caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Intern



 

O interpretare a sistemului socio-economic românesc

de (11-12-2006)

Disciplina din perspectiva căreia se dezvolta preponderent elementele de mai jos este ecologia umană. Unul din obiectivele acestei discipline este elaborarea unei teorii ştiinţifice referitoare la structura şi funcţionare sistemelor socio-economice, înţelese ca sisteme ecologice. În prima partea a textului voi prezenta premizele şi principalele aspecte referitoare la structura şi funcţionare sistemelor socio-economice din perspectiva ecologiei umane. În partea a doua voi interpreta starea sistemului socio-economic românesc, în special la nivelul problemei individ-stat reflectată în constituţia actuală.

Premize

Principii:
1. Orice sistem poate fi inclus în mai multe sisteme care îl integrează în acelaşi timp. Mecanismul acestei incluziuni multiple este legat de structura sistemului integrator, care permite ca un sistem să participe cu fluxuri diferite de materie, energie şi informaţie în sisteme integratoare diferite (de exemplu un individ biologic poate fi inclus nu doar în sistemul individual de producţie şi consum – SIPC, ci şi în alte organizaţii)
2. Valoarea este o proprietate relaţională. Proprietăţile emergente (noi) ale sistemelor sunt intrinseci (datorate funcţionării sistemului) şi relaţionale (datorate interacţiilor sistemului cu alte sisteme). Valoarea este o proprietate emergentă relaţională apărând atunci când un individ biologic având scopuri ca proprietăţi intrinseci interacţionează cu alte sisteme prin îşi poate atinge scopul (care reprezintă resurse sau furnizează resurse şi servicii individului biologic)
3. Fiecare individ biologic tinde să maximalizeze atingerea scopurilor sale. În contextul penuriei de resurse nu este necesar ca toate scopurile să fie atinse complet. Atingerea scopurilor se poate face prin alţi indivizi din aceeaşi specie, care astfel funcţionează ca resurse sau ca furnizori de servicii.
4. Indivizii anumitor specii pot fi caracterizaţi de un scop altruist, constând a furniza resurse şi servicii altor indivizi biologici (în general din aceeaşi specie). Selectarea indivizilor cu scopul altruist se face la nivel de grup datorită avantajelor pentru grupul care conţine predominant altruişti (mai puţine resurse se cheltuiesc în conflicte, şi ca urmare productivitatea de resurse şi servicii este mai mare.

Aspecte privind structura sistemelor socio-economice (SSE):
1. SSE sunt o ierarhie de sisteme ecologice.
2. Fiecare individ uman şi resursele din proprietatea sa formează un sisteme care produce servicii şi, eventual, resurse, şi consumă alte servicii şi resurse. Să numimi acest sistem “Sistem individual de producţie şi consum”, SIPC
3. Unităţile elementare ale SSE sunt organizaţiile. Organizaţiile sunt componente ale SSE constând din capital uman şi capital neuman (inclusiv capital natural) care au rolul de a transfera fluxurile de materie, energie şi informaţie cu originea în capitalul natural (corespunzând unor fluxuri de resurse şi servicii naturale) şi cu originea în SIPC (în primul rând servicii), în formă nepoceasta (un serviciu) sau procesată (ca alt tipuri de servicii şi ca resurse) către consumatorul final, SIPC.
4. Capitalul natural este parte din SSE în sensul că el constă din sisteme ecologice natural cu valoarea (furnizează servicii si resurse către SIPC). Prin alte tipuri de fluxuri decât cele asociate furnizării de resurse şi servicii către SIPC, sistemele ecologice naturale se integrează simultan în alte sistemele ecologice naturale mai ample. Capitalul natural de la niveluri ierarhice joase (ecosistem, complex local) poate fi în proprietate organizaţiilor private, dar la nivel mare (ecoregiuni, ecosferă) nu mai poate fi luat în proprietate de indivizi datorită restricţiilor de scară.
5. Identificarea structurii sistemelor ecologice aplicată SSE conduce la un model structural în care organizaţiile sunt grupate în module funcţionale.
6. Prezenţa organizaţiile statale este o proprietate emergente structurală a sistemelor socio-economice naţionale, iar a celor globale o proprietate a SSE global. Proprietăţile emergente funcţionale ale SSE naţionale şi global sunt productivitate mai mare de resurse şi servicii ca rezultat al modulelor funcţionale emergente şi ca urmare a schimburilor de resurse şi servici dintre SES naţionale, care are loc prin intermediul organizaţiilor din structura acestora.

Aspecte privind funcţionarea sistemelor socio-economice (SSE):
1. Întreaga producţie de resurse şi servicii din SES are loc înăuntrul organizaţiilor
2. O piaţă este un sistem format dintr-o modul funcţional amonte şi un modul funcţional aval, ultimul interceptând resurse sau servici produse de primul
3. Transferul de resurse şi servicii are loc într-o piaţă prin schimb şi prin agresiune.
4. Transferul de bunuri între module funcţionale reprezintă transfer de componente structurale, cu semnificaţie energetică materială şi informaţională
5. Furnizarea de servicii este valorizată nu din punct de vedere material sau energetic, ci din punct de vedere informaţional; este consecinţa menţinerii valorii (în sens numeric) parametrilor de control ai organizaţiei sau SSE într-un domeniu acceptabil pentru buna funcţionare a sistemului.
6. Organizaţiile pot produce nu doar bunuri materiale, ci şi conceptuale (limbi, teorii ştiinţifice, ideologii politice, modele de dezvoltare – cum ar fi modelul de dezvoltare durabilă). Unele bunuri conceptuale au producători bine definiţi, altele sunt produs de mulţi producători în timp (limba). Bunurile conceptuale sunt private sau publice. Mecansimul de producere a serviciilor şi bunurilor conceptuale are un suport material.
7. Bunurile conceptuale sunt implicte în funcţie de autoreglare a a organizaţiilor şi SSE, şi au consecinţe indirecte asupra fluxului de energie şi ciclării materiei în aceste sisteme productive.
8. Emergenţa a noi organizaţii la nivel naţional şi global este strâns legată de producerea de bunuri conceptuale cum ar fi teorii sociologice, politice sau ecologice. Astfel de organizaţi emerg deoarece scopurile unor indivizi sunt mai uşor de atins folosind o parte din resursele private în comun (de exemplu managementul capitalului natural la nivel ecoregional şi global).
9. Statul1 este un modul funcţional cu o singură organizaţie, şi ca urmare nu este tot una cu sistemul socio-economic (ţara). Statul2 este modul funcţional cu mai multe organizaţii care furnizează resurse şi servicii publice organizaţiilor care îl plătesc.
10. Deoarece individul uman tinde să maximalizeze atingerea scopurilor sale, şi indivizii implicaţi în organizaţiile de stat vor avea aceeaşi tendinţă. Prin urmare controlul asupra calităţii serviciilor furnizate de stat este absolut necesară, altminteri resursele furnizate vor fi folosite predominant în interesul indivizilor care sunt implicaţi în organizaţiile statului2. Deoarece acest control presupune resurse suplimentare investite de organizaţiile contribuabile, ele vor putea exercita controlul doar dacă au aceste resurse. Absenţa resurselor în SIPC (minimizarea proprietăţii private) face acest control imposibil. Prin urmare controlul poate avea loc doar dacă proprietatea privată este acceptată ideologic, sau dacă nu există o sărăcie generalizată. Teoriile holiste stricte permit statului2 ca în numele statului1 să promoveze un flux unidirecţional de resurse (de la contribuabili la stat). Teoriile stict individualiste nu permit rezolvarea problemelor care nu se pot rezolva la nivel individual, cum ar fi problemele de mediu sau de apărare. Numai în SSE avansate succesional (foarte productive şi cu rată mare de autoconsum) SIPC includ suficiente resurse pentru a putea controla eficient statul, prin societatea civilă. Aceasta are un efecte stimulator asupra dezvoltării, prin creşterea eficienţei cheltuirii resurselor contribuabililor. În SSE incipiente succesional (productivitate scăzută de resurse şi servicii şi capacitate scăzută de autoconsum), absenţa resurselor la nivelul SIPC care să permită controlul are un efecte inhibitor asupra dezvoltării.
11. Există o diferenţă esenţială între binele individual şi binele general: binele individual este o stare de satisfacţie a individului, în timp ce binele general este un concept produs deliberat şi folosit ca instrument pentru satisfacerea tuturor indivizilor dintr-un SSE. Binele general şi conceptele derivate din el sunt proiectate pentru a funcţiona ca atractor al dinamicii SSE, şi este promovat de organizaţii publice la nivel local, naţional şi internaţional. În cazul în care cei care au proiectat binele general nu iau în calcul toate elementele relevante (de exemplu premiza a treia de mai sus), aplicare lui va genera experimente socio-economice dezastruoase. Totuşi, ca instrument, binele general este neutru în raport cu efectele sale, responsabilitate pentru aplicare lui în forma respectivă revenind indivizilor (producători şi utilizatori), nu conceptului. Prin urmare se poate avea în vedere o îmbunătăţire a structurii conceptului de bine general.

Întotdeauna grupuri dominante acaparează statul şi utilizează legislaţia în interes propriu. Acest fapt este o consecinţă a naturii umane (a proprietăţilor individului uman). Grupurile dominante acţionează prin intermediul indivizilor de stat. Ideea eliminării acestei situaţii în locul recunoaşterii caracterului legic al ei nu face decât să impună disimularea acaparării statului de către grupuri, tactică ce duce la creşterea eficienţei de acţiune a grupurilor. Este un caz de urmărire a unui scop real utilizând un scop declarat şi este tipic pieţei stat/partide-contribuabili. Mascarea scopului real este necesară în condiţiile în care capitalul neuman din structura organizaţiilor de stat nu este proprietatea indivizilor care acced la putere şi există mecanisme de îndepărtare a lor de la putere în condiţiile furnizării necorespunzătoare a serviciilor şi resurselor asociate binelui general pe baza cărui au accesat puterea. Caracterizarea acestor grupuri ca parte a carcterizării structurale a populaţiei umane de către demersul ecologiei umane este absolut necesară, prin urmare este inevitabil ca ecologia umană să aibă conotaţii politice. Eliminarea acestor conotaţii prin restrângerea demersului de cercetare la parametrii care caracterizează o populaţie naturală ţine de starea actuală a acestei discipline. Schimbarea stării actuale este un scop utopic în condiţiile în care informaţiile respective sunt sub controlul instituţiilor publice care se află sub controlul grupurilor dominante. Schimbarea stării actuale nu poate fi indusă decât prin comunicare intre exponenţii diferitelor paradigme, între profesioniştii disciplinelor care au sistemele socio-economice ca obiect de studiu, iar rolul cheie în catalizarea acestei comunicări îl poate avea comunitatea profesioniştilor în filosofie.

Din punct de vedere al ecologiei umane o ideologie se poate defini astfel: un instrument conceptual de persuasiune pentru transferul resurselor de la contribuabili la indivizi de stat în vederea prestării unor servicii (a atingerii binelui general). Ideologiile sunt construite pentru satisfacerea maximală a nevoilor potenţialilor indivizi de stat (elite) şi implicit minimală a contribuabililor. Pentru potenţialii indivizi de stat, nu există ideologii ideale, aplicabile cu succes în orice situaţie, ci ideologii oportune pentru sisteme socio-economice aflate în diferite stări. Declararea unei ideologii ca ideală, fie nu corespunde unei opinii reale, declararea fiind instrumentală, fie susţine satisfacerea unor nevoi induse cultural. Deorece binele general este un instrument conceptual la care nu se poate renunţa pentru atingerea unor nevoi comune care nu pot fi satisfăcute în mod durabil de către fiecare individ în parte, nu se poate renunţa la ideologii. Pentru contribuabil, ideologia aleasă este cea care se estimează că duce la satisfacerea maximală a nevoilor proprii, fie că este vorba de nevoi comune de tipul celor menţionat mai sus, fie că este vorba de orice alt tip de nevoi pentru care există o oportunitate de satisfacere prin structura binelui general pe care ideologia respectivă o propune.

Una din limitele liberalismului este felul cum concepe binele general, ca sumă a diferitelor tipuri de bine la care aspiră indivizii. În ideologiile comunitariste binele general este prezentat ca bine al societăţii, populaţiei, şi i se conferă un conţinut analog binelui individului. Dar astfel de lucruri/sisteme nu prezintă între proprietăţile lor intrinseci scopuri determinate, scopurile determinate fiind proprietăţi emergente doar la nivelul indivizilor. O eroare liberală vine şi din faptul că nu observă că nu se poate asigura o supremaţie completă a legii, pentru că nu se poate institui un lanţ infinit de controale în condiţiile unor resurse finite. Lanţul poate fi mai eficient în sistemele socio-economice avansate succesional; poate fi eficient şi în sistemele simple, incipiente, însă doar dacă între scopurile prioritare ale celor care deţin puterea se află şi altruismul.

De asemenea este naiv să se creadă că misiunea statului (în sens pur managerial) nu se poate schimba în timp, aşa cum promovează liberalismului prin ideea contractului originar. Misiunea depinde de modulele funcţionale dominante, statul y compris. Nu există o unică misiune, ci o gamă de servicii care urmează a fi prestate, dintre care unele, doar, perene. Nici un tip de stat nu este durabil în sens de identitate a misiunii în timp. Misiunea statului este dinamică. Statul comunist a fost util multor indivizi, de aceea a şi apărut. Dar a avut o durată scurtă de viaţă pentru că a dus la o productivitate scăzută a sistemului socio-economic din care făcea parte. Ca etapă, este inteligibil. Constituirea şi menţinerea sa a fost un scop instrumental şi, ca orice astfel de scop, perisabil, înlocuibil.

Raţionalitatea este abilitatea individului de a sistematiza celelalte abilităţi şi resurse ale sale astfel încât să maximalizeze capacitatea productivă a SIPC, permite proiectarea comportamentului, inclusiv a celui verbal, pentru urmărirea binelui individual, permite distincţia dintre scop real şi scop declarat şi utilizarea celui din urmă pentru atingerea primului, şi nu exclude principial utilizarea forţei pentru obţinerea resurselor şi serviciilor necesare. Raţionalitatea este un avantaj selectiv în măsura în care celelalte trăsături şi resurse sunt identice. Raţionalitatea tinde să fie selectată îndeosebi când productivitatea SIPC în absenţa sa nu este suficientă pentru satisfacerea nevoilor intrinseci ale individului.

Schimbarea elitelor se poate face şi apelând la forţa maselor, dacă se inventează un bine general care să le motiveze acţiunea. În absenţa controlului noua elită va avea aceeaşi tendinţă de acaparare a resurselor publice şi de extindere a lor în detrimentul celor ale contribuabililor, pentru maximalizarea propriilor resurse private. Denunţarea strategiei (scopurilor reale ale) potenţialelor elite este în avantajul elitelor actuale, prin faptul că scad şansele ca acestea să piardă puterea, şi în avantajul contribuabililor pentru că ar obliga la o explicitare a pachetelor de măsuri pe care urmează să le ia fiecăre partid în caz de preluare a puterii. Explicitarea măsurilor exacte ar permite identificarea zonei de consens, care în mod principial trebuie să aibă în vedere bunurile şi serviciile publice a căror producţie/regenerare nu poate fi asigurat prin management privat. Ele sunt produse atât de obiecte naturale (sisteme ecologice de nivel ierarhic ridicat, anumite organizaţii publice) cât şi conceptuale (componente ale capitalului cultural). Zona de consens real, nu declarat, a binelui general, este cea care ar trebuie să se regăsescă în orice ideologie politică. Absenţa zonei de consens reflectă faptul că contribuabilul poate fi persuadat prin tehnici retorice care nu apelează la raţionalitate, de tipul seducţiei şi incitării, reflectă nivelul scăzut de investiţie în resursă umană proprie al contribuabilului, situaţie specifică sistemelor socio-economice aflate în stadiu succesional mai mult sau mai puţin incipient.

Ideea socialistă că proprietatea privată este un furt este semnificativă din punct de vedere al ecologiei umane prin faptul că prima formă de acumulare a capitalului (în ordine temporală) este agresiunea, care se exercită atât în raport cu sistemele ecologice naturale (caz în care nu se deosebeşte de relaţiile biocenotice din sistemele naturale, sub această formă transferul de resurse continuând să existe, atât de fapt, cât şi de drept, şi astăzi) cât şi în raport cu resursele aflate în proprietatea altor indivizi umani (sub această formă transferul de resurse continuând să existe astăzi doar de fapt). Numai că acumularea de proprietăţi private prin acest mecanism şi prin schimb este legică, propunerea de norme care să anuleze această stare de fapt fiind contra naturii, deşi inteligibilă instrumental. În forma de guvernare proiectată de socialism oamenii de stat implicaţi în funcţionarea statului2 nu mai pot fi controlaţi în ce priveşte jaful pe care este natural (inteligibil de fapt) să îl exercite; absenţa posibilităţii de control din partea contribuabililor vine din faptul că acestora le lipseşte o proprietate privată în măsură să le permită aceasta, şi au acces la resursele publice doar în limitele atingerii unor scopuri care adesea se reduc, în mod programatic, la cele de bază.

Chiar dacă există consens asupra unor nevoi, aceasta nu înseamnă că nevoile nu sunt ale unor indivizi distincţi, că ele nu sunt satisfăcute separat şi că, în condiţii de penurie, nu pot fi satisfăcute şi doar în unii indivizi; nu conceptul de nevoie comună trebuie satisfăcut, ci nevoile indivizilor. Satisfacerea comună a tuturor nevoilor (binele comun maximal, fericirea tuturor ca bine general – în viziunea socialistă) poate fi un deziderat al altruiştilor, care astfel îşi ating un scop determinat, dar şi un scop instrumental pentru cei care nu îşi pot satisface pe alte căi nevoi diferite de altruism. Dintre multiplele variante de bine comun doar unele au caracter veritabil de bine general, adică antrenează un consens real, şi anume cele care în mod principial nu pot fi satisfăcute separat, prin luare în proprietate a sistemului care produce resursa sau serviciul ce satisface nevoia intrinsecă; este prin excelenţă cazul binelui comun asociat sistemelor ecologice de nivel ierarhic superior. Doar în cazul acestora se justifica un management al capitalului natural exercitat de stat, Proprietatea nu poate fi exclusiv privată. Din perspectiva teoriei sistemelor ecologice, proprietatea comună asupra complexelor ecologice regionale şi macroregionale este de neevitat. Însă cum acesta presupune controlul structurii, a subsistemelor aflate în regim privat, libertatea de dispunere asupra capitalului natural aflat în proprietate privată (ecosisteme şi complexe locale) va fi în mod inevitabil îngrădită într-o anumită măsură. De asemenea, fluiditatea organizaţiilor private nu permite privatizarea totală a unor servicii publice (de ex. apărare) în mod continuu necesare indivizilor umani, deşi nevoia de siguranţă ar putea fi satisfăcută, mai puţin eficient, şi separat. Astfel de servicii completează binele general în accepţiunea de mai sus, dar în funcţie de tehnicile disponibile pentru furnizarea lor în regim privat sfera binelui general poate să se schimbe în ce le priveşte.

Sistemul socialist se caracterizează prin reducerea drastică a funcţiei informaţionale, relaţia public-privat fiind redusă la relaţia dintre compartimentul de consum (în mod inerent privat, cel puţin până la naţionalizarea indivizilor umani ca apoteoză a holismului socialist şi transformarea întregului sistem socio-economic într-o unică organizaţie, după modelul altor populaţii animale cu comportament social) şi celelalte module funcţionale de drept ale sistemului socio-economic.

Pe de altă partă, funcţionarea pieţelor libere promovate de liberalism are nevoie de o anumită stabilitate structurală a sistemelor socio-economice, care să le ofere un timp de viaţă suficient de mare pentru manifestarea efectelor potenţial benefice. Mai are nevoie, de asemenea, de capital cultural şi uman de o anumită calitate şi într-o anumită cantitate, adică de prezenţa unor module funcţionale capabile să le producă. Prin urmare, asigurarea libertăţii unei anumite pieţe poate să nu ducă la optmizarea ofertei respective de resurse/servicii; din această perspectivă viziunea liberală este superficială. Între condiţiile necesare desfăşurării normale a economiei se află, aşadar, un ansamblu de bunuri publice conceptuale.

Propoziţia sau textul cu valoare persuasivă, după ce sunt utilizate cu succes pentru a convinge, se transformă în instrument public. Valoarea şi valabilitatea ca instrument public apare după persuasiune (obţinerea consensului), dar valoarea de persuasiune raţională este evident anterioară, chiar dacă ipotetică, eventual, survenind la începutul utilizării. Prin urmare problema dacă valoarea şi valabilitatea principiilor determină consensul, sau consensul determină valoarea şi valabilitatea principiilor este o falsă problemă, cele două valori fiind distincte, una de persuasiune (valoare pentru potenţialul om de stat), iar cealaltă de utilizare pentru atingerea binelui general (valoare pentru contribuabil). Eternitatea unui principiu sau a altuia poate fi pusă în discuţie, dar nu necesitatea existenţei unor principii la un moment dat. Fundaţiile se schimbă, dar rămân fundaţii. Fundaţionalismul se relativizează şi devine tactica alegerii cel mai bun principiu (set de principii) disponibil la un moment dat. Acest fundaţionalism este impus de însăşi structura discursului retoric.

Constrângerile nu sunt cadru ontologic pentru exercitarea drepturilor, ci sunt costuri asumate volntar pentru beneficierea de servicii publice; ca orice costuri, sunt negociabile şi schimbabile; retorica constrângerilor ca intangibile şi necesare are menirea să maximalizeze profitul indivizilor de stat. Matricea exercitării drepturilor nu se autospecifică, iar indivizii o pot schimba dacă aparţin unui grup influent. În războaie de apărare nu e vorba de a proteja comunitatea, ci de a proteja indivizii de o ameninţare la adresa unei entităţi (statul) care le satisface nevoi.

Polarizarea proprietăţii în sisteme socio-economice este legică; o anumită depolarizare este asigurată printr-un pol major, aflat sub controlul contribuabililor deoarece este public, şi care controlează potenţialii poli privaţi. Pe de altă parte, o minimă dreptate distributivă poate fi acceptată de marii proprietari ca mijloc de prevenire a jafurilor sau revoluţiei.

Conceptul de dreptate este dependent de legi, reguli în vigoare. Sintagma “legi nedrepte” se referă la legi promovate sub influenţa dimensiunii individuale şi de grup a binelui public, care induc/facilitează jaful sau accentuează inegalitatea schimburilor dincolo de pragul acceptat în absenţa legii respective.

Echitatea şi egalitate în ce priveşte distribuţia resurselor nu pot fi atinse. Un consumator acceptă o resursă oferind altele la schimb doar dacă valoarea resurselor/serviciilor obţinute este mai mare decât cea a resurselor serviciilor furnizate. Ambii parteneri ai schimbului sunt simultan atât în postura de producători, cât şi de consumatori, iar schimbul are loc doar dacă pentru ambii există plus valoare la momentul schimbului. Plusvaloarea simultan pentru fiecare este posibilă deoarece valoarea este, am văzut deja, o proprietate relaţională a obiectelor, dependentă atât de obiect (anumite proprietăţi intrinseci ale acestuia), cât şi de subiect (gradul de nesatisfacere a nevoilor, abilitatea de a aprecia în ce măsură resursa/serviciul îi satisface nevoile, dependentă de calitatea resursei umane a individului şi racordarea acestuia la resurse infromaţionale – baza de cunoştinţe şi de date). Inegalitatea este rezultat al diversităţii parametrilor subiectuali implicaţi în schimb. Preţul este acea mărime a valorii obiectelor schimbate care permite apariţia plusvalorii pentru ambii parteneri implicaţi în schimb. Cu cât plusvaloarea cea mai mică asociată schimbului este mai mare, cu atât preţul poate varia pe un domeniu mai larg făra ca schimbul să fie blocat. În majoritatea cazurilor schimburile sunt inegale, în sensul că plus valoarea la momentul schimbului obţinută de un partener nu este egală cu cea obţinută de alt partener decât din întâmplare. Un schimb este considerat echitabil dacă plusvaloarea anticipată ipotetic de parteneri se dovedeşte a fi egală cu cea reală, constată după schimb. Aceasta presupune o evaluare corectă a tuturor resurselor implicate în schimb de către ambii parteneri şi o declarare corectă a valorii anticipate. Echitabilitatea schimburilor în acest sens maximal este o excepţie, ca şi egalitatea schimburilor. Deoarece fiecare SIPC urmăreşte maximalizarea fluxului de resurse şi servicii pe care le interceptează, el va adopta o strategie de maximalizare a plusvalorii proprii, ceea ce implică declararea incorectă a valorii anticipate a resurselor/serviciilor care urmează a fi primite (minimizarea ei în declaraţie până la limita care permite exercitarea schimbului). Micşorarea distanţei dintre valoarea anticipată şi valoarea declarată, sau, la limită, egalizarea lor, poate să aibă loc din două cauze: pe de o parte, nevoi induse cultural şi altruism, pe de altă parte, o resursă umană bine formată în ce priveşte capacitatea de a accesa baza de cunoştinţe şi date. Prima cauză duce la reducerea diferenţelor pozitive intenţionate între valoarea declarată şi valoarea reală. Valoarea cu care scade astfel plus valoarea anticipată este realocată satisfacerii nevoilor menţionate. A doua cauză duce la reducerea diferenţelor negative neintenţionate dintre valoarea declarată şi cea reală. Valoarea cu care creşte asfel plusvaloarea trebuie să fie mai mică decât cea asociată investiţiilor în propria resursă umană şi în accesarea bazei de date şi cunoştinţe.

Jaful (agresiunea) şi schimbul sunt fenomene care duc la acumularea de capital. Capitalul este reprezentat de obiecte reale şi conceptuale cu valoare. Acumularea de capital este un fenomen legic, necesar (nu în sens normativ) în sistemele socio-economice. Acumularea de capital creşte posibilităţile de producere a resurselor şi serviciilor de către indivizii care îl deţin dincolo de potenţialul SIPC, prin posibilitatea de a înfiinţa organizaţii care utilizează resursă umană furnizată la schimb de alte SIPC. Acumularea continuă de capital este posibilă datorită productivităţii capitalului natural şi a SIPC şi duce la avansarea succesională a sistemelor socio-economice. Apariţia statului2 ca modul funcţional reflectă avansarea succesională a sistemelor socio-economice. Sistemele socio-economice mai avansate succesional vor exploata sistemele socio-economice mai incipiente succesional. Exploatarea constă în transfer de resurse şi servicii realizat prin jaf, schimb şi facilitarea migraţiei SIPC, duce la polarizarea sistemelor socio-economice (organizarea lor în serii succesionale în cadrul sistemelor socio-economice macroregionale şi global). Diverse lucruri conceptuale (de exemplu drepturile omului, sau argumentele pentru globalizare) pot fi folosite ca instrumente pentru realiştii politici în vederea controlului resurselor din alte ţări, în special din cele mai puţin avansate succesional decât ale ţării proprii. Conflictele dintre sistemele socio-ecnomice sunt specifice primelor faze de dezvoltare a sistemului socio-economic global, dar se vor menţine atâta vreme cât agresiunea este mai eficientă în obţinerea resurselor decât negocierea şi schimbul contractual.

Putem conchide că binele public real, funcţional în sistemele socio-economice, are trei componente în structură: binele oamenilor de stat, binele grupurilor dominante şi bine general (nerealizabil separat de indivizi). Binele general este un lucru conceptual, un instrument pentru atingerea binelui individual în situaţiile când organizaţiile private nu pot produce anumite categorii de resurse şi servicii. Alături de binele general binele public va include, periodic şi permanent, şi bine de grup, care este un lucru conceptual instrumental pentru un grup mai restrâns decât cel naţional, cel mai frecvent în vedere redistribuirii într-o formă de alta a resurselor (inclusiv prin sisteme publice de educaţie şi asistenţă medicală). Această redistribuire este inevitabilă în cazul acceptări sistemului democratic (deoarece grupul celor interesaţi în redistribuire poate deveni dominant), sistem care la rândul lui este singurul care permite minimizare unui rău mai mare decât redistribuirea, şi anume acaparerea puterii de către un grup sau o persoană. În mod rezidual binele public va include şi binele personal al celor care au puterea îşi asumă riscul încălcării regulilor sau profită de situaţiile care nu sunt reglementate. Acest bine personal rezidual poate fi minimizat prin modul cum este structurat statul2 (în special prin separarea şi controlul reciproc al puterilor) şi prin acceptarea constituţională şi existenţa controlului extern al statului2 (al tuturor puterilor din afara statului2, dar din aceeaşi ţară).

În primele etape succesionale ale SSE binele public include doar binele personal (al individului dominant în grup), în etape ulterioare şi al grupurilor, şi abia finalmente binele general. Orice grup de indivizi care reprezintă resurse unul pentru celălalt se structurează ierarhic în funcţie de capacitate SIPC de a obţine resurse pentru susţinerea productivităţii proprii, corelată în primă instanţă cu proprietăţile intrinseci ale propriului corp. Primul bine general din structura binelui public pare să fi fost limitarea puterii individului / grupului dominant (“suveran”). Apariţia acestui bine general (şi implicit a constituţionalismului) a fost posibilă ca urmare a creşterii productivităţii SSE respectiv prin variate mecanisme (creşterea prin selecţie a ponderii SIPC mai productive, fluxul de resurse din alte sisteme socio-economice mai puţin avansate succesional, adoptarea de către suveran în mod instrumental pentru atingerea binelui său individual a unui bine public structurat astfel încât să maximalizeze productivitate sistemului socio-economic (despotism luminat). Despotismul este o etapă succesională incipientă a unui sistem socio-economic naţional, caracterul său luminat putând eventual creşte viteza de avansare succesională.

Există permanent o tendinţă de restructurare a SSE naţional sau global în vederea reducerii polarizării distribuirii resurselor. Polarizarea şi depolarizarea distribuirii resurselor într-un SSE naţional poate căpăta caracter ciclic prin vot dominant reflectând interesele de grup în vederea acumulării (pro liberal) sau în vederea redistribuirii (pro social-democrat). Nici una din cele două tipuri de politici nu se poate perpetua la guvernare în condiţii democratice într-un SSE cu control extern asupra statului2, alternarea lor fiind legică. Dar poate exista o perpetuare social democrată susţinută prin vot într-un SSE blocat în faze succesionale incipiente datorită absenţei controlului extern asupra statului2 şi a rolului în reţeaua succesională globală.

Intepretarea SSE românesc

În urma lecturii textului Constituţiei am remarcat cinci aspecte pe care vreau să vi le supun atenţiei:
1. Noţiunea de stat este utilizată în două sensuri complet diferite, dar neexplicitate şi neprecizate în context (stat1 ca ansamblu socio-economic şi stat2 ca sistem organizaţional prin care se exercită puterea politică);
2. Se menţine sinonimia dintre termenii de stat1 şi de ţară (sau patrie);
3. Există un mod holist de a prezenta raportul dintre individ şi societate; proprietăţi care sunt caracteristice doar indivizilor umani (de exemplu suveranitatea) sunt atribuite unor sisteme supraindividuale de organizare (poporul în Art. 2 alin. 1), statul1 în Art 1 alin. 2);
4. Există în structura binelui public elemente ce ţin de interesele de grup ale celor cu puţine resurse şi ale celor altruişti (spre exemplu statul1 este social, Art. 1 alin. 3)
5. Nu este stipulată necesitatea controlului extern al contribuabililor (prin societatea civilă) asupra statului2.

Voi argumenta că elementele de mai sus inhibă productivitatea sistemului socio-economic naţional (în acest sens, este vorba de aspecte negative) şi că, în măsura în care cineva este interesat de productivitatea acestuia, ar trebui să renunţe la abordarea holistă, să promoveze controlul extern (din partea societăţii civile) asupra statului2, şi să abandoneze hedonismul altruist.

Chiar dacă acceptăm că statul1 este o imensă organizaţie publică (cu diversele ei filiale) din care indivizii umani fac parte ca cetăţeni, nu o putem echivala cu ţara (aspectul 2), deoarece în aceasta intră şi multe alte organizaţii private, cele mai importante fiind SIPC. |ara devine identică cu statul1 doar în situaţia în care toate resursele private, inclusiv corpurile indivizilor, au fost naţionalizate. Atâta vreme cât există organizaţii private, ţara (sau patria) este un sistem mai complex decât statul1. Este evident de asemenea că un astfel de sistem complex nu posedă ca proprietate emergentă suveranitate. Suveranitatea nu poate fi a unei naţiuni decât în sens metaforic. Suveranitatea este o trăsătură a indivizilor umani dintr-o naţiune, pe care, dacă doresc, ei şi-o pot exercita exclusiv prin intermediul unor reprezentanţi; dar în urma acestei delegări suveranitate nu rămâne, în sens ontologic, mai puţin a lor. Dacă ea ar fi recunoscută indivizilor, nimeni nu ar putea exercita această suveranitate înăuntrul unui SSE naţional, ci doar în raport cu alte SSE-ce naţionale. Ea oricum există, prin libertatea1, care este esenţială practic, deoarece conştientizarea ei permite anularea semnificaţiei costurilor de revoltă împotriva stării de fapt, ceea ce constituie cheia răsturnării oricărui regim cu accente totalitare, ceea ce revine la anularea raţională a termenului C, costuri, din ecuaţia propusă de Gordon Tullock cu privire la reacţia revoluţionarului potenţial.

Renunţarea complet la terminologia holistă nu este însă potrivită în momentul actual. Alternativa, contractul, nu poate fi între cetăţeni (aşa cum se teoretizează originea statului în teroriile contractualiste) ci poate fi între SIPC şi alte organizaţii private, pe de o parte, şi o organizaţie din structura sistemului socio-economic concepută pentru a presta servicii publice, statul2, pe de altă parte. Un astfel de contract însă poate surveni fără să aibă loc dezintegrarea ţării doar într-o etapă succesională în care forţa culturală economică a indivizilor poate asigura coeziunea naţiunii doar prin conştientizarea necesităţii menţinerii binelui public, materializată în contractul explicit cu statul2. Doar într-o astfel de etapă s-ar putea renunţa la organizaţia holistă stat1, continuatoare a grupului de primate dominat de un lider (aspectul 3) Existenţa organizaţiei holiste naţionale este necesară nu atât din considerente interne, cât mai ales externe, de dominare a altor grupuri sau de apărare (în cazul românesc programatic doar de apărare). Dar normativizarea factualului blochează avansarea succesională a sistemului socio-economic, prin urmare nu trebuie respinsă din principiu posibilitate depăşirii discursului holist în politică, ci doar condiţionarea acestei depăşiri de prezenţă unei compensări prin alte căi a ceea ce oferă abordare holistă (o integralitate accentuată a sistemului socio-economic naţional).

SSE românesc este într-un stadiu succesional relativ incipient, în pofida regimului constituţional adoptat. Felul cum au răspuns la stimuli materiali minori potenţialii votanţi ai constituţiei indică o absenţă a resurselor care nu permite exercitarea libertăţii2. Într-un sistem socio-economic cu polarizare extremă a cantităţii de resurse controlate de indivizi mecanismele democratice nu pot funcţiona, iar statul2 poate devini cu uşurinţă instrument pentru grupul care controlează resursele, indiferent dacă aceste este format din capitalişti, de nomenclatura comunistăm, sau de ceva între cele două. Ponderea binelui de grup şi individual în structura binelui public real pare să fie mai mare decât cea a celui general.

Deoarece grupurile de interese au motivaţie mult mai puternică în a se organiza pentru obţinerea de avantaje din partea statului decât au contribuabilii pentru a controla statul şi limita prezenţa binelui individual în structura celui public, consolidarea societăţii civile nu poate fi lăsată exclusiv la latitudinea pieţei organizaţiilor neguvernamentale, ci trebuie promovată încă din legea fundamentală. Totuşi ea fost lăsată exclusiv la latitudinea acestei pieţe (aspectul nr. 5), ceea ce arată că forţa grupurilor de interese domină forţa restului cetăţenilor. Sinonimizarea dintre statul1 (holist) şi statul2 (aspectul 1) contribuie şi el la intimidarea cetăţenilor români.

O naţiune are atât proprietăţi emergente intrinseci (limbă, cultură), cât şi relaţionale (prin rolul în reţeaua succesională globală). Recunoaştere dreptului de acces la cultură (aspectul 4) este pozitivă deoarece va consolida producţia de bunuri publice culturale, iar a celui la un mediu curat este de asemenea pozitivă pentru că permite dezvoltare politicilor care să ducă la prezervarea ofertei de servicii a capitalului natural de nivel regional şi macroregional.

Relaţia cu sistemele socio-economice vest-europene este în această etapă una care a depăşit simpla relaţie între sisteme aflate în stadii succesionale diferite (transfer unidirecţional de resurse naturale şi umane înspre vest). Aceasta deoarece există un interes în avansarea succesională mai rapidă a SSE românesc, interes manifestat prin transferul unidirecţional de resurse dinspre vest (asistenţă financiară) şi prin controlul extern exercitat asupra statului2 în măsură să compenseze într-o anumită măsură precaritatea controlului extern naţional, interes care are drept substrat dorinţa includerii SSE românesc într-un sistem macroregional european capabil să facă faţă competiţiei globale pentru resurse cu alte sisteme socio-economice de dimensiuni macroregionale şi să stopeze fluxul de resursă umană către sistemul socio-economic al Statelor Unite, actualmente cel mai avansat succesional. Includerea într-un astfel de sistem socio-economic european nu scuteşte însă România de exodul de resursă umană către statele europene mai avansate succesional, ba chiar, în absenţa unor politici coerente care să faciliteze rămânerea în ţară a celor mai performante SIPC, va avea loc o intensificare a fluxului, nu neapărat în termeni de număr total de persoane, ci de performanţă medie pe persoană. Or o astfel de politică coerentă nu este în interesul clasei politice actuale decât în măsura în care aceste SIPC se înregimentează în structurile politice actuale, contribuind la obţinerea şi menţinerea puterii. Iar absenţa recunoaşterii constituţionale a necesităţii dezvoltării unui modul funcţional de control extern asupra statului2, cuplată cu promovarea constituţională a hedonismului altruist, neavantajos pentru SIPC foarte performante, nu oferă acestei categorii de indivizi nici o alternativă la înregimentare, cu excepţia emigrării temporare sau permanente. Prin urmare includerea în sistemul socio-economic european va fi însoţită în condiţiile politice româneşti actuale de o provincializare cronică (oricum existentă în absenţa includerii), pentru anularea sau minimizarea căreia nu există interes nici la nivelul indivizilor din clasa politică europenă, nici la al celei din partidele de stânga româneşti. Prin urmare consider că există suficiente argumente că din punct de vedere al interesului de prezervare al bunurilor publice culturale naţionale (limbă, cultură) cea mai adecvată pentru această etapă este o fază a politicilor liberale în România, fază care să includă şi modificarea constituţiei în sensul cel puţin al specificării necesităţii controlului extern asupra statului2. Pentru că un astfel de control extern este în avantajul chiar şi al beneficiarului sistemului de redistribuire dintr-un stat hedonic altruist, social, cum este România.

În ce măsură o astfel de fază liberală va urma este o chestiune care nu poate fi prezisă. Sunt pesimist în această privinţă, dar fiind că în Parlament nu s-a găsit forţa argumentativă care să ducă la includerea în noua constituţie a necesităţii controlui extern asupra statului2. Aceasta indică faptul că în clasa politică domină interesele personale de accedere la putere şi nu cele de maximalizare a serviciilor furnizate către contribuabili, ceea ce pune sub semnul întrebării chiar şi onestitatea altruismului hedonic practicat de social-democraţii noştrii. Acest altruism hedonic pare să aibă, ca tendinţă majoritară, mai ales un carecter instrumental (să fie declarat, nu real), în vederea obţinerii şi menţinerii puterii. S-ar putea explica mai uşor astfel de ce social-democraţii nu au dus demersul altruist până la capăt, asigurând nu numai o redistribuire a resurselor, ci şi creşterea eficienţei acestei redistribuiri prin promovarea unui control extern asupra statului2. Cea mai nefericită situaţie posibilă ar fi următoarea: se promovează un fals altruism hedonic pentru a obţine voturile celor lipsiţi de resurse, dar în mod deliberat nu se promovează controlul asupra statului2 pentru 1) a dijmui în interes personal cât mai multe din resursele celor de la care se iau, 2) a trimite doar un minim de resurse către cei către care se redistribuie, astfel încât aceştia să rămână votanţi de stânga, să reacţioneze rapid la stimularea cu lucruri materiale (de exemplu pentru a se prezenta la vot când se organizează un referendum), şi să fie necesar un timp cât mai mare până la manifestarea unor efecte benefice la nivelul lor în cazul în care un regim politic liberal ar surveni în mod accidental, 3) a reduce cât mai mult cantitatea de resurse a celor performanţi şi implicit capacitatea acestora de promova o fază liberală a statului şi 4) a prezerva o stare generală de stadiu succesional incipient în care cei performanţi (în special tinerii) vor fi incurajaţi fie să emigreaze, fie să intre în grupul celor care au puterea. Statul ar fi atunci un instrument de clasă şi anume al clasei politicienilor social-democraţi. Nu cred că aceasta este situaţia, dar cred că merită luată în considerare ca posibilitate extremă.

Pot fi identificate, pornind şi de la experinţa ultimului referendum, câteva acţiuni ale societăţii civile şi organizaţiilor politice care pot creşte şansele de apariţiei a unei faze liberale:
• Dezvoltarea sectorului privat al serviciilor de asistenţă socială; bisericile pot juca un rol crucial în acest sens în starea actuală a SSE românesc, alături de societatea civilă, contracarând parţial efectele altruismului hedonic, aparent doar declarativ, practicat de politicienii social-democraţi.
• Vulgarizarea de către societatea civilă a necesităţii controlului extern asupra statului; solicitarea din partea partidelor a unei atitudini explicite în această privinţă.
• Accentuarea caracterului naţional al discursului organizaţiilor politice care îşi asumă o ideologie liberală.
• Construirea unei strategii coerente de acţiune a organizaţiilor politice care îşi asumă o ideologie liberală, direcţionată către persuadarea (predominant prin seducţie şi incitare) a celor lipsiţi de resurse cu privire la necesitatea unei faze de acumulare de resurse care să susţină redistribuirea.
• Acceptarea de către organizaţiilor politice care îşi asumă o ideologie liberală a necesităţii promovării unor legi care să permită controlul extern asupra modului de cheltuire a banului public de către stat2.

Este de aşteptat ca teoria prezentată aici să genereze în primă instanţă o critică din partea organizaţiilor centrate ideologic (social-democrate sau liberale), dar în timp să favorizeze crearea unor grupuri care să o folosească pentru dezvoltarea de politici care să promoveze creşterea eficienţei utilizării resurselor furnizate de contribuabili în vederea atingerii binelui general sau a celui de grup dominant democratic, şi a minimizării exportului de resurse naturale şi umane către sistemele socio-economice mai avansate succesional. Pe termen lung teoria ar putea fi folosită pentru schimbarea strategiei partidelor de la monismul ideologic la o flexibilitate axată pe tipul de măsuri adecvate situaţiei concrete în care se află sistemul socio-economic naţional, indiferent de natura lor socială sau liberală, selectarea ofertei partidelor de contribuabili făcându-se pe criteriului profesionalismului în administrarea statului2, nu pe cel ideologic.

Concluzii

• Suveranitatea individului este asigurată ontologic prin libertatea1 sa; libertatea sa originară nu este o metaforă, ci o trăsătură fundamentală a individului uman conştient de sine; doar libertatea2 este condiţionată ontic; Prin urmare viaţa politică nu este determinată strict ontic, şi cu atât mai puţin strict economic.
• Distincţia egoism-altruism este simplistă, nu reflectă scopurile determinate ale individului; este posibilă o manifestare hedonică a altruismului.
• Binele individual şi binele public au statut ontologic diferit: binele individual este o caracteristică a invidizilor (care eventual poate fi conceptualizată), în timp ce binele public este un lucru conceptual instrumental creat pentru binele indivizilor.
• Apariţia constituţionalismului este un rezultat al creşterii productivităţii sistemelor socio-economice în care apare, facilitată de poziţia lor în reteaua succesională gobală, şi are drept rezultat accentuarea productivităţii şi întărirea polarizării globale.
• Binele public real are o structură în mod inevitabil heterogenă, cu elemente de bine general, de grup şi privat; structura binelui public se schimbă în timp: a binelui general şi a celui privat o dată cu stadiul succesional al SSE (creşte ponderea binelui general şi scade cea a celui privat), iar a celui de grup în mod ciclic (în vederea acumulării şi redistribuirii resurselor); efectele altor elemente contextuale asupra structurii binelui public se suprapun pe tiparele de variaţie menţionate.
• În cel mai avansat succesional (mai productiv) posibil SSE naţional relaţia dintre organizaţii private şi stat2 va fi explicit contractuală şi conceptele de stat1 şi apelativul de autoritate acordat statului2 vor fi abandonate; nu însă şi cel de ţară, care, ca lucru, poate dispărea doar în condiţiile dispariţiei proprietăţilor emergente intrinseci ale naţiunii (limbă, cultură); poate exista, temporar, o ţară fără a exista un stat2 ca proprietate emergentă structurală a sa.
• În starea actuală a SSE românesc afirmarea prin Constituţie a necesităţii controlului extern (exercitat de societate civilă) asupra statului2 poate stimula consolidarea modulului funcţional care exercită acest control.
• În stare actuală a SSE românesc renunţarea la universalizarea altruismului prin stat2, hedonică pentru indivizii altruişti care au promovat-o şi instrumentală pentru cei lipsiţi de resurse pe care aceşti indivizi i-au reprezentat, şi diversificare ofertei altruiste pe o piaţă privată, din care o componentă esenţială sunt bisericile, pot contribui la creşterea productivităţii sistemului socio-economic, cu implicaţii pozitive inclusiv asupra capacităţii indivizilor de a-şi exercita altruismul.
• Într-un orizont de timp în care lărgirea binelui general prin accesul la cultura va avea efecte la nivelul SIPC româneşti, adică va fi urmată, prin alternanţa politicilor liberale şi social-democrate, de o creştere marcantă a consumului şi producţiei de lucruri culturale pe o piaţă liberă, respectiv atunci când “coşul mediu al lucrurilor culturale” va avea cel puţin aceeaşi mărime monetară ca şi “coşul lucrurilor materiale”, respectiv atunci când libertatea2 medie va fi depăşi un prag critic, va fi probabil oportună şi renunţarea la abordarea holistă în constituţie, coeziunea sistemului socio-economic naţional putând fi asigurată într-un astfel de moment exclusiv prin mijloace contractuale. Ceea ce nu înseamnă că forţa statului2 nu va trebui, într-un astfel de scenariu, să rămână suficient de mare pentru a putea contracara factorii perturbatori externi în măsură să dezintegreze sistemul socio-economic naţional şi să afecteze producţia de bunuri publice naţionale (limba, cultura).
• În momentul în care un sistem socio-economic naţional ar fi suficient de avansat pentru ca cele trei măsuri sugerate mai sus să existe în structura lucrului cultural “Constituţie” individul uman din structura acelui sistem socio-economic ar fi complet eliberat din captivitatea organizaţională a statelor1, promovată de structura tuturor constituţiilor naţionale actuale, dar în grade diferite, reflectând stadiile succesional în care se află sistemele socio-economice naţionale respective.

Notă: conţinutul acestui text a fost elaborat în decembrie 2003. Anumite părţi din el au fost deja publicate în revista Sfera Politicii, recunoscută CNCSIS, şi Archiv fur Hydrobiologie (Suppl. Large Rivers), cotată ISI.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240