caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Diaspora



 

Piesa romaneasca la teatrul Sandkorn din Karlsruhe

de (13-11-2006)

Nu se întâmpla des ca un teatru din occident sa introduca în repertoriu o tematica româneasca, de aceea m-am hotarât imediat sa înfrunt cei 180 de km necesari de la Stuttgart, capitala Land-ului Baden-Württemberg, pâna în centrul badenez.
Informatia am primit de la autorul piesei, Catalin Dorian Florescu, cetatean elvetian de origine româna, stabilit la Zürich, iar ultimul impuls mi l-a oferit directoarea adjuncta Steffi Lackner, ce mi-a raspuns personal la e-mail-ul trimis, în care îmi exprimam dorinta intermedierii unui contact cu regizorul piesei, Victor Cârcu. Nu stiu cum este în alte tari, însa aici în Germania e mare sarbatoare când ai un nume strain si ti se raspunde la o rugaminte scrisa, adresata unei institutii de stat, culturale etc.

DIE NACHT DAVOR/NOAPTEA DINAINTE este opera unui autor, cum am mentionat, plecat în Occident înca de la vârsta de 12 ani cu parintii sai în anii ’80. Câteva calatorii de revenire în România, începând cu anul 2000, l-au readus în contact cu tara natala si „amintirile (sale) din copilarie“. Efectul lor au fost doua romane „de epoca“: WUNDERZEIT/TIMPUL MINUNILOR si DER KURZE WEG NACH HAUSE/DRUMUL SCURT PÂNA ACASA, încununate prima cu Premiul Chamisso (pentru debutul în limba germana al unui autor strain) si a doua cu Premiul Anna Seghers.

Teatrul Sandkorn, ce sarbatoreste un frumos jubileu în acest an – 50 de ani de la înfiintare – a stabilit contactul cu România prin directorul fondator Siegfried Kreiner (el conduce în continuare institutia), ce a calatorit de câteva ori în România pe timpul regimului comunist al lui Ceausescu.

Ca institutie particulara – deci în conditii financiare mult mai dificile decât cele de stat – s-a impus ca unul din cei mai profesionisti si apreciati mesageri ai artei dramatice autohtone si internationale în epoca postbelica atât în Karlsruhe/Baden, cât si Germania.
Reteta succesului si a renumelui se afla în functia complexa a conducerii, actionând suplimentar ca regizori si secretari literari în perfecta armonie de echipa cu un talentat colectiv de 12 actori angajati si multi alti participanti externi, ce reusesc sa ofere publicului an de an un repertoriu deschis tematic si geografic, intersat de subiecte actuale, autori tineri sau consacrati, dorind sa intermedieze alte culturi, ceea ce nu se poate afirma despre „traditionalistele” teatre de stat germane.

Acesta este si cazul piesei de fata, ce trateaza „atingerile si frictiunile” dintre Europa de Est si Vest în plan uman particular, anume fenomenul cautarilor de parteneri dincolo de fosta „cortina de fier” despartitoare. Actiunea are loc într-un oras românesc de pe malul Dunarii, la granita cu Iugoslavia, iar personajele sunt Nora (Mimi Schweiberger) – fata ce si-a gasit „norocul” maritându-se în ziua respectiva cu elvetianul Urs (Frank Sollmann), mama (Beatrix Henigin) si tatal (Walter Roth) ei, ce locuiesc într-o locuinta „conserva de sardele”, cum se expima autorul, dintr-un bloc imens. Lor li se adauga Rita (Michèle Libicher) în actul doi, o veche prietena din copilarie a Norei.

Autorul Catalin Florescu creioneaza în câteva propozitii motivele ce l-au inspirat: „Este dorinta ce-l împinge pe europeanul vestic în Estul Europei. Mai de mult a fost goana dupa aur, însa azi metalul pretios îl constituie femeile din Est. Paradoxul actual este ca noi, cei din vest, suntem relativ bogati, însasi relativ însingurati.” (Interviu în KLAPPE-AUF/oct. 2006)

Victor Cârcu, un apreciat si cunoscut regizor român, si-a pus semnatura pe numeroase productii teatrale în România, Germania si Franta. Fidel textului, directorul de scena a reusit sa maximizeze mesajul simplificator al textului prin accentuarea jocului actoricesc individual, împrumutându-le prin cunoasterea vietii reale din România o mai profunda traire interioara.
Scenografia îi apartine tot lui si se reduce la un micut apartament aflat „sub ochii spectatorilor”, ca o simbolica suficienta vietii personajelor: camera mirilor despartita iluzoric doar de o perdea de camera de zi, unde dorm parintii fetei. „Peretii” sunt „tapetati” cu ambalajele diferitelor aparate tehnice din Occident – un fel de dorit „orizont”, dar care le si obtureaza si limiteaza „vederile”.

„Living room-ul” post-comunist s-a adaptat si el la standardurile si nivelul vestic, astfel ca întreaga viata de camin se „învârte” în jurul televizorului, ce troneaza pe nelipsita masuta din fata canapelei, dupa modelul serialelor americane. „Marea atractie” televizata este acum o banda video înregistrata de elvetianul Urs, în care el îsi prezinta, cu nelipsita aroganta specifica Vestului, apartamentul lui spatios si ultra-modern, mobilat în stil Ikea si utilat cu toata ultra-tehnica – descrisa cu lux de amanunte – necesara acestei civilizatii suficienta sie însasi. La fel se întâmpla si cu strada, cu oraselul insipid si aseptic, ca o farmacie comuna.
Muzica originala a cunoscutei formatii românesti NIGHTLOOSERS subliniaza subtil aceasta comedie de caractere în viziunea dramaturgului.

Colectivul de actori s-a distins printr-un joc natural plin de sentiment si întelegere pentru caracterul personajelor. Desi dialogurile sunt vii, presarate uneori cu umor, tematica si persoanjele abordate în piesa sunt prea schematice si limitate în comparatie cu realitatea.

Tatal este un bautor cronic, asa cum sugereaza cearta cu sotia lui dupa nunta, unde fiecare sustine ca cealalta familie ar fi baut mai mult. La aceasta preocupare barbateasca permanent_ s-ar adauga înca una, si anume prinsul tântarilor, la care participa ceilalti locuitori ai tarii – copiii si femeile. Suplimentar în noaptea nuntii, întâlnim ca o îmbogatire la interesele tatalui si aceea de a vedea daca ginerele e potent sau nu! Actorul Walter Roth – svab banatean, a facut parte din ansamblul Teatrului din Timiaoara între 1981-87 – exceleaza în acest rol cu talentul sau comedian, ce delecteaza publicul.

Mama e femeia ce se sacrifica întotdeauna tacuta si modesta pentru fericirea copiilor, alaturându-se dorintei comune stringente de a vedea „aranajata” unica lor fata, Nora. Aceasta, resemnata si ea total în ce priveste tara natala, nu are decât un singur si acelasi gând: sa plece cu orice pret în Vest. Ea va câstiga spre sfârsitul piesei o oarecare complexitate prin scurta marturisire indirecta ca „nu îl iubeste”, dar spera ca viitorul ei va evolua în bine.

Prietena ei din copilarie lucreaza în magazinul unui italian, care o întretine în schimbul unor anumite „servicii de moravuri usoare”. Tot asa este îmbracata, machiata si se comporta Rita, ce viseaza, la rândul ei, numai sa se marite cu vreun occidental, „aterizând” astfel de fiecare data ca „întretinuta” unuia sau a altuia. Asa afls cei din Occident, cs în Estul Europei în afara mult citatelor si numeroaselor „femei de placeri” venite de acolo în bordelurile de aici, au mai ramas doar cele ce ofera acelasi lucru sau cele care se vând cu „acte”!

Conflictul scurt si schematic îl constituie faptul ca elvetianul a fost înainte „prietenul” ei, pe care Nora i l-ar fi furat prin „metode nedemne”!
Vecinii sunt fara exceptie niste scandalagii si limitati mintal.
Nu e greu de imaginat ca situatia este departe de a fi aceasta, iar românii sunt o natie cu multi oameni capabili, deci nu e facuta doar din asemenea „prototipuri”. Este pacat pentru ca tema respectiva si chiar numele Nora, ce face desigur aluzia la o renumita antecedenta ibseniana, ar fi oferit sansa dezbaterii cu adevarat a unor situatii si tipuri umane de mare expresivitate dramaturgica, conform vietii autentice din tara.

Un cunoscator al conditiilor sociale din România ar constata la vizionare, ca prezinta o imagine foarte limitata – ca sa nu spunem chiar denaturata prin concentrarea numai a aspectelor extrem negative – a realitatilor complexe. De exemplu, singura libertate ce, chipurile, si-ar fi permis-o românii sub regimul comunist – pe care, oricum, nu si l-au ales ei, ci le-a fost impus din afara – a fost aceea de urina acolo unde vor, spre deosebire de „civilizata Elvetie”!

Confirmarea ne-o ofera însusi regizorul, ce ne afirma ca el nu ar merge cu aceasta piesa în turneu prin România.

Un cunoscator din afara tarii ar observa ca nu face decât sa repete si accentueze sabloanele si prejudecatile uzitate atât de des în mass-media occidentala, iar un necunoscator ar exclama: nimic nou, asadar aceasta este „realitatea” pe care o stiu din mass-media noastra!

Se remarca, în acest fel, ca autorul a plecat de la vârsta de 12 ani din România, ramânând doar cu câteva amintiri la nivelul copilariei, restul informatiilor despre tara natala fiindu-i nutrite de tiparele false uzitate mai mult ori mai putin constient într-un Vest concentrat mai mult pe superficialitati si senzatii soc.

Multumirile noastre se îndreapta în special conducerii teatrului SANDKORN, lui Siegfried Krainer, adjunctei sale, Steffi Lackner si regizorului Victor Cârcu ce au dovedit înca o data deschiderea pentru alte culturi, trezind interesul publicului german fata de o cultura cu totul necunoscuta si ignorat_.

© Eugen Cojocaru – nov. 2006

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240