Copilarie cu cheia de gat

de (5-2-2007)
Poza de grupPoza de grup

Am primit acest articol de la un ANONIM – gasindu-l f. interesant si real, vi-l propun spre lecturare.
Venera

Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era o cheie banala de bloc, auriu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul din elastic subtire, care evada de sub gulerul uniformei pepite.
Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiile noastre nauce. Din cand in cand, sufocati de panica, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca „am pierdut cheia”. Se intampla…, urmau ore intregi de stat pe betonul din fata blocului, nemancati, in asteptarea parintilor care aveau sa ne pedepseasca pentru efortul de a schimba yala de la intrarea in casa.
Cheile erau cea mai de pret avutie a noastra. Si nimeni nu trebuia sa afle ca le purtam legate de gat. Eram speriati cu scenarii apocaliptice, in care hotii de apartamente ii urmareau pe cei vorbareti si-i atacau chiar in fata usii. Intre noi nu ne mai feream. Cand ne schimbam pentru ora de sport, cheile varate sub maiourile tetra ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat „medalia de la casa”, asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un mobil…

ADUSI DE BARZA.
N-am trait mai bine sau mai rau decat copiii de azi. Am trait. Pe noi ne-a adus barza si ne-a asezat, ca pe niste coconi, in vatra cuminteniei si a asteptarii. Am crescut infasati ca sarmalutele, printre gamelele de tabla si olitele de care eram legati la cresa. Eram frumosi, aveam pampoane rosii prinse-n crestete, sub barbie, de carucioare. Am supravietuit deochiului si timpului blestemat in care ne-a fost dat sa ne nastem. Visele noastre, pazite de ochiul pestelui de sticla de pe televizor, erau bantuite de miros de portocala si de baloane de guma „Tipi-Tip”. Citeam pe ascuns „Elevul Dima dintr-a saptea” si „Boccaccio”, iar la vedere „Ciresarii” si Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara. „Mama lu’ Cutaaaare… Il lasati pe Cutare afara?”
Baietii isi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbalistului preferat. Jucau fotbal pe terenuri decupate din cartoane, iar fiecare nasture avea un nume. Cei care „driblau” erau la fel de pretiosi ca si o minge „Artex”. Jucam „Tara, tara, vrem ostasi” si „Flori, fete sau baieti”, de-a „v-ati-a” si „arimjimjim, aramjamjam”… Saream elasticul si sotronul desenat cu un ciob de caramida pe asfaltul din fata blocului.

RATIA DE FERICIRE.
Singurii nostri roboti erau cei construiti din pachete de tigari lipite. Aveam papusi fara sex, ca ingerii, si bara de batut covoare de langa bloc, unde fetele faceau „exercitii la paralele”, imitand-o pe Nadia. Pocneam cu bolovanul capsele adunate in staniolul de la ciocolata chinezeasca si suflam cornete de hartie prin tevi. Nu aveam Playstation, Nintendo, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe internet. Dar aveam prieteni… Verile noastre aveau miros de brifcor si gust de susan. Ne smulgeam matricolele cusute de pe bratul uniformei si alergam bezmetici, ca fluturii in sticla. Ne balaceam cu picioarele intr-o apa nesfarsita, de pe pontonul nici unei sperante.
Luam „Pepsi” pe sub mana de la cantina partidului si mergeam in fiecare vara in cate o tabara de pionieri. Stateam la cozi, „inaintasii” care tin randul, stateam in frig, stateam pe intuneric si aveam cartele. Dar nu stiu cum de s-a intamplat, am reusit, asa copii cum eram, sa ne luam ratia de fericire. Cate-o portie mica de fiecare, sa ajunga la toata lumea…

DESENE.
Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Acelasi ecran fara plasma, unde, in serile in care se oprea curentul, umbrele mainilor inchipuiau animale la lumina lampii cu gaz. Jucam „fazanul” si construiam masini si palate din placutele metalice de la „Mecano”. Doar cinci minute pe zi, inainte de telejurnal, ne uitam la „Mihaela si Azorel”, alb-negru, si stiam doar ca Donald arata ca ratoiul-jucarie din cauciuc, cu bluza de marinar. Am supravietuit serialului „Dallas” si-am inventat un joc in care numaram in engleza: „Uan, ciu, sfri/Pamela vrea copii/ Si Bobby nu o lasa/ca este prea frumoasa”. Aveam clasoare cu timbre si colectie de surprize cu fotbalisti de la „Turbo”.
Ne jucam de-a printesele (un fel de „real life role play game”), beam apa minerala „Aurora” (un fel de MD de-acum) si mancam inghetata „Polar” (fara inlocuitori). Ne coloram guma de mestecat cu varfuri de creioane, ca sa creada lumea ca-i straina, si ne umpleam pauzele de scoala cu biscuiti „Voinicel”… Aveam sugativa si pic cu care ne stergeam singuri greselile. Nu luam niciodata „foarte bine” la scoala, dar eram incoronati la fiecare serbare cu coronite uriase din garofite roz.

MAJORATE.
N-aveam sali de cinema cu sunet dolby, dar faceam cozi la filme ca sa vedem „Liceeni” sau „Declaratie de dragoste”. Ascultam muzica la maguri si casuri aduse de la rusi si inregistram melodii straine de la „Vocea Americii”. Noi, unbelievable, n-am avut manele… Si nu ne faceam dedicatii muzicale in direct, primeam/trimiteam bilete in care ni se cerea/ceream prietenia. Noi n-aveam bloguri pe net, completam oracole pline de poze decupate din almanahul „Cinema” si scriam in loc de mail-uri lungi scrisori de dragoste. Adidasii „originali” aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadari, miros de tigara de la polonezi si de nechezol. Singura casa de moda renumita era solarul de la mare, unde veneau bisnitarii. Noi nu ne-am dat niciodata beep-uri, aveam la colt de strada telefoane cu fise, cu receptoare prinse-n furca. Ne faceam majoratele si mixam Depeche Mode si CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking. Eram imberbi si trimbulinzi, fara sa stim prea bine ce inseamna asta. Eram misto si faini, niciodata cool.

RITUAL.
Parintii nostri lucrau in schimburi, unul venea, altul pleca. Pranzul de duminica era o sarbatoare sfanta, pentru ca atunci ne strangeam cu totii in jurul mesei. N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri si nici internet-cafe-uri. In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, inghiteam stoici dumicatii de paine integrala unsa cu unt sarat, din care tasneau broboane de apa.
Ne puneam ghiozdanele de carton in spate, bentita elastica pe cap si apoi, ultimul ritual inainte de a iesi pe usa, cheia agatata de gat. Pentru cateva secunde, metalul rece ne anchiloza miscarile. Noi n-am trait mai bine sau mai rau. Am trait.

DULCE
„Marmelada. Scovergi si checuri fara oua. Glucoza cu textura de sapun si pufarine. Lipiciul «Pelikan», dulce la gust, in cutii de plastic cu lopetica. Pasta de dinti «Optima» cu aroma de banane. Buchetele de ghiocei”

SI AMAR
„La depanusat porumb (gramezi sub care se ascundeau soricei orbi, abia fatati), scos sfecla de zahar (exclus datul cu spitul), cules de struguri (maini negre si lipicioase). Pranz cu sandvisuri din parizer prajit, branza si mere”.

ANONIM

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.160.105