caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Cine l-a ucis pe Niky Ceauşu? Comunismul sau capitalismul?

de (12-8-2012)
19 ecouri

(La întâlnirea cu foştii colegi de liceu despre care am scris săptămâna trecută, unul dintre cei care au lipsit a fost Nicolae Ceauşu (Niky). Paginile care urmează descriu povestea prieteniei noastre).

M-am despărţit de Niky Ceauşu la 1 februarie 1965, când m-a condus, împreună cu alţi prieteni, la aeroportul din Bucureşti. Emigram, împreună cu părinţii şi cu fratele meu, în Israel. ”Cine ştie dacă ne vom revedea vreodată”, a spus el, şi toţi gândeam la fel. Nimeni nu îşi putea închipui atunci că socialismul de tip est-european avea să sfârşească ”la lada de gunoi a istoriei” (ca să folosesc o expresie foarte dragă istoriografilor comunişti).

L-am cunoscut în 1959, în clasa a IX-a, când a venit la liceul nostru de la o altă şcoală. Diriginta ne prevenise că vom avea un coleg nou, un băiat inteligent, care fusese unul din primii la învăţătură, dar care după moartea tatălui său, cu trei ani înainte, se schimbase complet. Nu îl mai interesa nimic, nu vorbea aproape deloc, şi abia lua notele de trecere dintr-o clasă în alta.

Era un băiat slab, înalt, cu părul castaniu şi ochii de un albastru spălăcit. Mama sa era funcţionară în portul Constanţa, şi el avea o soră cu handicap fizic şi mental, care locuia cu ei într-un apartament dintr-un bloc vechi dar elegant din centrul Constanţei. După un timp, mama sa s-a recăsătorit cu un avocat, pe care Niky, iniţial, l-a detestat ”din oficiu”, acceptând abia mulţi ani mai târziu că era totuşi un om foarte cumsecade.

S-a apropiat el de mine, atras probabil de lipsa mea totală de agresivitate, de pasiunea mea pentru muzică şi dans (pe care o împărtăşea) şi poate şi de faptul că eram, ca şi el, unul din puţinii neutemişti din clasă. Ne-am împrietenit şi am devenit nedespărţiţi, rareori trecea o zi fără să ne vedem, să ascultăm muzică şi să pălăvrăgim vrute şi nevrute. Era un anticomunist feroce, fiind convins că tatăl său, căpitanul vasului Ardealul, plecat să transporte ajutoare Egiptului în urma Campaniei din Suez din 1956, fusese ucis pe vas, din motive necunoscute, de agenţii securităţii de pe navă, deoarece nu s-a întors din acel voiaj şi nu a dat niciodată vreun semn că ar fi în viaţă. Versiunea oficială a fost că s-a înecat!

Dovada cea mai bună a nonconformismului lui Niky şi a caracterului său rebel am avut-o în clasa a XI-a, pe atunci ultima clasă de liceu. Media notelor lui la limba rusă era 4 pe primul trimestru şi 4 pe al doilea. Eram în al treilea trimestru şi avea deja un patru la oral. Era ameninţat să rămână corigent şi să nu intre în examenul de bacalaureat. Directorul liceului, Bavaru, l-a chemat probabil la el pe profesorul de rusă şi i-a spus să-l treacă. Altfel nu se poate explica bunăvoinţa acestuia, care în ultima oră de rusă i-a pus lui Niky întrebările cele mai uşoare (aproape à la Marius Chicoş Rostogan), ca să-i dea un 10 şi să obţină astfel media generală de trecere, 5. Dar nu fără mica lui răzbunare. Înainte de a-i pune nota în catalog, profesorul i-a spus (citez din memorie): ”O să te trec măi Ceauşule, deşi, mai târziu, mulţi o să se întrebe cum te-ai fofilat tu prin şcoală. Pentru că eşti o loază, un leneş, nu eşti capabil de nimic. Ce o să te faci în viaţă, măi băiatule?” ”Profesor de limba rusă”, veni răspunsul sec al lui Niky. Profesorul a rămas înlemnit, ca şi noi toţi de altfel, i-a pus nota 4 şi l-a lăsat corigent. ”Nu te-ai putut stăpâni?” l-am întrebat după oră pe Niky. ”Nu”, răspunse el, ”a fost o ocazie unică”. A luat apoi bacalaureatul în toamnă.

După ce am părăsit România, i-am scris şi mi-a răspuns. A început astfel o corespondenţă regulată între noi. Aşteptam cu nerăbdare scrisorile lui la Tel Aviv şi ulterior la Londra, adevărate reportaje literare, pline de descrieri elegante, umor şi informaţii cifrate. Avea şi un extraordinar talent la desen. A încercat să intre la Arhitectură, dar, nereuşind, s-a mulţumit cu un post de desenator tehnic la un institut din Constanţa.

Din momentul în care am început să lucrez la BBC, în 1970, asculta zilnic emisiunile noastre şi le comenta în scrisori. După un timp, într-una din ele mă informa că s-a căsătorit cu o infirmieră pe nume Emilia, o fată minunată care o acceptă pe sora lui şi are mare grijă de ea. M-am bucurat şi l-am felicitat.

Pe la sfârşitul anului 1980, i-am trimis o invitaţie oficială să vină să mă viziteze la Londra. Spre surprinderea tuturor, a primit aprobarea şi, în vara lui 1981, a sosit cu trenul în gara Waterloo, după o călătorie de două zile. Soţia mea Anda şi soacra mea, care locuia cu noi, l-au primit cu drag, iar fetiţa mea Alexandra, pe atunci în vârstă de şase ani, conversa permanent cu el în româneşte, cu accent englezesc.

”Cei 16 ani care s-au scurs de când nu ne-am văzut parcă nici nu au existat vreodată”, mi-a spus el când ne-am dus la culcare în prima seară, după ore întregi de depănat amintiri şi de informare reciprocă în legătură cu familia, prietenii, etc. Am fost de acord. Cât de tare ne înşelam amândoi!

Diferenţele au început să apară încă din a doua zi, când a văzut Hi-Fi-ul meu, un Philips destul de vechi. ”Păi eu am un Hi-Fi mai modern decât al tău. De ce nu-ţi cumperi unul mai bun?” întrebă el. ”Pentru că ăsta încă merge bine, pentru că radioul aici este excelent, avem posturi pentru fiecare gen de muzică şi pentru că prefer să-mi cheltuiesc banii pe călătorii, să văd Roma, Barcelona, etc.”. ”Şi am observat că ai doar un costum”, continuă el, ”eu am trei”. ”Adevărat”, am răspuns, ”nu port costume, cel pe care l-ai văzut în şifonier îl folosesc doar la ocazii oficiale”. S-a mirat, dar nu a mai spus nimic.

L-am luat cu mine la BBC. I-am făcut cunoştinţă cu colegii, a asistat la transmisiuni. Îi plăcea mult. (La Constanţa, în tinereţe ”făceam emisiuni” de muzică uşoară la magnetofonul meu Tesla şi el era un disc-jockey mai talentat decât mine). Mă însoţea zilnic la redacţie şi stătea cu mine opt ore, până când un coleg mi-a spus: ”ce-l aduci pe ăsta în fiecare zi? Nu ştii că va trebui să raporteze la întoarcere Securităţii tot ce a văzut aici?” ”Şi ce a văzut aici?” am ripostat. ”Ce se serveşte la cantină? Ce transmitem la radio ca să audă toată România?”.

În fiecare zi, descopeream însă noi deosebiri între Niky şi mine. Deşi îi spusesem de câteva ori să se simtă ca la el acasă, aştepta să fie servit şi nu ridica nici un deget să ajute. Dar, mi-am spus, poate este timid, poate nu vrea să deranjeze. Am avut şi o ceartă pe tema homosexualităţii, el rămânând un homofob înveterat şi neînţelegând atitudinea din vest în această chestiune.

S-a plimbat în toată Londra împreună cu soacra mea, au văzut Cats, celebrul musical al lui Andrew Lloyd Webber, pe scurt a petrecut o lună de vis, cum afirma ulterior în scrisoarea de mulţumire.

Nouă ani mai târziu, în august 1990, în prima mea călătorie în România post-comunistă, l-am vizitat la Constanţa. ”Ai tot Hi-Fi–ul ăla hodorogit?”, a fost una din primele lui întrebări, după ce am luat cina şi ne instalasem în fotolii cu paharele de whisky în mână. ”Da”, i-am răspuns, ”dar aproape că nu-l mai folosesc, nu am nevoie”. ”Doriane”, continuă el cu pasiune, ”este aici la colţ un macedonean care face brânză. Şi-a cumpărat un Sony extraordinar, de 1000 de dolari. Spune şi tu dacă există dreptate pe lumea asta. Eu, care sunt un mare meloman, nu pot să-mi permit un asemenea Hi Fi, iar el, practic un analfabet, să aibă o astfel de piesă”

În ciuda jurămintelor pe care mi le făcusem în prealabil că nu mă voi lăsa provocat de nimeni şi de nimic în cursul celor patru săptămâni pe care le petreceam în România ca trimis special BBC, am simţit că mi se urcă sângele la cap. ”Ce te interesează pe tine, Niky, cum îşi cheltuiesc alţii banii? ”Macedoneanul” ăsta, cum îl numeşti tu, se scoală probabil la ora 5 în fiecare dimineaţă să mulgă oile, să facă brânză şi iaurt, să-şi câştige astfel existenţa. Nu este treaba ta pe ce îşi dă banii. Poate având această ”piesă extraordinară”, va începe să aprecieze şi el muzica, va depăşi stadiul de”analfabet” ”.

Probabil că vorbisem şi eu cu prea multă pasiune, pentru că Niky se ridică şi spuse ”mă duc să cumpăr ţigări”. După ce a plecat, Emilia, care asistase la discuţie, îmi spuse: ”Slavă Domnului că am apucat şi ziua în care să-l pună cineva la punct. Uite, aşa este tot timpul. Critică pe toată lumea, totul îi pute, dar nu face absolut nimic ca să meargă şi el înainte. Nu vreau să fiu aici când se întoarce. Noapte bună!”.

”Dorian, eu am totuşi respect pentru opiniile tale”, îmi spuse Niky, revenind. ”De ce te-ai enervat?” ”Nu are rost să continuăm, e greu de explicat”, am răspuns şi am abordat apoi alte subiecte, inofensive, care nu aveau nici o şansă să dea naştere la discuţii contradictorii.

La una din următoarele mele vizite, pentru preluarea, prin rotaţie, a conducerii biroului BBC România, cred că era prin 1993 sau 1994, Niky mi-a telefonat că Emilia este bolnavă şi o aduce la Bucureşti, la un specialist. Cancer!!! După operaţia gratuită (care a costat, mi-a spus el, doar două sticle de whisky, jumătate de porc sau de viţel şi 200 de dolari), Emilia a fost pensionată pe motiv de boală. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în urma unei restructurări la institutul la care lucra, Niky a fost concediat.

M-am dus la Constanţa să-i vizitez. În timp ce el făcea nişte cumpărături, Emilia a început să plângă. ”Suntem terminaţi. Niky este şomer iar pensia mea este infimă, nu ne ajunge nici măcar să plătim chiria la apartament”. Brusc, îmi veni o idee. ”Cât costă apartamentul vostru?” ”Vreo 140.000 de lei”, răspunse Emilia. Dintr-un calcul mental rapid, reieşi că locuinţa lor costa cca. 700 de dolari, o sumă enormă pentru mulţi oameni din România de atunci, dar relativ uşor suportabilă în Occident. ”Îl cumpărăm”, am spus, ”este cadoul meu tardiv de nuntă pentru voi”. După protestele de rigoare la care s-a alăturat şi Niky, care se întorsese între timp, au acceptat banii, cu multă recunoştinţă. (Nu am făcut-o pentru el ci pentru ea, gândindu-mă la ce o aştepta probabil. Aveam încă foarte proaspăt în minte calvarul prin care trecuse soţia mea la Londra, cu aceeaşi boală, şi fără să fi avut, în plus, şi griji materiale).

Niky lucrase pentru BBC în calitate de corespondent freelance la Constanţa încă din 1990. Iniţial trimisese relatări interesante care au fost transmise. Cu o relatare pe săptămână, câştiga atunci poate mai mult decât salariul său la institut. Dar, la un moment dat, nu a mai făcut faţă. Nu relata la timp, nu era ”pe fază”. L-am recomandat postului Radio Sky care retransmitea emisiunile BBC. L-au acceptat, dar din nou, după un timp, din cauza unor neînţelegeri cu colegii, el pretinzând că ştie mai bine decât oricine ce cere publicul, a fost mutat la departamentul de muzică unde prezenta emisiuni de muzică populară. S-a simţit foarte jignit şi marginalizat.

Câteva luni mai târziu, Emilia a murit şi a fost înmormântată, aşa cum ceruse, în rochia primită cadou în 1981 de la soacra mea şi adusă de Niky, de la Londra.

La fiecare vizită ulterioară, degringolada lui fizică şi mentală era tot mai pronunţată. Îi muriseră între timp şi părinţii Se înrăise şi mai mult, vorbea tot timpul de ”ăştia” de la putere, indiferent cine erau, îşi înjura colegii de la Sky, ura pe toată lumea. Vechii prieteni din Constanţa, mai ales Veronica şi Radu, i-au oferit permanent ajutorul lor, dar îi evita. Din mândrie? Dintr-un acut complex de inferioritate? Din invidie? N-o să ştiu niciodată!

La un moment dat, într-o seară, în 2004, mi-a spus: ”E totuşi foarte nedreaptă viaţa! Am pornit amândoi de la acelaşi start, în urmă cu 40 de ani şi uite unde sunt eu acum şi unde eşti tu!”. ”Niky, iar începi cu ”egalitarismul” de tip comunist?”, i-am răspuns, ”trebuia să fim toţi la fel, să avem toţi acelaşi lucru, indiferent de personalităţi şi de circumstanţe? Şi eu am rămas văduv la 46 de ani, cu un copil de 14 ani, dar m-am ridicat, m-am scuturat şi am mers mai departe. Ştiu că aici a fost mai greu. Dar în vest nimeni nu mi-a adus cafeaua dimineaţa la pat, iar dacă, din diverse motive mi-aş fi pierdut postul la BBC, aş fi făcut orice să merg mai departe, aş fi vândut benzină, aş fi pus cutii în rafturi la supermarket, orice. Bunicul meu, când a ajuns în Israel în 1962, la vârsta de 70 de ani, a devenit vânzător de îngheţată în autogara centrală din Tel Aviv. Şi nu i-a fost ruşine că făcea o ”muncă de jos”. Din contră. Tu, din 1989 încoace nu ai făcut decât să-i critici pe ”ăştia” sau pe ”ăilalţi”, să aştepţi ceea ce ”ţi se cuvine”, ca ”intelectual”. Nu poţi să înţelegi poate, dar dacă ar exista partidul ”Capra vecinului”, cred că ai deveni rapid liderul său. Îmi aminteşti de ţăranul din Republica Moldova pe care l-am întrebat în timpul alegerilor de acum 5 sau 6 ani cu cine a votat.”Cu partidul comunist, bineînţeles” mi-a răspuns el. ”De ce? Nu vrei să se desfiinţeze kolhozul, să ai pământul dumitale, să-l exploatezi cum vrei, fără să ţi să ordone ce să faci? Să fii propriul dumitale stăpân?”, am continuat. ”Deloc, vezi dumneata, cu cât ”ne dă” kolhozul, plus ce mai ”ciupim” noi, ne descurcăm. Dacă aş fi singur, de unde aş avea unelte să lucrez pământul, de unde cal sau tractor, plug, îngrăşăminte, de unde aş lua motorină, etc. Aşa, la kolhoz nu am nici o bătaie de cap. Au alţii””

Bineînţeles că am regretat imediat ieşirea mea, dar nu prea mult. M-am gândit că poate şocul îl va scoate din letargie. Era însă prea târziu pentru el. Peste câteva luni, după o absenţă de câteva zile de la Radio Sky, colegii alarmaţi l-au găsit mort în baia apartamentului său, şi pe sora sa cu handicap umblând din cameră în cameră, căutând ceva de mâncare.

Certificatul de deces menţionează ”cauze naturale”. Eu nu am însă nici un dubiu că l-a omorât sistemul. Dar care din ele? Niky s-a considerat până în ultima clipă anticomunist, dar nu a realizat că era şi el un produs tipic al acelui sistem diabolic. Şi de aceea, după 1989, a fost incapabil să se adapteze. Păcat! Dar continui să mă întreb şi astăzi: dacă nu s-ar fi prăbuşit vechiul regim, ar fi fost oare Niky acum în viaţă? Cine l-a ucis de fapt? Comunismul sau capitalismul?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Petru Clej: (13-8-2012 la 03:52)

    L-am cunoscut pe Nicky Ceausu in octombrie 1992, in timpul unei calatorii de cateva zile – Ramnicu Valcea, Targu Mures, Alba Iulia, Timisoara – cu autobuzul publicitar al BBC si evident tineam legatura cu el in calitatea sa de corespondent BBC la Constanta. Drama lui a fost, si este inca, drama unui intreg popor. Numai ca trebuie sa ai spiritul de discernamant si talentul pe care le are Dorian Galbinski, ca sa pui in cuvinte pe intelesul tuturor aceasta drama. Luati exemplu, „editorialisti” din Romania!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 10 Nu-mi place 5

  • Rodica Grindea: (13-8-2012 la 04:38)

    Personal, cred că răspunsul l-ați și dat în articolul dvs., d-le Galbinski. Cred că am înțeles că ceea ce l-a ucis pe prietenul dvs. a fost tocmai mentalitatea care le-a fost inoculată românilor din comunism și de care de 22 de ani încoace, românii nu s-au ostenit să se dezbare, încurajați mai ales de „domnul sistem”. Cred că dați răspunsul, cu anticipație, și în articolul precedent (să nu mă întrebați care din ele este mai bun, căci mă puneți în dilemă, ambele sunt excelente), atunci când vă descrieți drumul parcurs de când ați părăsit România (adică din 1965), la un calcul sumar având o vârstă tânără. Astfel încât ați aruncat peste bord din concepția dvs. de viață această mentalitate a lui „mi se cuvine, mi se datorează”, chiar de la venirea în Israel. Am avut personal prilejul să constat, la venirea mea aici, că fără eforturile tale, fără o muncă titanică, asta însemnând adaptarea, te pierzi! Eu însămi nu mi-am putut permite să nu mă adaptez, fiindcă venisem aici singură, cu un copil de 10 ani, pe care trebuia să-l fac om! Dar îmi datoram și mie însămi această adaptare, am știut asta de la început. Este vorba exact de exemplul macedoneanului, din care prietenul dvs. nu s-a arătat dispus să învețe ceva. Altfel spus, nu „sistemul”, oricare ar fi fost, l-a ucis prematur pe prietenul dvs., ci aș risca să spun că din unghiul de vedere din care prezint în aceste rânduri problema, d-lui a optat pentru un soi de… sinucidere lentă!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 2

  • George Petrineanu: (13-8-2012 la 04:43)

    Desi este de fapt inutil sa mai repet ceeace scrie Petru in comentariul la articol, asteptam de mult un articol care sa abordeze acest subiect ,,ascuns”, anume ce s-a intamplat in sufletul unor romani (nu putini la numar ma tem) si ce consecinte in mersul poate avea aceast tip de fenomene cand sunt integrate, adunate la un loc. Un articol admirabil, dupa parerea mea.

    Imi permit sa zabovesc asupra subiectului pentru ca in contact cu alti ,,Niky” m-am intrebat si eu ,,de ce?”. Nu am facut-o de la inceput, pentru ca… veneam tot din acea zona de cultura in care introspectiva nu imi era familiara. Nu puteam face decat sa constat neputincios, ca ,,ceva” nu mergea in relatiile noastre atunci cand eram pusi laolalta si trebuia sa rezolvam probleme integrale. Pe bucati totul parea a fi in regula dar cand trebuia sa punem totul laolalta aparea confuzia si incoerenta. Ca sa nu o mai lungesc, parerea mea este ca, desi instaurarea comunismului a produs inca de la inceput pagube in ,,intelectul colectiv” romanesc, fenomenele nocive care au dus la blocaj al capacitatii operative a romanilor au aparut mai tarziu, in ultimul deceniu al comunismului si la interfata dintre comunism si capitalism. Evident, s-au cules si roadele a ceeace se semanase. Dar, in premiera, in deceniul anilor 80 am invatat ceva nou: ca putem supravietui si trai relativ bine individual cu pretul unei nesimtiri crase in privinta modului cum rezolvam aceasta ,,bunastare” individuala. In anii ’65 inca mai exista un respect al individului pentru spatiul public pe care il folosea. Se reactiona, si de catre cetatean si de catre autoritati, cand ceva era neglijat sau distrus (cladiri, masini, parcuri, elemente comune ale locuintelor). Asta NU era meritul societatii comuniste (cum ar pute fi tentat cineva sa creada, combatandu-ma direct) ci era un ,,delay” al unor bunor obiceiuri sociale. Ulterior s-au produs printre altele, doua fenomene. Primul, s-a accelerat transferul in bloc spre oras a unor mase de oameni din mediul rural (unde fusesera tinuti dintotdeauna la niste standarde de viata mult mai reduse, fara apa-canal-gunoi, cu mijloace de transport si comunicatie – telefonie – limitate). Acestia, ca orice nou venit, au nimerit in mijlocul unei cu totul alte realitati, si, prin ponderea lor, au putut imediat sa o faca sa fie… altfel. Nu e o culpabilizare, ci o constatare. Peste asta s-a suprapus al doile fenomen in anii ’80 anume politica fortata, descreierata, de a induce o criza profunda in societate pe timp scurt. Am invatat atunci cu totii sa nu ne mai sinchisim de aparente, de butonul si eticheta de la sonerie, de fecalele din subsolul inundat permanent al blocului, de distrugerea parcurilor, cladirilor publice, de imbacsirea generala a tuturor spatiilor publice si partial private. Am invatat pe de o parte sa supravietuim traind ,,relativ” bine (aveam Dacii, aveam Video care costa cat o dacie, aveam mancare si benzina cumparate la dublu de la unii care le furau, aveam Bulgari, aveam dolari pe furis, aveam chiuretaje pe furis – cam orice era ,,posibil”). Am invatat sa punem nesimtirea (lipsa de ambitie, disponibilitatea de a accepta compromisuri, de a nu ne mai pasa de frumusetea lucrului bine facut) la baza sistemului nostru de valori. Dupa ’89, ,,noutatea” a fost ca multi romani au continuat sa practice aceasta religie a nesimtirii, lipsei de ambitie si trag si in prezent cu dintii de ea. Partial, este si pretul pentru care il platesc acestia pentru opiumul nationalismului care le produce trairile frenezice dar total rupte de viata. As mai adauga aici ca societatea romaneasca este gestionata de catre autoritati pe baza unor principii invechite care presupun un mare consum de energie psihica din partea fiecarui cetatean pentru a-si rezolva treburile zilnice. Este imposibil ca tot acest impact prelungit al stresului social (la un nivel de 3-5 ori mai mare decat in societati optimizate precum cea scandinava) sa nu-si fi pus si el pecetea – in mod negativ, desi greu de sesizat – pe felul nostru de a fi in colectiv. Suntem ,,olimpici” in toate, dar suntem stresati la un mod care ne face sa nu putem conlucra, fapt care apoi se intoarce tot impotriva noastra. Romania are probabil cel mai rapid sistem – instantaneu – de lansarea legilor, ordonantele de urgenta, pe care il practica cu frenezie de doua decenii. Cum va explicati performanta paradoxala ca in aceeasi societatea romaneasca a stat pe loc??

    Sper ca nu am deplasat prea mult sensurile acestui articol cu acest comentariu. Am facut-o doar din convingerea ca acesta ar putea fi niste mecanisme care stau in spatele problemelor. Imi cer scuze pentru divagatie, posibilul off-topic si multumesc inca odata pentru inca un articol excelent. Astept cu sufletul la gura pe urmatorul.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 5 Nu-mi place 2

  • Rodica Tismaneanu: (13-8-2012 la 08:02)

    Este frumos si curgator povestita viata unui om sub cele doua regimuri, oscilatia permanenta intre tradare si curaj… N u spun „destin” fiindca acest om nu a fost condus in viata de ceva prescris, ci de niste trasaturi de caracter specifice lui,
    care l-au impiedicat sa se adapteze, sa inteleaga ca este liber(in regimul capitalist), dar trebuie sa-si invinga tarele preluate din timpul comunismului. Mi se pare ca autorul articolului ni-l prezinta pe fostul lui prieten gata etichetat, fara nici o crutare si in orice caz fara vreun sentiment de prietenie. L-a ucis cine ucide pe toti oamenii: Viata…

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 5 Nu-mi place 5

  • Stéphane Ionesco: (13-8-2012 la 09:10)

    Editorialiştii din presa românească, cu unele excepţii,dau impresia că nu-şi mai revăd textele înainte publicării.Cu cât sunt mai necioplite şi mai agresive, cu atât sunt, pentru ei, mai eficace. Stilul elegant al dlui Galbinski, este în acelaşi timp direct şi lipsit de înflorituri patetice, gata să-şi dojenească prietenul, din prima tinereţe, pentru lipsa de tonicitate reactivă în care s-a lăsat să cadă, precum mulţi dintre cei sechestraţi de regim. Iar cei care au putut să se extragă în mod legal, sau prin diverse tertipuri, ştiu că apusul te trezeşte mai întâi din speranţa „darurilor cereşti”. Toţi am început mai jos decât ne-am fi aşteptat, încercând să ne probăm capacităţile cu tenacitatea la îndemână. Obligaţiile familiale ale jurnalistului Nicolae Ceauşu, pierderea tatălui în condiţii obscure şi handicapul sorei, l-au pironit şi mai profund în sistem, ceea ce ar explica o eventuală sinucidere, dacă nu un odios asasinat.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 1

  • Rodica Grindea: (13-8-2012 la 09:27)

    @ Draga mea tiză,
    Și de astă-dată am să te contrazic într-una din afirmațiile tale, și anume că dl. Galbinski și-ar fi „etichetat fără cruțare și în orice caz fără vreun sentiment de prietenie” prietenul dispărut. Dar câtă vreme sentimentele noastre de prietenie nu exclud să ne respectăm, nici o primejdie să te superi!
    Mie tocmai că mi s-a părut că întrevăd în articolul d-lui Galbinski sentimentul de prietenie față de Niky Ceaușu, cu o dezamăgire dureroasă că nu l-a putut ajuta, fie și cu încercările mai dure de a-l „scutura” de mentalitatea de a acuza întotdeauna pe alții, sau „sistemul” devenit o noțiune abstractă, fără vreo legătură cu propriul sistem de valori, de a-i modifica acest sistem, sentiment dublat aproape de o senzație de culpă fiindcă n-a reușit să-l ajute. Eu însămi am avut aici, la noi, asemenea prietenii care între timp s-au răcit, după ce respectivele persoane mi-au demonstrat că de fapt, „n-au nevoie de mine”, că nu poți ajuta pe nimeni cu sila! Erau persoane foarte asemănătoare, ca mentalitate, cu Niky. Și s-au pierdut, una dintre ele nu mai este în viață, alta – vegetează, nu trăiește, nu există! Îmi voi permite să redau aici, fără amănunte, ceva din convorbirile noastre personale, despre educația similară pe care am primit-o amândouă: nu aștepta nimic de-a gata, nimeni nu-ți datorează nimic, nu ți se cuvine decât ceea ce poți realiza prin propriile tale forțe, prin eforturile tale. Cred că ești de acord că mica mea indiscreție aduce, totuși, o valoare adăugată acestei dezbateri.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 3

  • George Petrineanu: (13-8-2012 la 11:30)

    Doamna Tismaneanu,
    Pentru a rezolva aceasta dilema a solidaritatii autorului cu cazul pe care il povesteste am pornit de la premisa ca scopul articolului nu este sa prezinte drama unei prietenii. Numele Niky il consider a fi unul generic si destinul lui este un destin posibil dar nu chiar rar. In cazul lui a sfarsit prost de tot dar in cazurile normale se manifesta doar printr-o incompatibilitate cronicizata. Este o idee ca nivelul de exigenta fata de exterior al unui individ este o functie parabolica de gradul de intelepciune (a nu se confunda cu inteligenta – accept ca un individ inteligent nu este automat si intelept) atins de individ. Cu alte cuvinte cei mai exigenti sunt ori cei care nu au inteles mai nimic dar pretind foarte mult (pentru ca nu au instrumente sau set de criterii sa evalueze valoarea a ceeace primesc) ori cei care trecand prin etape (sau, ma rog, nascandu-se inteligenti, educati si intelepti) ajung la un optimum: pretind mult dar nu orice. Cei din ultima categorie vor accepta o Venus din Milo fara maini, primii, cu niciun chip.

    Nu imi fac deci griji ca autorul si-a tradat prietenul. Intrebarea retorica pe care o pune este pentru a provoca reflectii, de exemplu asupra felului cum doua sisteme aparent opuse pot conlucra (cazul prezentat este insa mult mai complicat, asa cum observati dumneavoastra).
    Pot impartasi unul din cazurile pe care le cunosc, unul mai simple. Un tanar sef intr-o multinationala (din Romania) a fost trimis sa lucreze cu aceesi functie intr-o unitate similara in Occident. Omul a gasit de cuviinta sa continue stilul de manager de acasa (unde daca intrai la firma si intrebai subalternii de el – eu fiindu-i prieten si avand acces fara restrictii – le era frica sa intre la el sa-i spuna). Dupa nu mult timp s-a pus stopul. Nemultumirile subalternilor la adresa stilului sau dur (desi corect) au facut ca el sa fie ,,invitat” acasa in cel mai scurt timp. E bine mersi, nu ca tragicul erou al articolului, dar a nu a luat ,,testul” (lui i se pare probabil tocmai invers… i-a descalificat… pe cei care l-au descalificat).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Rodica Tismaneanu: (13-8-2012 la 15:08)

    Bine, cred ca este cazul sa-i cer scuze d-lui Dorian Galbinsky , a carui articole mi se par totdeauna deosebit de interesante si de un stil literar ales, pentru ca l-am invinuit de neprietenie fata de Niki, a carui prieten a fost cu adevarat toata viata. M-a derutat titlul articolului:”Cine l-a ucis pe Niky Ceaușu? Comunismul sau capitalismul?” fiindca sant convinsa si acum ca Niky a avut mai multe necazuri decat este limita de suportabilitate a unui om, mi-a devenit simpatic cu raspunsul la intrebarea profului de rusa si reusitei lui de inceput la BBC. deci CE LEGATURA ARE TITLUL , cu gravul sindrom maniaco-depresiv de care suferea prietenul vostru…Le multumesc prietenilor mei de pe fb Rodica Grindea si Petru Clej pentru rabdarea de a-mi demonstra ca judec gresit…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (13-8-2012 la 18:06)

    Mi se pare că toată discuţia porneşte de la premize nedemonstrate:

    – că Niky s-ar fi sinucis
    – şi că eventuala sinucidere ar avea legătură cu evenimentele descrise.

    Este posibil să se fi întâmplat ce şi cum zice autorul, dar dânsul nu ne livrează indicii suficiente în acest sens – pentru că nici nu le are, înţeleg eu.

    Aşa că discuţiile dacă vinovat este socialismul sau capitalismul mi se par highly speculative.

    Dar cum capitalismul este şi aşa acuzat de toate relele, nu mai contează…

    Iar oameni care cred, ca Niky, că li se cuvine apriori ceva de la „societate” sunt puzderie, cam între 30 şi 95 la sută din populaţie, depinzând de ţări. Tendinţa – în creştere…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Rodica Tismaneanu: (14-8-2012 la 07:54)

    D-le Dorian Galbinsky, indraznesc sa ma adresez Dv. cu o mare rugaminte: sa ne spuneti parerea dv.: ce l-a distrus pe Niky, necazurile de nesurmontat ale vietii lui personale sau neputinta de a se adapta noului sistem, fiindca tot dv. spuneti ca a reusit foarte bine la BBC, IAR APOI S-A DELASAT ceea ce este tipic unui om cu o forma grava de depresie. Si sa traiesti in casa cu un om handicapat este ceva infiorator de greu… Eu nu comentez deobicei, sunt inginer si ma ocup de profesiunea mea, insa de data asta am fost atat de impresionata de aceasta povestire, pur si simplu nu-mi iese din minte, din suflet…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (14-8-2012 la 12:32)

    Doamna Tismaneanu, cititi comentariile – extrem de numeroase – la articolul lui Dorian de pe contributors.ro. Dupa aceea va rog reveniti cu un comentariu aici.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Dorian Galbinski: (14-8-2012 la 14:33)

    Stimată doamnă Tismăneanu. Nu cred că Niky suferea de vreo formă de depresie. Dar nu era un om dinamic, nu avea, ceea ce numim noi în Anglia, ”get up and go”. Inițial, reportajele lui au fost bune, dar un reporter trebuie să alerge, să ”vâneze” subiecte, nu să aștepte să-i cadă în poală. Avea de asemenea un puternic sentiment al ”statutului”, așa cum îl înțelegea el și iată un exemplu:În călătoria cu autobuzul publicitar BBC, menționată de Petru mai sus, am ajuns în centrul Timișoarei după o ploaie torențială. Șoferul, un englez pe nume Trevor, colegul meu Nicolae Costin și cu mine, am luat trei găleți, cârpe și mături și am început să spălăm autobuzul. Niky m-a luat de-o parte și mi-a șoptit: ”Dorian, oamenii ăștia, te ascultă la BBC de ani de zile, vei sta de vorbă cu ei, pentru ei tu ești cineva,nu te poți comporta ca o femeie de servici”. ”Poate ai dreptate Niky,dar nu avem ce face, am uitat să ne aducem cu noi femeile de servici de la Londra”, i-am răspuns sarcastic. Nu știu dacă a înțeles sau nu, dar nu a pus mâna să ne ajute. Iar viața sa cu sora handicapată a devenit grea după ce i-au murit părinții și soția, pentru că până atunci ei se ocupaseră de ea. Vă asigur că și eu și prietenii mei din Constanța am încercat să facem tot ce am putut pentru el, poate în ultimii ani, recunosc, nu chiar atât din prietenia din trecut, cât dintr-un sentiment al datoriei față de un om care ne fusese odată foarte apropiat. Articolul de față a stat într-un sertar al biroului meu 7 ani. Nu mi-a fost ușor să-l public acum. Am făcut-o tocmai pentru a vedea reacțiile cititorilor, în speranța că vor clarfica și pentru mine, oarecum, misterul morții lui Niky.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 2

  • Rodica Tismaneanu: (14-8-2012 la 15:02)

    Va multumesc pentru raspuns, d-le Doriam Galbinski.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Wanda Lucaciu: (14-8-2012 la 15:09)

    Am cunoscut oameni ca Niky chiar in Los Angeles. Romani veniti aici care nu se puteau preta la joburi sub nivelul lor de educatie si altii care au luat orice job, numai sa aduca un ban in casa.
    Am avut onoarea sa cunosc un avocat care a emigrat la Los Angeles si care a lucrat pentru o vreme intr-o gazolina pompind gas in masini. Va asigur ca acest individ era super calificat pentru acest job, dar a avut nevoie de lucru si pentru inceput acest job a fost ok. Nu i-a cazut coroana cind a pus gaz in masini sau cind alti romani veneau cu masina lor la aceasta gazolina sa-si umple masina.
    Am avut neplacerea sa cunosc si un alt emigrant care a sosit la Los Angeles si nu si-a gasit service in domeniul lui (inginer constructor), dar a gasit un post de desenator tehnic. Nici nu s-a uitat la acest post, pentru ca I s-a parut sub demnitatea lui sa lucreze in acest post.
    Unii au “the get go” si altii, asa cum a spus Dl.Galbinski , asteapta sa le cada in poala.
    Eu personal, cand am venit la Los Angeles, m-am inscris la facultate, dar familia mea avea nevoie de bani. Mi-am gasit un job sa fac curat in casa la o familie si ma duceam in fiecare zi dupa cursuri la ei si spalam pe jos, curatam closetele si tot ce era nevoie. Mi-a placut? Nu pot sa spun ca eram incintata, dar aveam nevoie sa-i ajut pe parintii mei. Asta a fost mai important decit daca-mi placea sau nu serviciul.
    One has to do what needs to be done!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (14-8-2012 la 15:25)

    D-le Galbinski, aveţi indicii directe că a fost vorba de sinucidere, sau numai bănuieli, respectiv temeri? Avea peste 50 de ani, poate spre 60, accidentele cardiace sau cerebrale nu sunt de exclus apriori… Apoi: de ce ar scrie în certificatul de deces altceva decât adevărul? Eventual pentru ca să poată fi înmormântat? Dar cine ar fi putut îndemna medicul să comită un fals, ştiind că rude foarte apropiate nu mai avea? … Gândesc şi eu cu voce tare…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 2

  • Petru Clej: (15-8-2012 la 04:40)

    Mi-am adus aminte de incidentul de la Timisoara de care pomeneste Dorian. Mi-a lasat un gust amar, dar mi-a confirmat, dupa doar un de la plecarea din Romania, ca nu aveam ce regreta.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Rodica Tismaneanu: (15-8-2012 la 09:42)

    I am not what happened to me. I am what I choose to become. — Carl Jung

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • George Gross: (17-8-2012 la 08:37)

    Caz tipic românesc, al celor ce au urât comunismul fără al înțelege, și fără al depăși. De multe ori fiind în Israel și în USA am auzit de la cunoscuți rămași în România, ”ni se cuvine” căci noi am rămas, față de voi care ați plecat.

    Noi cei care am plecat maturi fiind, nu ca adolescenți sau copii, am ales SA NE AJUTĂM SINGURI.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Romeo Iulian CIOCANEA: (18-8-2012 la 08:49)

    O povestioara cu tilc din care putem cu totii sa tragem invataminte. Dar, din pacate mentalitatile nu se schimba cu anii ci cu generatiile. A nu se intelege ca de asta trebuie sa ne resemnam si sa ne mentinem la stadiul de gindire „defect” . Numai de noi depinde „adevarata schimbare” . Dar adevarata schimbare trebuie sa inceapa cu noi, mai exact cu mentalitatea noastra . Ne plingem zilnic ca avem conducatori de doi bani uitind nu numai ca noi ii alegem si deci ne reprezinta, dar ne-am blazat in asemenea hal incit nici la aleegeri nu mai mergem. „Las sa mearga altii ca tot aia este”. Iar mai apoi stam si ne tot vaicarim ca „o baba surda si chioara”, ba ca aia, ba ca ailalta…. Oricum, articolul merita cu prisosinta nota maxima !!!!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.118.247