Si iata cum scriind, devin mai aspru
si nu ma mai uimesc cate nu stiu.
Aman doar moartea timpului neviu
ascuns in dosul visului albastru
cu talpile crapate prin pustiu
sub cerul surd, dumnezeiesc de-albastru.
Acesta sunt: farama dintr-un astru
atins pe nelasate de-un tarziu.
Si iata cum, cand scrisul meu presimte
din tamplele aducerii aminte
un gol ascuns sub faldul vreunui verb,
eu strig amenintand carduri de spaima
si le inec in propria lor faima.
Apoi dispar. Ca goana unui cerb.
Andrei Fischof
(Israel)