caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Pe frontul de est toate sunt noi…

de (9-9-2012)
13 ecouri

Acum câteva zile s-au împlinit exact 20 de ani de la o vizită de lucru făcută la Chişinău, ca trimis special BBC. O vizită căreia amestecul de comic şi tragic i-a conferit, pentru mine cel puţin, un caracter unic. Era perioada în care războiul transistrean tocmai se încheiase şi în zonă domnea, cum scriam în relatarea mea pentru BBC, ”un calm nervos”.

Am plecat din Bucureşti într-un Mercedes vechi dar încă foarte bun, pe care biroul nostru îl închiria, din când în când, pentru călătorii mai lungi. Drumul până la graniţă a fost lipsit de evenimente demne de menţionat, cu excepţia poate a faptului că la fiecare câţiva zeci de km, maşina mai pierdea o parte din ţeava de eşapament.

Pe şoseaua aproape goală care leagă graniţa de capitala Chişinău, şoferul, nea Ghiniţă, a apăsat pe accelerator şi circulam cu aproximativ 120 km la oră. Mă uit pe geam la câmpuri cultivate, case ţărăneşti, ogrăzi în care frunze mari de tutun au fost puse la uscat. Mă gândesc că poate chiar pe drumul ăsta a mers, în sens invers, bunicul meu cu bunica şi patru copii mici, când au părăsit Soroca, în 1926, îndreptându-se spre Constanţa. Tot atunci, un frate al bunicului a plecat în Brazilia, unde astăzi trăiesc o mulţime de descendenţi cu acelaş nume. Ceilalţi 6 fraţi, mai optimişti, au sfârşit în lagărele din Transnistria, în anii ’40.

Maşina frână brusc trezindu-mă din gânduri. Suntem la o răscruce de drumuri, un poliţist corpolent a făcut semn şoferului să oprească.

– ”Aţi mers cu peste 100 km la oră într-o zonă în care viteza maximă este de 80” ne spuse el politicos.

-”Este adevărat”, am răspuns. ”Ce facem acum?”

-”Plătiţi amendă pentru exces de viteză”, spuse el scoţând din buzunar un chitanţier şi un pix. Şi începu să scrie raportul. După numai două cuvinte însă, pixul refuză să mai scrie. Poliţistul îl scutură de câteva ori, încercă din nou, dar degeaba. I-am întins atunci două dintre zecile de pixuri cu emblema BBC pe care le distribuiam gratuit ca material publicitar.

-”Cu sunt astea?”, întrebă poliţistul.

-”Pixuri BBC. Vi le ofer gratuit. Sunt foarte bune”.

-”Sunteţi de la BBC?”, mă întrebă el.

-”Da”, am răspuns, ”şi merg la Chişinău pentru o serie de reportaje”

-”Vai domnule, ce am făcut? Păi eu şi familia mea vă ascultăm în fiecare seară. Cum să spun eu acum că am amendat pe cineva de la BBC? Şi nici nu mai pot să anulez amenda că rapoartele sunt numerotate. Vai, ce am putut să fac”, continuă el să se căineze. Amenda era echivalentul a două lire sterline şi i-am spus că BBC-ul îşi poate permite să plătească această sumă, dar el refuza să continue să scrie raportul. În acest moment, din staţia de autobuz aflată la câţiva zeci de metri distanţă se apropie de noi un bărbat tânăr, îmbrăcat în haine destul de ponosite, care mă luă de-o parte şi îmi şopti:”doriţi să cumpăraţi un inel de aur?”. Am izbucnit în râs şi i-am răspuns că nu. M-am întors la maşină şi în cele din urmă l-am convins pe poliţist să termine raportul şi să ne lase să plecăm.

”Îmi pare foarte rău că nu v-am întrebat de unde sunteţi înainte de a începe să scriu raportul”, îmi spuse el întinzându-mi chitanţa. Încă o dată vă rog să mă scuzaţi. Drum bun!”.

După încă o oră, ne-am făcut o intrare triumfală în Chişinău, unde toţi trecătorii se uitau la noi, deoarece cu puţin timp înainte pierdusem şi ultima parte din ţeava de eşapament, cu tobă cu tot.

Am tras la hotelul Cosmos, un edificiu stalinist care cunoscuse cândva şi zile mai bune. Am dat paşaportul la recepţie, am luat cheia şi am urcat în cameră. Eram frânt de oboseală şi m-am culcat imediat. Călătoria de la Bucureşti durase aproape o zi întreagă. M-a trezit telefonul. Buimac, am ridicat receptorul, uitându-mă la ceas. Era ora 2 noaptea.

-”Devochika”? întrebă o voce de bărbat.

-”Nyet, spasiba”, am răspuns, mândru că îmi amintisem brusc rusa învăţată la şcoală.

A doua zi dimineaţă, i-am spus funcţionarului de la recepţie să nu mă mai trezească noaptea, ci să mă întrebe seara, când îmi dă cheia, dacă vreau cumva o fată.

-”Vai domnu, se poate? Nu noi telefonăm, peştii fetelor vă sună direct. Dar o să am grijă să nu mai fiţi deranjat”, adăugă el, curtenitor.

I-am mulţumit şi am intrat în restaurantul unde se servea micul dejun. O hală imensă, cu zeci de mese, şi eu singurul client. Într-un colţ, un televizor pe perete în jurul căruie vreo 8-10 chleneri şi chelneriţie vizionau cu sufletul la gură un episod dintr-un serial spaniol sau sud american. M-am aşezat şi am aşteptat să vină cineva şi să întrebe ce vreau. După 10 minute, m-am ridicat m-am dus la grupul de chelneri şi l-am rugat pe unul dintre ei să-mi ia comanda.

-”Azi nu servim decât grupuri de turişti”, îmi spuse el.

-”Ce grupuri domnule, că hotelul e gol ”, am răspuns eu, indignat. Şi oricum, eu sunt aici în regim de ”bed and breakfast” aşa că doresc să servesc micul dejun”.

-”Nu înţelegeţi? Azi nu servim decât grupuri”, repetă el mai rar dar şi mai apăsat.

-”Cheamă-l te rog pe responsabil”, am continuat eu, aşezându-mă din nou la masă. Şi mi-am adus aminte că, prin anii 60, când lucram ca translator la Mamaia, erau într-adevăr zile când erau serviţi la masă numai grupurile de turişti.

-”E vreo problemă?” întrebă lângă mine un bărbat înalt, care tocmai se oprise la masa mea.

-”Da doresc micul dejun. Am plătit pentru bed and breakfast”

-”Dă-i”, ordonă responsabilul chelnerului care aştepta respectuos la câţiva paşi distanţă.

Victorie! Am învins sistemul, mă gândeam cu satisfacţie dar şi cu regretul că nu voi putea povesti nimănui în Anglia acest episod, pentru că pur şi simplu nu ar fi înţeles nimic.

Am ieşit din hotel căutând un taxi să mă ducă la Parlament. M-am postat la marginea trotuarului făcând semn la toate taxiurile (maşini Volga) care treceau. Nu s-a oprit niciunul. În schimb a oprit o ambulanţă.

-”Unde vreţi să mergeţi?” întrebă şoferul.

-”La Parlament”.

-”Urcaţi, vă duc eu”.

Am urcat şi în zece minute am ajuns la Parlament.

-”Cât vă datorez?”

-”Cât vreţi Dv.”

Nu eram încă familiarizat cu valoarea banilor moldoveneşti, aşa că am început să-in pun bancnote în palmă până când mi-a spus:
-”Ajunge, e destul. Mulţumesc”. Şi am constatat că de data asta nu m-a enervat nici acel ”cât vreţi Dv” care, împreună cu ”pe unde vreţi să mergem?”, era unul din aspectele care mă scoteau din minţi la Bucureşti, ori de câte ori luam un taxi. Poate din cauză că pe faţa şoferului moldovean nu am văzut acea expresie de şmecherie balcanică, prost camuflată ca naivitate, comună la numeroşi taximetrişti bucureşteni.

La Parlament am luat câteva interviuri, am discutat cu câţiva politicieni, după care am decis să mă întorc pe jos la hotel, ca să fac cunoştinţă cu oraşul. Străzi largi, destul de curate, dar cum coteai la dreapta sau la stânga de pe arterele principale, după câtva zeci de metri, intrai brusc în epoca anilor 30: căsuţe modeste cu curte, străzi înguste, atmosferă sărăcăcioasă. Lângă o farmacie am văzut un bătrân care plângea. L-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva.

-”Imi lipseşte un leu ca să-mi scot reţeta asta”, spuse el, ”şi farmacista nu vrea să-mi dea medicamentul dacă nu am banii potriviţi”. I-am dat leul şi a insistat să-i dau şi numele şi adresa ca să-mi înapoieze banii.

A doua zi, primesc un telefon de la aghiotantul colonelului Bergman din Armata a 6-a rusă, staţionată în Transistria, că cererea mea pentru un interviu este refuzată.

-”A făcut cerere şi o colegă a dv de la BBC în engleză, o domnişoară pe nume Sanchia Berg, şi colonelul a decis că un reporter de la BBC e suficient”, îmi explică el politicos motivul refuzului.

Sanchia mi-a povestit ulterior că prima întrebarea pe care i-a pus-o Bergman a fost: ”numele dv e de origină germană sau evreiască?”. Sancha i-a răspuns că mama ei e spaniolă (de unde numele Sanchia) iar tatăl ei e evreu. ”Foarte bine”, a continuat Bergman, pentru că dacă eraţi germană nu vă acordam nici un interview”. Bergman era, se pare, evreu si superiorul său, generalul Lebed spunea adesea că e vai şi amar de cel care se atinge de un fir de păr din capul colonelului (Bergman era complet chel).

Dezamăgirea mea a fost însă de scurtă durată pentru că aproape imediat am primit un telefon de la Ministerul Apărării şi am fost informat că solicitarea mea de a vizita linia frontului a fost aprobată şi că voi fi însoţit acolo de un locotenent din forţele armate moldoveneşti.

În ziua următoare, la 8 dimineaţa, un tânăr locotenent într-un Gaz sovietic, condus de un caporal, mă aştepta în faţa hotelului. După un timp am ajuns la Nistru. Impresionant! Calm şi majestuos. Am trecut fluviul cu bacul, răcind instantaneu. Era august, foarte cald, dar nu mă gândisem, că pe apă ar putea fi curent.

Pe malul celălalt, am ajuns la Dubăsari. Localitatea era complet părăsită. În curţile oamenilor, pomii gemeau de fructe neculese care începuseră să putrezească. Câinii, care în mod normal ar fi lătrat la apariţia oricărui străin, se gudurau acum pe lângă noi, în speranţa că străinii le vor da ceva de mâncare. Domnea peste tot o linişte nefirească. Parcă îţi făcea chiar frică. O atmosferă ireală, foarte greu de descris. Pe linia frontului am stat de vorbă cu soldaţi, îmbrăcaţi în mantale care păreau a fi din primul război mondial şi înarmaţi cu puşti care arătau cam tot din aceeaş perioadă. Ne-au întrebat dacă nu avem cumva pâine sau ţigări. Pâine nu aveam cu noi, dar le-am dat toate ţigările noastre. Am intervievat un tânăr prizonier, un om simplu care mi-a răspuns la toate întrebările cu acelaş refren: că toţi suntem oameni şi că ar trebui să fie pace între noi. Sună poate a clişeu simplist, dar nu asta spun şi politicienii? Mai greu este să le explice oamenilor simpli de ce nu e pace. Să le explice că războaiele izbucnesc când ambele tabere au dreptate, sau, cel puţin, când ambele consideră că dreptatea este de partea lor.

Am ajuns seara înapoi la Chişinău şi l-am invitat pe locotenent la un restaurant. M-am aşezat la o masă în mijlocul localului.

-”Nu e bine aici. O să vedeţi de ce. Veniţi cu mine”, spuse el şi mă conduse la o masă din colţul cel mai îndepărtat al restaurantului. După o jumătate de oră am înţeles. Dopurile sticlelor de şampanie zburau în toate direcţiile. Era mai periculos decât pe linia frontului, unde oricum era în vigoare încetarea focului. La Chişinău, lumea petrecea. Atmosferă de ”fin de siecle”.

-”Şi unirea cu România?” l-am întrebat pe interlocutorul meu.

-”Prostii”, răspunse el. ”O vor doar câţiva. Mulţi nu au uitat cum a fost tratată Basarabia de ”patria-mamă” între 1918 şi 1940. Ca provincie colonială. Iar noi moldovenii, ca cetăţeni de categoria a doua. Mai bine independenţi”.

Pentru reportajul pe care l-am scris atunci, citând opiniile multora despre reunificare, am primit multe înjurături şi remarci ca ”ei, el nu poate înţelege”, sau ”nu are cum să ştie, nu sunt fraţii lui”. Erau anii ”podurilor de flori”, ai entuziasmului frenetic declanşat de căderea regimului Ceauşescu şi de independenţa Moldovei. Viitorul părea într-adevăr foarte luminos. Cu timpul însă, acest entuziasm a cedat treptat locul diverselor interese, influenţe, realităţi.

Misiunea mea de ”trimis special la Chişinău”se încheiase. Mai rămânea problema ajungerii înapoi la Bucureşti. Mercedesul în care venisem fusese remorcat înapoi acasă pentru reparaţii iar o călătorie cu trenul nu mă îmbia deloc. Prin intermediul corespondentului nostru la Chişinău, m-am înţeles cu un tânăr, posesor al unei Pobede, proprietate personală, să mă ducă la Bucureşti în schimbul unei sume rezonabile. După primii 10 km, am simţit că mă sufoc. Temperatura din maşină se apropia, cred, de punctul de fierbere a apei.

-”Merge cumva căldura?”, am întrebat.

-”Da”, mi-a răspuns şoferul.

-”Fiţi bun şi opriţi-o”, l-am rugat cu ultimele puteri.

-”Nu pot”, veni răspunsul. ”E fixată pentru iarnă”.

Şi aşa am ajuns la Bucureşti, după opt ore de sauna într-o maşină sovietică. Niciodată nu mi s-a părut Bucureştiul mai frumos şi mai primitor. Mai ceva decât Parisul!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Rodica Grindea: (10-9-2012 la 00:34)

    Minunat articol, d-le Galbinski! Aproape că am avut un sentiment de vinovăție, dat fiind că, deși dv. descrieți o stare de lucruri dezolantă în fapt, la lectura articolului m-am pomenit râzând în hohote, de una singură! Dar mi-am amintit că regretatul meu tată spunea deseori că există în viață un singur moment asupra căruia nu poți face bancuri: moartea! În rest, umorul are multiple calități, atât ca autoterapie, cât și ca armă de a prezenta o stare de fapt dintr-un unghi… nimicitor, ceea ce înseamnă un prim punct de pornire pentru remedierea acesteia. Vă mulțumesc pentru încurajarea – fie și involuntară – și pt. speranța că lucrurile se pot, totuși, schimba, printr-un procedeu deloc de disprețuit, după părerea mea.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 4

  • itzhak bareket: (10-9-2012 la 12:42)

    …e de ras si de plans concomitent…de ras pentru ca e conceput si desenat cu un talent umoristic de inalta calitate , de plans pentru ca descrie situatii si peripetii in care traiesc oameni ca mine si ca tine , fara nadejdi , sau cel putin incercari de a inbunatatii starea in care se afla…
    multumiri si felcitari d-lui DORIAN GALBINSKI .

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • bony: (12-9-2012 la 04:29)

    E chiar o viaţă tumultoasă. Mă gindesc şi la faptul că au torul a trecut războiul din 1967 din Israel. Uneori nu prea înţeleg daca cei doi colegi Petru Clej si autorul articolului nu sunt acelaşi personaj! Pnetru că autorul nu scrie nici un comentqriu. Trebuie să fii mulţumit că ai avut maşină la scară. Unii au aşteptat în tren şi în vamă mult şi bine până s-a schimbat ecartamentul trenului pentru a călători. Povestea se putea termina şi mai rău. Eu am fost prădat la Chişinău pe stradă.
    bony miro

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (12-9-2012 la 05:03)

    Autorul, care aparent scrie de la Haifa, nu poate accepta faptul elementar ca Dorian Galbinski si Petru Clej sunt doua persoane diferite, fie si pentru faptul ca in timp ce Dorian lupta in razboiul de sase zile, eu eram elev de scoala primara. Trecem insa peste aceasta suspiciune maladiva, la continutul comentariul, din care rezulta un profund resentiment si meschinarie.

    Asadar, daca un jurnalist BBC circula cu masina (inchiriata) asta inseamna ca are „masina la scara”. Trebuia neaparat sa calatoreasca cu trenul? ca ce chestie? Ati fost pradat la Chisinau pe strada? Ghinion. Eu merg la Chisinau aproape in fiecare an din 1996 si nu mi s-a intamplat niciodata asa ceva. Astfel de talharii au loc zilnic si la Londra si poate ca si la Haifa. Asta nu inseamna nimic.

    Astept insa un comentariu inteligent la acest articol si nu o devarsare de resentiment.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 5

  • Alexandru Grosu: (12-9-2012 la 14:32)

    In 1992 in R.Moldova inca nu erau lei moldovenesti. Se foloseau inca cupoane moldovenesti, care au fost inlocuite in noiembrie 1993 la cursul de 1000 de cupoane pentru un leu. Cred ca autorul i-a dat batrunului cupoane si nu lei.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (12-9-2012 la 14:45)

    Iar serialul pe care-l vizionau chelnerii la hotelul Cosmos era „Los Ricos También Lloran- o productie mexicana tradusa in limba rusa.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • bony: (13-9-2012 la 02:07)

    Un mesaj inteligent?
    Ca evreu, domnule Dorian aş fi vrut să ne povestiţi despre cum locuiau familiile în zona vizitată. Eu doar am fost la rude la Soroca. M-au primit bine după moartea împuşcatului. O casă la bloc, tip fagure, doua camere mici în care locuiau 7 persoane, părinţi şi copii căsătoriţi plus un nepot. Bucătăria era atât de mică în cât cu greu am reuşit două persoane să luam micul dejun! Aş fi dorit o paralelă despre „podul de flori de peste Prut”, cum au reacţionat cei care au trăit în Moldova românească! Noi am ascultat Europa Liberă pe atunci! Aş mai dori ca Dumneavoastră să-mi răspundeţi!
    Bony

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Dorian Galbinski: (13-9-2012 la 06:07)

    Păi nu mai este nevoie. Ați povestit Dv.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (13-9-2012 la 06:17)

    Excelent raspunsul lui Dorian care pune in evidenta penibilitatea interventiei lui Bony. Ca sa nu mai spun ca Dorian nu scrie articole speciale pentru evrei. Sa fie foarte clar: revista ACUM se adreseaza TUTUROR vorbitorilor de limba romana, oriunde s-ar afla ei in lume.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 7

  • ionic: (14-9-2012 la 23:30)

    Îmi este interesanta viziunea d-voastră asupra unor evenimente, locuri, oameni, pe care le-am văzut si le văd zilnic si acum – locuiesc in Chişinău. Aţi creionat foarte subtil portretele oamenilor, atmosfera din acei ani. Am impresia ca l-am văzut si eu pe acel bătrân lângă Farmacia nr. 1, că am mers si eu cu şoferul cu „soba” pana in vama. Hotelul „Cosmos” azi e pustiu – au apărut multe hoteluri luxoase, unele din lanţurile hotelurilor europene. Pe străzi au dispărut „Volga”, „Moskvich” si sunt neobişnuit de multe maşini luxoase, mai nou – cu soferite la volan. S-au ridicat zone întregi de vile in stil european (din rusă -„dăci” pentru „noii „daci” înstăriţi)ce ar costa mai mult de un milion. Chişinăul de azi e un oraş al contrastelor izbitoare intre „glamour”, cum se zice la noi, si sărăcie – lucie. In afara Chişinăului, in sate, inclusiv aproape de Soroca, de unde sunt originar – e atmosfera pe care aţi întâlnit-o in 1992 pe linia frontului – pustietate. Case nelocuite, grădini nelucrate. Din sate au dispărut bărbaţii apţi de munca, gospodinele. Sunt plecaţi – care la Moscova, care in Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Israel etc. Viata reînvie in iulie-august când revin in concediu, cei mai tineri aducând de mana „moldoveni” născuţi europeni comunitari, care cu greu înţeleg limba bunicilor. Un milion de moldoveni, fiecare al treilea, inclusiv din Transnistria – se afla peste hotare – e practic a doua R. Moldova, cea fără frontiere, globalizata – „planeta Moldova”.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 5 Nu-mi place 2

  • George Petrineanu: (15-9-2012 la 01:12)

    Ionic: ,,Un milion de moldoveni, fiecare al treilea, inclusiv din Transnistria – se afla peste hotare – e practic a doua R. Moldova, cea fără frontiere, globalizata – “planeta Moldova”.”
    Ciudat… Oare nu ar putea moldovenii planetari sa fie masa critica care sa puna Moldova veche pe fagas? Fiecare planetar ar trebui sa duca munca de convingere cu alti doi ,,ne”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • ionic: (16-9-2012 la 03:51)

    “Planeta Moldova” e o aluzie la un cunoscut site de umor si satira, inclusiv contra EXODULUI excesiv al moldovenilor din tara ajuns a fi – hiperbolic – deja in afara Pamantului, pe o „planeta” a lor, care de fapt este aceeasi R.Moldova, cu toate naravurile si metehnele pamantesti.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • George PETRINEANU: (16-9-2012 la 14:03)

    ionic, nu la aceasta planeta ma refeream, ci la faptul ca daca 1/3 din populatie sun supusi globalizarii si sunt activi in sisteme care sunt mai eficiente, de la care pot invata practic. Dat fiind ponderea lor foarte mare intorsi acasa sau in treacat pe acasa, este posibil statistic sa impartaseasca experientele lor, nu iesind in strada, ci in pat, la masa din bucatarie sau restaurant unde stau fratii, unchii, cumnatii, bunicii lor (cei 2/3) asupra carora poate avea loc un transfer de cunostinte, mentalitati etc. 1/3 nu e putin…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.208.189