Cu ani în urmă, eram jurnalist de investigaţii. A venit la mine o femeie care părea nebună. Tulburaţii psihic şi obsedaţii de adevăr au aceeaşi privire halucinată, uşor de confundat. Nu era câtuşi de puţin. Era doar foarte bine documentată. Iar eu, singurul jurnalist de serviciu în seara aceea, bolnav de curiozitate (restul erau deja obosiţi după o zi de alergătură şi fugeau ca potârnichile de apariţii cu dosare la subbraţ care apăreau sfioase taman când spuneai şi tu “gata”), cu o răbdare de masochist care a avut curiozitatea să o asculte şi să vadă ce “docomente” aduce dânsa. De la o instituţie nebănuită ca forţă.
Am stat până noaptea târziu la a cinşpea cafea. Femeia era fabuloasă. Aur curat. Cine ar fi bănuit ce forţe puteau fi manevrate sub titulatura birocratică a instituţiei! Doamna B. mi-a furnizat documente pentru care am ajuns în scurt timp să primesc telefoane ciudate după ce am publicat primul articol. Cu candoarea care mă caracterizează (că doar n-o să recunosc că eram tâmpită total şi de restul inconştientă) am crezut că sunt farse ale golanilor cu care împărţeam banii de vodkă, bere şi cârnaţi la crâşma de la Rodipet între două analize politice de pahar. Aşa am intrat sub protecţia SRI. Pentru că picasem pe o afacere extrem de murdară dar tot pe atât de penibilă privind nişte… hai să le numesc „aparaturi”, date nouă de guvernul american şi pe care hulpavii românaşi de la butoane, în buna tradiţie a lăcomiei care dă în prostie, le subînchiriaseră, ei bine, taman irakienilor. Cât să intru şi-n vizorul lor şi al şmecheraşilor autohtoni cărora le stricasem fără să bănuiesc ploile şi pe o anchetă a SRI care-i monitoriza de mult şi ţinea să se asigure că eu ştiu ce fac.
Când m-a contactat ofiţerul SRI X, care m-a scos din sediul guvernului unde mă plictiseam în aşteptarea comunicatului de la conferinţa de presă, pentru a mă plimba la nesfârşit în jurul blocurilor (ca să nu fim interceptaţi), am crezut din nou că e o farsă. Pe undeva, simţul acesta exagerat al ridicolului, de sorginte ţărănească, m-a salvat. Altfel, probabil că aş fi făcut pe mine de frică. Ceea ce nu ar fi fost tocmai cool.
Doamna B. avea şi ea o obsesie: să-l trezească pe ministru, crezând, pe tiparul compătimirii de odinioară cu care îi alocam lui Ceauşescu neştiinţa despre înfometarea propriului popor, că “ministrul nu ştie”. Lucrând unde lucram (la cotidianul care a dat din rândurile redacţiei un şef SRI, un şef SIE –nimeni altul decât dobitocul care-mi fusese redactor-şef şi care făcuse un imbecil preşedinte pe munca noastră şi pe salariile noastre permanent blocate în campanii de partid), nu mi-a fost greu să-i dau un telefon dobitocului şi să-i bat obrazul că ţine de luni bune femeia la uşă. Şi că oamenii de care s-a înconjurat (un medic ginecolog consilier la Agricultură!) pur şi simplu îşi bat joc de ea. Deşi femeia nu vrea decât să se asigure că el ştie, obsesia ei de femeie riguroasă care avea o slăbiciune pentru strămoşii acestuia care-şi pierduseră viaţa în închisorile de reeducare comunistă.
Cu răbdarea interesată care ne era alocată jurnaliştilor de la cotidianul care-i adusese la putere, domnul ministru mă asculta. Dar râdea. Explicându-mi permanent că o va primi. Doamna B. a intrat în final în audienţă după ce am invocat, enervată, spiritul lui Coposu, că nu mă mai ducea capul la altceva. A ieşit aşa cum a intrat: cu un mare gust de dezamăgire. Partidul a căzut la noile alegeri. Atât de crunt, că nici măcar în Parlament nu a mai intrat. A ajuns o fantomă şi aia disputată între aripi şi aripioare. M-a obsedat râsul acelui ministru (care mai era poreclit, din cauza asemănării fizice, cu numele personajului Tano Cariddi din “Caracatiţa”), ca de o glumă care nu merită atenţia sa. Doamna B. avea dreptate. Ea era nebună doar în măsura în care şi-a riscat şi şi-a şi pierdut pâinea ulterior pentru a demantela caracatiţa autentică care funcţiona la nivelul structurii sale aparent inofensive.
Doamna B. a ieşit la pensie. A considerat fatidic faptul că eu semănam fizic cu nora ei, lucru care m-a enervat peste poate pentru că eu mă vedeam mult mai frumoasă şi bineînţeles unică; deşi recunosc că m-a bulversat asemănarea mea fizică cu nora ei. Care a dat naştere unui copil, aşa că doamna B. a ieşit la pensie şi s-a apucat de crescut nepoţi şi de pus borcane cu murături, că mai era şi o straşnică gospodină. Ministrul cu pricina a fost peste ani anchetat, arestat şi, între timp, condamnat penal pentru corupţie. Are aceeaşi dicţie impecabil ardelenească care te face să crezi că nu e posibil că cineva poate fi corupt având o asemenea dicţie. M-a obsedat lejeritatea râsului său de odinioară, faptul că doamna B. a intrat cum a ieşit de la el din audienţă, fără nici un efect, deşi i-a lăsat tot teancul cu dosare care devoalau firul roşu al corupţiei din structura aflată în subordinea sa.
Râsul lui m-a obsedat, nici măcar nu m-a înfuriat. Mi s-a părut nici măcar o sfidare ci un risc enorm asumat în faţa destinului.
Peste ani aveam să plec de la Parchet doar pentru că nu mai suportam imaginea căderii umane: de la rang de oficial care te striveşte la cea de om căzut şi strivit sub puterea cătuşelor, în aşteptarea PRO TV pentru a trage dubla cea mai bună, umilit, încadrat de poliţişti, cu noi, restul, frustraţi pe treptele Parchetului General de importanţa alocată televiziunilor. Aşa am văzut multe arestări în reluare, doar pentru ca televiziunile să-şi poată trage cadrul potrivit la o arestare care se săvârşise, de fapt, pentru noi ceilalţi, la primele ore ale zilei. Pe ministrul cu pricina nu l-am văzut cu cătuşe. Am plecat la timp din presă dar mi-a fost îngrozitor de rău interior când l-am văzut la TV punând la cale penibile furtişaguri interceptate de procurori. Îmi revenea în minte (deh, ureche de muzician) râsul lui gâlgâit, profund amuzat de parascoveniile doamnei B. şi de insistenţa mea de a o asculta.
În seara asta l-am văzut la televizor. Nu mai semăna cu Tano Cariddi. Era un om strivit. De drama personală. A omului care, în puşcărie fiind, nu şi-a putut vedea măcar feciorul găsit mort în condiţii suspecte într-o ţară africană. Atunci am auzit clar râsul acela al lui în cascade, cu aparenţă de autenticitate. Al omului care nu gândeşte o clipă că va veni vreodată clipa plăţii.
Sau doar efectul cauzei pe care a constituit-o cândva. Atunci când era ministru. Nici nu e nevoie să îl iubeşti pe Dumnezeu, aşa ca mine. E suficient să înţelegi legile fizicii. Şi să te gândeşti că, într-o bună zi, cauza a ceea ce eşti astăzi cândva va declanşa necontrolabile efecte.
Foarte, foarte bine scris articolul, în prima parte. Se simte nervul de jurnalist, verb, vervă, concizie, capacitate de a subsuma eficient particularul, generalului. Autorul are şi evidente calităţi de prozator: ironie, autoironie, portretizarea unor personaje din câteva tuşe tăioase şi expresive. Era cât pe ce să mă extaziez. Dar, a venit şi finalul. Ca un ciocan fundamentalist pe o nicovală habotnică. Este, după părerea mea, revoltător să crezi că odraslele mor ca să ispăşească greşelile părinţilor. E o împăcare vecină cu prostia să crezi că un copil a murit, de exemplu, într-un accident produs de un şofer imprudent, beat sau adormit la volan, pentru că părintele său a fost (tot de exemplu) un beţiv, un hoţ, un curvar, un ministru corupt, un preşedinte (de bloc) tiranic. Şi că acestă moarte este plata pentru faptele părinţilor sau a păcatelor strămoşeşti. Am auzit şi oameni (de-i noştri, drept credincioşi), care după moartea a zeci de mii de oameni în cutremurul, urmat de tsunami, din Japonia, au spus: „Trebuie să fi avut ei un păcat!” Cutremurător! De aceea, am rămas ca prostu’, în faţa uni articol scris excelent, dar, cu o concluzie răssmucită. Nici ultimul paragraf, cel cu fizica, nu mai salvează nimic, fiindcă introduce ideea că legile fizicii stabilesc recompensa ori pedeapsa pentru faptele noastre, admirabile sau demne de dispreţ.
Aş minţi dacă aş spune că mă surprinde intoleranţa manifestată de predicatorii libertăţii spirituale. Mai toţi apărătorii liberului arbitru (indiferent de domeniu: religios, socio-sexual, politic, educaţional) reacţionează cu vehemenţă „extremistă” dacă nu le împărtăşeşti vederile, dacă nu alegi ce aleg ei. Paradoxal, este o dovadă de voluntară îngrădire a minţii.
E un conformism mult mai obositor să fii permanent nonconformist (citat aproximativ din Aldous Huxley).
Păcatele mele, dar unde am spus eu, domnule Mircioane, că i-a murit copilul pentru păcatele lui? Deplângeam doar faptul că nu are şansa minimă, a oricărui părinte supus unui asemenea coşmar, de a trăi în libertate cea mai cumplită dintre suferinţe.
Dar, vorba lui Călinescu, scriitorii nu ştiu mereu ce scriu, criticii sunt cei care au dreptul de a-i judeca. Libertate pe care cititorii mei o au din plin!
Doamnă Dora Vulcan, îmi cer scuze. Măcar pentru excepţionalul talent de scriitor, aveţi dreptul de a nu fi taxată prea brutal pentru convingerile dumneavoastră. M-a luat gura pe dinainte, iritat fiind de mesajul (semi)transparent, cum că, până la urmă, fiecare plăteşte pentru faptele sale. Dar, aceasta este o convingere, şi o speranţă, idealistă, pentru care nu cred că trebuie să fiţi „lapidată”. Totuşi, eu nu am această convingere, din cauză că nenumăraţi tirani au murit, mersi fain, liniştiţi şi de bătrâneţe, fără să plătească în „această viaţă” pentru ororile pe care le-au comis. Stalin este un exemplu. De aceea sunt aşa aprins şi am sărit de cur în sus, pentru că aş dori ca societatea să fie mai atentă şi să nu lase „răsplata” la mâna divinităţii sau a legilor fizicii. Deşi, judecata omenească (în sens de împărţire a dreptăţii) este mereu supusă prejudecăţilor momentului, eu spun că nu avem ce face şi trebuie să încercăm să arătăm tot ceea ce considerăm noi, oamenii, că este o nedreptate, pentru a edifica o societate în care dreptăţii să i se acorde o şansă. Însă, în fond, şi dumneavoastră aţi acţionat tot conform acestei idei, încercând să faceţi în aşa fel încât informaţiile femeii, care părea nebună, să fie cunoscute. Doar optimismul afişat în final, cum că, până la urmă, s-a făcut dreptate şi că aşa vor păţi toţi corupţii şi nesimţiţii, m-a deranjat puţin. Dar, poate că am eu „lentilele” deformate şi dumneavoastră v-aţi referit exclusiv la acest caz şi nu aţi vrut să ne liniştiţi că aşa se întâmplă în general. Îmi cer scuze încă o dată. Tonul civilizat pe care l-aţi folosit pentru a-mi răspunde mă face să cred că, poate, am greşit. Încă o dată, felicitări pentru scriitura mai mult decât remarcabilă. Nu sunt „Mafalda” să dau eu note pentru calitatea scriiturii, dar, pe mine m-a impresionat. Să auzim de bine.
Domnule Mircioane, mă copleşiţi cu trimiterile la talentul scriitoricesc (de altfel, fie vorba între noi o faceţi cu un verb aşa viu că mă întreb ce-oţi vedea la scrisul meu, dar asta e altă poveste, nu aş vrea să ne împărţim reciproc aprecieri, îmi plăcea mai mult când îmi făceaţi praf „convingerile”; nu lansarea aprecierii mă deranjează din partea-mi ci riscul măgulirii reciproce care duce în altceva decât autentica apreciere) şi, fără să aveţi vreo vină, îmi actualizaţi traume. Toată copilăria mi-am ascuns aceste date, pe care nu mi le-am luat niciodată prea în serios deşi, din curiozitate, n-a fost scriitor la care am avut acces pe care să nu-l simt ca pe tata meu vrând să aflu despre el tot ce se putea, bifând, pe ascuns, e drept, toate concursurile. Pe ultimele, doar din curiozitate şi rigoare a verificării. În deplină ilegalitate, din cauza obsesiei tatălul meu şi a unei profesoare nebune de legat de-a face din mine un matematician cu orice preţ, împotriva voinţei mele. Profesorul care mi-a încurajat eforturile, la rându-i, era nebun de legat: mă trata ca pe o infractoare, susţinând că dacă am vreo fărâmă de talent trebuie să-l supun tuturor caznelor posibile, că asta mă obligă, ca de-o culpă cu care te-ai născut la purtător, la nesfârşite penitenţe. Iar el ştia să te chinuie ca pe hoţii de cai. Când am citit o caracterizare făcută mie de el (doar pentru că o profesoară isterizată de chinurile la care mă supunea mi-a arătat-o pe ascuns riscând furia lui), caracterizare ataşată unei lucrări predate de mine la o sesiune, mi-am spus că s-a dus cu capul şi l-am suspectat că m-a prezentat aşa doar ca să aibă el credibilitate ca profesor al meu. Îmi plăcea mai mult când mă provoca, pentru că-i puteam da replica iar furia mea era mult mai productivă pentru că se concretiza în cărţi citite cu sacoşa, în termen scurt, ca să-i dau replica argumentată şi să-i demonstrez că am dreptate.
Aşa se face că, deşi înţeleg mecanismele care au făcut din scris o traumă cumplită pentru mine, mi-e greu să mă detaşez de anii de teroare în care ba am fost ţinută departe ca de căderea în derizoriu (cum era scrisul pentru bietul tata, bogumilic bolnav de cifre), ba am fost pedepsită de parcă omorâsem oamenii în existenţa anterioară. Mâna întinsă de dvs., mult mai impresionantă din postura în care mă făceaţi praf (ştiu ce presupune să loveşti într-un om pe care-l apreciezi pentru a-l curăţa, în opinia ta, de rău, de prostie, de eroare) m-a înduioşat teribil. De aici invocarea cu umor a lui Călinescu.
Iar în presă fix talent scriitoricesc nu-ţi trebuie. Pentru că este sau era considerat un balast. De care trebuie să te vindeci -ca să supravieţuieşti- până la limita de îndobitocire, până uiţi şi cele mai stupide adjective. Îndobitocire prin care am trecut cu brio până s-a revoltat în mine scrisul care a ţâşnit cât să mă facă definitiv antipatică şefilor mei care mă preferau în postura de tută proastă, motiv pentru care au şi considerat că e cazul să zbor dacă am prea multe opinii.
Iar de la ieşirea din presă, de nişte ani buni, tot încerc să-mi regăsesc identitatea; operaţiune care mă ia cu transpiraţii în ceafă, atunci când nu scriu dintr-o respiraţie doar pentru că mă marchează profund ceva.
Aşa cum e şi cazul acestui om.
Personal, dacă tot discutăm convingerile, nu văd postura sa actuală ca pe un act de dreptate ci ca pe o cădere. Care mă doare rău. Mă doare, în general, căderea omului pentru că sunt dintre jurnaliştii care, sub aparenţa tonică a reportajelor din puşcării, veneam –îmi asum dezacordul pentru că detest să vorbesc de mine ca tâmpiţii la persoana a treia!- bolnavă de acolo, urlam în hohote ca posedată, obsedată doar de ceea ce simţeam dinspre sufletul interlocutorului şi prea puţin interesată să dau lecţii victorioase despre beneficiul penitenţei. Pot spune că am în puşcării mai mulţi prieteni în al căror respect autentic cred decât în libertatea creatoare a unei prese pline de uscăciune.
Iar în cazul său m-a durut cu anticipare. Pentru că nu am înţeles niciodată resorturile care fac un om care şi-a asumat responsabilităţi (care-i implică întotdeauna şi pe alţii) să se comporte cu lejeritate.
Dar eu sunt, poate, prea înţepenită, mult prea înţepenită.
Responsabilitatea e, în opinia mea, cea mai bună dietă, aptă să te transforme într-o scândură de nelinişte, e demonul fără cofeină care-ţi alungă somnul, coşmarul care te face să nu dormi nici adormit. E sâmburele de cancer care te roade pe dinăuntru pentru că ţi-ai dat întregul sistem imunitar peste cap ştiind că ai mereu a da socoteală pentru absolut tot: şi pentru ce faci şi pentru ce eşti şi pentru ce nu ai reuşit să educi în tine până la momentul zero al asumării responsabilităţii faţă de cei mulţi. E, aşadar, un monstru. Care numai cu lejeritate nu poate fi asociat.
Şi atunci? Ceva din zbuciumul dnei B., care-i admira strămoşii, s-a transferat probabil, inevitabil, şi asupra mea. Pentru că aş fi vrut ca el şi alţii ca el să nu greşească. Nu atât de penibil. Nu cu lejeritatea stăpânului care se vede în vârful piramidei pentru a dispune de soarta celorlalţi după bunul plac. Adică aşa cum au făcut cei care i-au băgat strămoşii la puşcărie. Cărora ar fi avut şansa fantastică de a le face dreptate. El şi alţii ca el. Abia la acest nivel invoc ideea de dreptate şi mă doare şansa astfel ratată din motive care ţin de slăbiciunea omenească. Cine ştie. E perspectiva mea. Una care poate fi pusă…lejer (singura lejeritate pe care mi-o permit) în discuţie şi admit asta pentru că m-aş usca dacă aş vieţui doar în lumea convingerilor mele (prima frază din manualul de psihologie făcea trimitere la asta şi m-a marcat profund pentru că face din comunicare şi interacţiunea cu ceilalţi condiţia supravieţuirii; nu e de mirare, aşadar, că sistemele discreţionare urăsc comunicarea iar meseria de comunicator e desfiinţată, fiind înlocuită cu cea de propagandist).
M-a sunat mama dimineaţă şi mi-a spus că i-au dat liber de la puşcărie, pentru bună purtare, ca să-şi îngroape copilul.
Iar i-am auzit râsul şi iar mi-am auzit urletul: nu cred că poate fi concepută postură mai sinistră pentru care un om deştept -şi cu şansă din partea destinului de a acţiona în consecinţa inteligenţei sale- să primească aprecieri de bună purtare. A trebuit să înaintez serios în vârstă ca să înţeleg de ce-mi plăceau atât de mult poveştile lui Andersen: „Augustine, ce-ai făcut? Ai pierdut tot ce-ai avut”…
PS: Un prieten care mi-a citit postarea pe fb m-a întrebat de ce-i aloc atâtea calităţi. De ce nu admit că poate fi doar prost. Păi, atunci prostia ce e? Iată o temă de meditaţie: e prostia culpabilă sau nu? Ce, danezii sunt toţi inteligenţi? Că doar colegii mei de delegaţie spuneau că sunt proşti grămadă, că nu au nimic din sclipirea şmecheriei româneşti. Ei, asta pare a fi o problemă: şmecheria. Pentru mine aşa începe pactul cu diavolul.
Una peste alta, domnule Mircioane, dacă toţi cititorii mei ar fi aşa pasionali ca dvs. mai că aş comite păcatul de-a mă „face” scriitor. Numai de dragul de-a savura asemenea reacţii şi tot ar merita s-o fac. Dar am impresia, după cât de bine scrieţi, că nu sunteţi un cititor tipic, aşa că rămân ce sunt cu îndoielile şi traumele mele. Oricum, am dubii mari privind presupusul meu talent dar nu e cazul aici să discutăm despre asta, pentru că chiar nu pot rezolva în public traumele şi îndoielile pe care le am, cu oricâtă sinceritate mi le-aş recunoaşte. Iar la ce texte fabuloase citesc zilnic şi la ce condeie descopăr, asezonate cu lecturi fabuloase, masive, structurate prin eforturi consecvente şi aşezate pe naturi foarte puternice, am îndoieli serioase că umanitatea ar duce, cumva, lipsă de notiţele ale mele. Altfel de ce să scrii dacă nu profită nimănui?
Haideţi să discutăm, însă, altceva. Vă propun, nu vă somez. Aşadar, cum rămâne cu şmecheria? Unde începe şi unde se sfârşeşte ea? E profitabilă vreun pic în beneficiul celor mulţi (intrăm în teritoriul „scopul scuză mijloacele”)? Poate fi confundată cu ingeniozitatea? Aşa ajungem, inevitabil, la psihologia poporului român a lui Motru. Valabilă cu fiecare rând, în opinia mea. Cele bune şi vă mulţumesc!
Cristina Jinga,
Mi-a plăcut la nebunie sinteza astfel formulată!
Domnul Mircioane, a remarcat, pe bună dreptate, că textul cu „ministru’” corupt este scris cu pasiune şi talent. Interesant este faptul că doamna, sau domnul…Dora Vulcan (în mai multe fraze utilizează masculinul), se arată concisă în textul bine echilibrat al articolului. În schimb, comentariile par mult mai fragile pe planul economiei de vocabule, uneori debordante. Mai mult, după ce suspectează aprecierile pozitive ale dlui Mircioane, revine şi le acceptă măgulită, mulţuminds frumos. Nu cred că este vorba de incoerenţă ci de o scriitură specific feminină cu meandrele dar şi calităţile ei indiscutabile.
Domnule Mircioane, după dvs., Stalin e mort de moarte naturală? Permiteţi-mi să mă îndoiesc. Amintiţi-vă cât s-a scris, în presa vremii, despre doctorii evrei care l-ar fi ajutat să-şi dea duhul, trăgând cât au putut de timp. De multe ori chinurile iadului încep la faţa locului…Nu vreau să evoc „justiţia imanentă” , faţă de care aveţi rezerve. Cum bine remarcă dna Vulcan, legea fizicii, a cauzelor şi efectelor, se dovedesc aplicabile şi celor care le-au edictat. Aş fi curios să aflu numele unui tiran sau dictator sanguinar care a murit în somn ca un îngeraş imaculat. E bine ştiut că regula comportă şi excepţii. În cazul de faţă, rarisime .
Stalin e mort de moarte naturală? Permiteţi-mi să mă îndoiesc. Amintiţi-vă cât s-a scris, în presa vremii, despre doctorii evrei care l-ar fi ajutat să-şi dea duhul, trăgând cât au putut de timp.
Domnule Ionesco, pentru o documentară mai corectă, vă recomand acest articol http://www.acum.tv/articol/10267/ care este de fapt o recenzie a trei cărți, p e care dacă le-ați citi nu ați mai scrie astfel de lucruri.
Domnule Clej, am citit articolul dvs,. interesant şi bine documentat. Cele trei volume de care-mi vorbiţi, nu le-am citit. În schimb, am citit suficient material despre acest subiect ca să mă pot pronunţa corect. Vă reamintesc parţial fraza scrisă de mine: „…despre doctorii evrei care l-ar fi ajutat să-şi dea duhul…”.
„…l-ar fi ajutat”, nu este o afirmaţie, ci o ipoteză, emisă de presa vremii. Sper că remarca dvs., nu subînţelege o tendinţă antisemitică din partea-mi. Ar culmea…!
Domnule Ionesco, suntem în 2012, nu în 1953. Azi e bine știut că imediat după moartea lui Stalin, noii lideri de la Kremlin i-au eliberat din detenție pe toți cei acuzați – pe nedrept – de comploturi împotriva lui Stalin, cel care inventase toate aceste „comploturi” cărora dumneavoastră le dați credibilitate citând „presa vremii”. Care presă? Pravda, dinainte de 5 martie 1953?
În cazul când doctorii evrei i-ar fi venit de hac lui Stalin, omenirea întreagă ar trebui să le poarte recunoştinţă şi respect. Eu prefer această „legendă” , chiar demitizată, domnule Clej.
Vom avea poate prilejul să revenim la circumstanţele morţii tiranului şi să comparăm versiunile, nu numai cu cele din Pravda.De multe ori adevărţii eroi se revelează cu timpul.
Domnule Ionesco, rămâneți dumneavoastră la vorbitul după ureche, sportul național românesc. V-am dat o bibliografie, dacă vreți într-adevăr să faceți comentarii avizate.
@S. Ionesco
Scrieţi:
> Stalin e mort de moarte naturală? Permiteţi-mi să mă îndoiesc.
> Amintiţi-vă cât s-a scris, în presa vremii, despre doctorii evrei
> care l-ar fi ajutat să-şi dea duhul, trăgând cât au putut de timp.
Faptele:
1. Stalin a avut primul atac pe 1 martie 1953; a murit pe 5 martie
2. doctorii – toţi arieni pur sânge – au venit când au fost chemaţi, adică la ceva mai mult de 24 de ore de la atac
3. doctorii (9, din care 7 evrei) despre care s-a scris în presa vremii erau deja sub arest de cel puţin 3 luni.
Concluzia: … o trageţi singur.
@Alexandru Leibovici
Păreţi foarte bine documentat, domnule Leibovici, având probabil aceleaşi surse ca domnul Clej. Repet, eu n-am consultat volumele recomandate de dumnealui ci, presa vremii şi alte articole apărute ulterior şi conservate de familia mea în pod. Reiese, aşadar, că informaţiile de care dispun sunt incomplete sau, pur şi simplu, eronate. Tocmai din acest motiv, le-am pus la condiţional, fără vreo pretenţie de autenticitate. Nu mă voi grăbi să trag concluzii, chiar dacă versiunea ipotetică (se poate citi poetică), ar contraveni flagrant realităţii . După părerea mea, această opţiune fiind personală, nu cred că ar merita prea multe justificari. Cu toate acestea, odată ce mi-a fost intrigată curiozitatea, voi adânci documentarea pentru a nu rămâne în acest stadiu de ignoranţă privind un moment atât de crucial al istoriei contemporane.
Domnule S Ionesco, istoria e istorie, iar miturile sunt mituri. Nu are rost să ne aruncăm în mituri pentru că descoperim acolo o poveste convenabilă, pe post de pansament spiritual. Chiar dacă nu ne convine faptul că Stalin a murit în patul său, de moarte naturală, adevărul e preferabil oricărui mit. Atitudinea dvs., seamănă cu cea a idealiştilor care se conving singuri că Isus a murit ca să plăteasă pentru păcatul originar şi, astfel, a salvat omenirea! E frumoasă povestea, dar, nimeni n-a plătit nimic pentru noi şi problema nu s-a rezolvat. Mai bine să ştim că se poate ca un tiran să trăiască până la adânci bătrâneţi, instalat în scaunul Puterii, decât să ne amăgim că există o putere supranaturală care face dreptate, folosind fulgerele, seceta, inundaţiile, cutremurele, lăcustele sau doctorii. Sau că legile fizicii fac drepate în societate! Nu, domnule Ionesco, fie că ne convine sau nu ne convine, Ioana D’Arc a fost paranoică, Galileo a fost ars pe rug pentru că a susţinut adevăruri ştiinţifice, Isaac Newton,o minte strălucită(!) a fost credincios, Eminescu a fost antisemit, Ion Barbu (Dan Barbilian) a consumat droguri, Churchill bea un litru de whisky pe zi, Stalin a murit de boală, Nichita bea litri de vodcă pe zi, Marin Preda era un zgârcit ce nu s-a mai pomenit etc. Sigur, nu sunt cele mai reprezentative şi educative exemple, dar, părerea mea, numai adevărul ne apropie de liberate, nicidecum miturile care cosmetizează realitatea, ca să dormim liniştiţi, în ideea că Cineva veghează pentru noi.
„
GalileoGiordano Bruno a fost ars pe rug…Domnule Mircioane,
Mă dau de ceasul morţii să explic că afirmaţiile mele, în legătură cu moartea lui Stalin, au fost puse la condiţional, iar dvs., mă asimilaţi credincioşilor în Isus mântuitorul păcatelor…, după care aşterneţi lista vicioşilor: Jeanne d’Arc; Winston Churchill, Galileo(???)Nichita (probabil Hruşciov, sau Stănescu?..) ca şi când le-aţi fi împărtăşit existenţa. Replicile dvs., îmi amintesc de un adagiu, dacă memoria nu mă trădează, de Ben Sirakh: „Nu te disputa cu un mare pilduitor şi nici nu-i arunca lemne în vatră”
Domnule Ionesco, condiționalul dumneavoastră nu valorează două parale. Vi s-a explicat de nu știu câte ori că teoria otrăvirii lui Stalin de către medici evrei a fost demontată de mult pe baza unor documente din arhivele sovietice.
Poate totuşi „o para”, domnule Clej. Sunteţi dvs.,atât de sigur că arhivele secrete sovietice, au fost puse integral la dispoziţia cercetătorilor internaţionali? Vă întreb numai; vedeţi cât de politicos?! Din „Le livre noir du communisme”, editată în 1979 şi datorată mai multor autori, reiese că „găurile negre” inpentrabile din aceste archive, vor dura încă multă vreme.
Domnule Ionesco, cred că orice discuție cu dumneavoastră e inutilă. Neavând niciun fel de argumente într-o chestiune care este extrem de clară – una dintre cărțile recomandate este de fapt transcrierea procesului membrilor Comitetului Antifascist, celelalte două sunt scrise de autori ruși – recurgeți la generalități fără nicio legătură cu subiectul. Vă mai întreb o dată: aveți vreo dovadă că Stalin a murit otrăvit de medici evrei?
Ar fi interesantă opinia domnului Pincu Sfartz, cunoscător al limbii ruse şi, probabil, contemporan evenimentului privitor la circumstanţele şi cauzele morţii lui Stalin.
Pincu Sfartz cel care susține că:
1) PIB-ul Albaniei a crescut de la 200 la 3500 USD pe locuitor în trei ani.
2) Hitler și Hiro Hito au fost la fel de responsabili pentru crime împotriva umanității.
3) Procentul cheltuielilor cu mâncarea în România este de 80%.
4) Homosexualitatea are efecte negative în sport și în armată.
5) Irakul și Ucraina au arme nucleare.
6) Cehia a privatizat TOATE întreprinderile de stat prin metoda cupoanelor.
Mă întreb câte gogomănii trebuie să mai spună Pincu Sfartz ca să priceapă toată lumea cam ce valoare au comentariile lui.
Eu am oferit ca argumente cărți scrise de unii dintre cei mai reputați experți în perioada stalinistă, Vladimir P. Naumov (executive secretary of the Presidential Commission of the Russian Federation on the Rehabilitation of Victims of Political Repression) și Arkadii Vaksberg (care a trăit vremurile acelea), iar domnul Ionesco (sau preferați să vă numesc Paladiu?), disperat să iasă din dandanaua în care singur s-a băgat, îl bagă în față pe … Pincu Sfartz. Vorbitul după ureche – sport național românesc sau „lasă domne, că știm noi”.
E ceva ce nu funcţionează între noi, dle Clej. Cine a pronunţat cuvântul „otravă”,în afară de dvs?
Dar, presupunând că ar fi vorba despre aşa ceva, insistenţele dvs.,ar putea conduce la o elucidare. Sunteţi sigur că tiranul a murit otrăvit? În cazul acesta, cine a fost eroul care l-a trimis în magma infernului?
Numiţi-mă cum vă place, Paladiu, Claudiu, Korsakov, Iulius, Bogdanov…, îmi este cu totul indiferent, neavând nici o incidenţă cu discuţia. Nu văd însă nici „dandanaua” în care m-am băgat singur şi nici, „băgatul în faţă” al domnului Pincu, pentru care ar trebui să avem un pic de respect. Dar, am impresia că nu se poate cere ce nu există…Acestea fiind zise şi mulţumindu-vă pentru Naumov / Vaksberg, aş prefera ca schimbul nostru să ia sfârşit aici. Mulţumesc!
Domnule Ionesco/Paladiu (știți foarte bine la ce mă refer, nu vă mai faceți că plouă), v-au explicat și domnii Leibovici și Mircioane că biciuiți un cal mort. Pentru Pincu Sfartz – care poluează revista ACUM cu comentarii gogomanice (poate nu vă sunt de ajuns șase exemple?) – nu pot avea niciun respect. V-am demonstrat, cu argumente, că sunteți în eroare, că evreii nu au avut NIMIC de a face cu moartea lui Stalin. Ați bâiguit ceva de „presa vremii”, care presă Pravda, Scânteia, New York Times, Le Monde, Jerusalem Post? Vă place să vorbiți ca să vă aflați în treabă, chiar și atunci când nu aveți nimic de spus?
@S. Ionesco : „Păreţi foarte bine documentat, domnule Leibovici, având probabil aceleaşi surse ca domnul Clej.
Nu este nevoie să citiţi trei cărţi (1’300 de pagini!) ca să vedeţi că afirmaţia pe care aţi făcut-o – chiar la condiţional – este absolut împosibilă. Asta reiese din cele trei fapte pe care le-am prezentat şi care sunt foarte primare şi necontestate de nimeni. Le găsiţi pe nenumărate situri, căutând „Mort de Staline” şi „Complot des blouses blanches”.
Cum dv. nu doriţi să trageţi concluzia din faptele prezentate, o trag eu. În esenţă: doctorii evrei a căror tergiversare ar fi dus, ziceţi, la moartea lui Stalin aveau un alibi în beton, absolut: erau la închisoarea Lubianka la vremea respectivă. Nici un fel de alţi doctori evrei nu se puteau apropia de Stalin, şi nici nu veneau neconvocaţi.
Afirmaţia dv. este o compunere a două fapte care sunt reale (ceva cu doctori evrei şi cu ajutorul medical care a întârziat) dar care sunt incompatibile. Poate memoria dv. le-a combinat – se mai întâmplă. Sau aţi preluat ca atare o invenţie ulterioară, care, fiind imposibilă la nivelul cel mai elementar, nu putea să vină decât din surse dubioase.
Cu asta cred că situaţia este clarificată.
Un bonus: există ipoteza că tergiversarea de circa 36 de ore era în parte intenţionată şi era datorată conducerii superioare – Beria, Hruşciov, Malenkov – nici unul evreu (nici măcar Beria!). Asta este plauzibil, dar foarte greu de dovedit, pentru că nici unul n-a recunoscut-o – probabil că nu erau siguri că vor fi trataţi ca eroi 😉
Domnule Leibovici, admit ca documentarea mea(Emmanuel d’Aster, Georges Kessel, André Brissaud) să să fie incompletă; mai puţin de 1300 de pagini, în tot cazul…Dealminteri, nefiind nici, politolog (sovietolog), nici istoric, m-am interesat ca simplu curios, fără ca exactitatea să mă preocupe în particular. Tocmai de aceea m-am servit de condiţional. Nu ca să biciuesc calul mort… Ce sinistră imagene! Mi s-au părut interesante mărturisirile Svetlanei şi ale lui Hruşciov, deşi fabulator notoriu, ce l-au asistat la clipa din urmă, potrivit relatării lui Brissaud. M-a amuzant – să-mi fie cu iertare – scene unde Beria triumfător a urlat isteric:”Tiranul e mort, mort, mort!” devenind livid când Stalin, muribund, a deschis ochii împăienjeniţi. Molotov, Bulganin şi Hruşciov, au făcut o săritură înapoi, lăsându-i lui Beria responsabilitatea exaltării macabre. Hemoragia cerebrală s-a răspândit în toate centrele nervoase, iar „tătucul”, cu spasmul din urmă, a ridicat un braţ ameninţător, căruia nu i s-a decriptat semnificaţia. Dacă nu către Dumnezeu, sigur către Beria care şi-a urmat mentorul nu după mult timp. Variaţiunile pe tema morţii tiranului au fost numeroase şi aceasta mă face să cred că misterul persistă într-o oarecare măsură.