caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Aberatii pe tema psihanalizei

de (13-11-2006)

Repetarea constantă a ideii că cea mai mare fericire e să fi sănătos, devine un loc comun şi oarecum suspect. Adăugând noţiunii de sănătate fizică pe aceea psihologică, ajungem cu uşurinţă la porţile psihanalizei, pe care am maltratat-o fără s-o cultivăm cât ar fi trebuit. Din cele remarcate, nouă persoane din zece, vorbesc sau scriu despre Freud, Jung sau despre Adler, părinţii psihanalizei, necitind cu suficientă atenţie, sau deloc, această amplă şi subtilă literatură ştiiţifică. Alminteri, nu s-ar fi putut pretinde, în mod reductor, că psihanaliza este o pledoarie în favoarea instinctelor primare în toate manifestările lor. E ca şi cum am acuza medicii de apărarea cutărui sau cutărui microb, pentru că l-au pus la microscop. Făcând parte din întinsul domeniu al psihologiei, prin analogie cu analiza chimică, i s-a desprins termenul de psihanaliză: „Simptoamele şi manifestările patologice ale pacientului – spunea Freud – sunt, ca toate activităţile psihice, de o natură extrem de compozită; elementele acestei compoziţii sunt în ultima instanţă motive şi moţiuni impulsionale”.
Cuvântul „libidinos” n-a fost decât damnarea conceptului de libido (în latină, dorinţă) aşa cum a fost expus de Freud, dar nu tot atât de limitat cum îl expune formula reductoare a Micului Larousse 2003: „Energie psihică parvenind din impulsiunea sexuală”. Libidoul definit de Freud nu poate fi limitat numai la această formulă, ea constituind numai o parcelă din psihanaliză; libidoul freudian este o impulsie fundamentală a naturii umane, iar reducerea lui la singurul aspect sexual, denotă un exemplu de neînţelegere de care suferă psihanaliza. Un discurs simplist şi inadecvat ar suna astfel: „În fond, psihanalistul, este un domn care vă demonstrează că sunteţi animaţi de dorinţa de a vă culca cu tatăl sau cu mama voastră şi că, de fapt, nu-i chiar atât de rău.” … Ca toate judecăţile mutilate, aceasta este total greşită, ca să nu-i spun monstruoasă. Deoarece, se demonstrează că din cauza unor dorinţe culpabile, comportamentul nostru se găseşte în mod inconştient deformat, psihanaliza oferindu-ne cheia personalităţii şi, în acelaşi timp, pe cea a vindecării.
Tânăra şi delicioasa mea prietenă „A”, care-mi dăruieşte, cu o tulburătoare generozitate o iubire sinceră (în pofida infidelităţii ei conjugale care-i scapă din vedere), mi-a pomenit într-una din zile despre marele ei amor filial pentru tatăl adesea absent şi dispărut prematur, susţinând că toate astea n-au nici o similitudine cu acela nutrit pentru mine. Dat fiind însă diferenţa de vârstă dintre noi, nu mi-am putut împiedica susceptibilitatea substituirii… Desigur, o bună parte din acest amor, virtual dealtfel, devenit pentru mine un nutriment cotidian, îşi are obârşia în subconştientul ei. Clarificarea obscurului, în aparenţă impenetrabil, duce ineluctabil la luciditate şi la corolarul ei, libertatea. Cura, acompaniază simptomele la moţiuni pulsionale, pentru a le motiva, precum chimistul, separând elementul dintr-un corp compus. „Când interpretăm un vis, procedăm neglijând visul ca totalitate şi, din elementele izolate, operăm asociaţiile” (Freud)
Fericirea prietenei mele „A”, pentru că o pot numi astfel, e obliterată totuşi de nu ştiu ce tristeţe. Ea nu este exact ceea ce se poate numi o „femeie infidelă”, dar n-o pot lua nici ca un exemplu de fidelitate, fapt ce-i procură o conştiinţă culpabilă. În timp ce bărbaţii se acomodează fără durere propriei lor inconstanţe, femeile nu pot scăpa suferinţei ce le mistuie în forul lor interior. O formă de anxietate ancestrală nu le dă pace: teama de a nu fi destul de iubite sau de a nu mai fi iubite mâine, constituie un sentiment de insecuritate şi dezagrement, expunându-le la o serie întreagă de compromisuri, unde vicleşugul joacă rolul principal. Cu ani în urmă, această formă de anxietate îşi găsea refugiu în religie sau, mai bine zis, în credinţa religioasă, unde se putea „sublima”. Spovedania în faţa preotului, era şi ea o formă de restabilire a echilibrului psihologic, gândind că păcatul mărturisit, e pe jumătate iertat. „În sine, psihanaliza nu-i mai puţin religioasă decât ne religioasă – afirma Freud – Este un instrument de care pot uza atât religioşii cât şi laicii, cu singura condiţie de dori eliberarea de suferinţă.”
În fine, întrebarea ar fi: avem musai nevoie să ne psihanalizăm când simţim în spate greutatea unei cruci culpabilizatoare? Din moment ce nu parvenim să conştientizăm tenebrele interioare, printr-o meditaţie analitică, necesitatea unei psihoterapii se impune, iar psihanaliza se găseşte printre metodele care dau într-adevăr rezultate, chiar dacă e lungă şi costisitoare. Chestie de sănătate morală? Bineînţeles! Cu toate că e vorba, mai repede, de o sănătate psihologică, chiar dacă unii o dau tot timpul cu litania lor fatalistă: „sunt aşa cum m-a lăsat Dumnezeu, dacă îţi convine, bine…!” În locul lor, eu m-aş arăta mai puţin dezinvolt în această privinţă. Adagiul latin: „mens sana in corpore sano”, rămâne de o arzătoare actualitate, văzând cum „namilele acefale” vor să se impună, graţie forţei fizice şi a unui mental răvăşit de dorinţe elucubrante.

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (13-11-2006 la 00:00)

    Observatia mea e legata de caderea spectaculoasa a psihanalizei lui Freud din conceptul de „stiinta”. De fapt psihanaliza ca si astrologia, ca si ghicitul in palma si „stiinta” despre OZN-uri nu satisfac cerintele minimale de a fi numite stiinte. E adevarat ca multi inca mai vorbesc – poate din lipsa de cultura contemporana – despre complexul Oedip sau Electra, ca si cand ar fi lucruri reale, cand ele sunt pseudorealitati care nu au existat decat ca idei in mintea lui Freud. Limbajul pseudostiintific este extrem de raspandit, mai ales in Europa de Rasarit, poate ca un fel de continuare a ideologiei comuniste, al carei radacini (marxismul) era un exemplu tipic de pseudostiinta. Si America are (totusi) acelasi tip de reactii irationale dar numai in interiorul cultelor religioase.
    Criteriul de delimitare intre stiintele adevarate si pseudostiinte il constituie falsifiabilitatea, o caracteristica adusa la lumina de Popper. O stiinta adevarata poate fi „falsificata” (s-a observat ca termenul nu e cel mai potrivit totusi). Dupa lansarea teoriei relativitatii generalizate de Einstein s-a facut un experiment legat de periheliul planetei Mercur, care putea sa infirme sau sa confirme aceasta teorie (si bineinteles ca a confirmat-o). Despre psihanaliza nu putem spune acelasi lucru: ca si testele Rohrschach orice poate fi citit in mod diferit de oricine; nu exista nici o repetabilitate experimentala. Nu exista nici un experiment crucial care sa poata demonstra pentru toata lumea daca teoria e sau nu e adevarata.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Scrisoare deschisă către Uniunea Scriitorilor

SCRISOARE DESCHISÃ cãtre Uniunea Scriitorilor din România Prin prezenta îmi anunţ retragerea definitivă din Uniunea Scriitorilor din România, filiala Sibiu,...

Închide
3.229.117.191