caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Democratia in optici diferite

de (6-11-2006)

De o bună bucată de vreme, un distins colaborator al forumului RLIV, monarhist convins şi de neclintit, susţine că regele ar fi panaceul universal, capabil să repună România pe făgaşul cel just. Într-adevăr, când regele este prezentat ca o decizie divină, legitimitatea nu-i poate fi recuzată, deoarece el se găseşte la vârful piramidei, hotărând fiecăruia autoritatea sau sumisiunea cuvenită. Când însă legitimitatea nu mai provine din voinţa lui Dumnezeu ci din aceea a poporului, aceasta se numeşte democraţie. Se vede că ideea n-a fost tocmai rea, fiind luată în serios de numeroase naţiuni.
Problema fundamentală e de a concepe modalitatea prin care poporul poate exersa puterea politică. Liberalismul politic, corespunzător filozofiei lui John Locke şi Montesquieu, pune accentul pe recunoaşterea libertăţii individuale şi a egalităţii, asigurând în mod categoric exerciţiul puterii populare prin alegerea conducătorilor graţie sufrajului universal. 300 de ani mai târziu, structura politică şi economică a statelor moderne, indiferent de profilul lor, par a impune ideea prin care exerciţiul puterii politice, reclamă o competenţă deosebită, nefiind la îndemâna oricui. Când însă această idee de democraţie se confruntă cu ideea potrivit căreia politica, în ansamblul ei, este afacerea fiecăruia dintre noi, apare o nedumerire. Conceptul de democraţie însuşi se vede, mai mult sau mai puţin, ameninţat. Câteva exemple sunt edificatoare, chiar dacă contextul geo-politic procură aspecte diferite. În Orientul Apropiat, de pildă, în Cisjordania şi în fasia Gaza, Palestinienii, cărora Europa le-a tăiat ajutoarele, lăsându-i să se cufunde în mizerie şi deznădejde, plătesc cu preţul forte faptul de a fi votat democratic în favoarea Hamasului. Mai cu seamă că alegerile libere nu sunt monedă curantă în aceste regiuni. Ceea ce nu i-a împiedicat pe occidentali să-i diabolizeze în grabă, creând un amalgam jenant şi taxându-i pe toţii de islamişti înveteraţi şi periculoşi, ambiguitate destul de penibilă. Denaturarea conceptului de democraţie este mai mult ca evident, statele care vor să-şi refacă o nouă conştiinţă politică, se „gargarisesc” în permanenţă cu acest termen. În Irak, proiectul american – democraţie cu orice preţ, chiar şi cu acela al armelor – se loveşte de o vizibilă incongruenţă. În cazul când la Bagdad ar fi posibile alegeri libere, şiiţii vor parveni cu uşurinţă la putere, instalând fără întârziere o republică islamică, după modelul iranian. Şi atunci… care-i afacerea ?
Aşişderea în Egipt. Alegerile libere ar aduce la putere, fără doar şi poate, Fraţii musulmani, ejectând regimul uzat şi corupt a lui Mubarac.
În ansamblul culturalo-politic al lumii arabe, aplicarea unei autentice proceduri democratice, poate rezerva surprize sistemului de gândire occidental şi mai ales noţiunii însăşi de democraţie.
În eseul său asupra înţelegerii dintre oameni, John Locke afirma pe bună dreptate: „În nici o limbă cuvintele nu sunt suficiente pentru a răspunde la marea varietate de idei antrenate în discursurile şi raţionamentele noastre”.
Atât pe bătrânul nostru continent, cât şi pe acel al Americii de Nord, se face simţită o dublă criză: funcţionarea democraţiei şi legitimitatea ei.
În Franţa, de pildă, dizidenţa democratică – abstenţioniştii şi protestatarii – reprezintă o treime din corpul electoral. Reiese, aşadar, că sistemul de guvernământ francez, dreapta şi stânga confundate, se bazează pe mai puţin de jumătate din potenţialii alegători. Amintirea referendumului asupra Constituţiei europene, unde francezii au spus răspicat şi majoritar „nu!”, le-a atras trăsnetele şi fulgerele editorialiştilor şi a unei părţi a decizionalilor. Redutabilul paradox este că francezii sunt puţini a se prezenta la urne, iar atunci când o fac, alegerea lor apare ca nelegitimă elitelor la putere. Este foarte probabil că tipul reprezentativ parlamentar al democraţiei franceze (acela prin care poporul delegă unui parlament, constituit în general pe cale electorală, alteori, prin tragere la sorţi, exercitarea puterii legislative), să nu corespundă gustului populaţiei, ea preferând, probabil, democraţia directă unde şi-ar exercita puterea fără intermediari.
Dacă am lua exemplul Indiei şi ţinând cont de decalajul său economic, clasele cele mai înstărite critică deschis procesul democratic, căruia îi întorc, de-a dreptul, spatele. După ei, democraţia conferă o putere de manevră excesivă clasei paupere, parie a societăţii, în timp ce ei optează pentru mecanismele selective ale pieţei, care le-au fost întotdeauna favorabile. Piaţa bogaţilor, democraţia săracilor…

O altă formă, bănuită de democraţie, cu care România a fost familiarizată aproape o jumătate de secol, este „democraţia” autoritară sau dictatorială, aceea în care „poporul”, ca să nu spunem partidul, delegă puterea unui singur om (providenţial), în majoritatea cazurilor pe viaţă sau pe termeni confortabili. Până când un trăsnet, tot providenţial, îl privează de putere şi uneori… de viaţă.
O gândire, oarecum utopică, ne trimite la ideea instaurării unei democraţii planetare de tip nou, ţinând cont de interdependenţa recentă a tuturor popoarelor. Ipoteza prin care toate deciziile importante privind omenirea, să fie luate de un singur şef de stat, sau de un singur parlament, fie el al Statelor Unite, refuzând acordul de la Kyoto, sau al unui stat islamic cum ar fi Iranul, dotându-se de arma nucleară, pare cu totul inacceptabilă. Realizarea unei Terre democratice, idee pentru moment utopică, cu toate că personal o văd cu şanse de reuşită după evoluţia şi perindarea mai multor generaţii, care-şi vor da seama că aceasta ar constitui ultima şansă de existenţă a umanităţii. Numai că lucrurile nu se mai pot tărăgăni prea mult, urgenţa obligă. Construirea viitorului va reveni deci noilor generaţii şi, mai exact, şcolii şi conştientizări cadrului familial de importanţa capitală a unei educaţii adecvate şi corespunzătoare normelor de respectare a vieţii şi a convieţuirii pacifice.

Ecouri

  • Nea Marin (a.k.a. Marian Deaconescu): (6-11-2006 la 00:00)

    Eu unul am citit, dar nu m-am putut dumeri: care anume e mesajul articolului dvs?

    Toate cele bune, Nea Marin

    P.S Va rog insistent: nu mai scritzi „panaceu universal”, zau…



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
O NOUA CARTE DE VERSURI A LUI DAN DANILA, de Mihai Posada

Dan Dănilă - Calendar poetic Trăind în străinătate, ca atâţia alţi români, Dan Dănilă simte în modul cel mai firesc...

Închide
34.236.191.0