caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Norocul

de (16-10-2006)
Autoarea in de... plinatatea eiAutoarea in de… plinatatea ei

Adia vântul împrăştiind puful de păpădie, fluturi micuţi, albaştri, se odihneau pe flori, miresme de salcâm se împrăştiau în aer, iar de departe, din oraş, se auzea zgomotul înfundat al maşinilor, al tramvaielor scrâşnind pe şine, al oamenilor forfotind pe străzi.
Apa lacului era aproape transparentă şi vălurele se spărgeau de mal cu clipocit mărunţel. Pe mal stătea un băiat care pescuia. Ţinea în mână o undiţă făcută de el dintr-o nuia de alun, o sfoară subţire şi un cârlig în vârful căruia înfipsese o bucăţică de mămăligă. Alături, pe mal, avea o găletuşă albastră.
Nu prea avea noroc la prins peşte. De fapt nici nu era prea interesat să prinda. Ce voia el era să se odihnească în natură, departe de gălagia oraşului şi de toate grijile zilnice.
Băiatul lucra într-o fabrică de încălţăminte. În fiecare zi, în afară de duminică, se ducea la lucru, îşi punea un şort dinainte, bătea cuie, tăia piei, le cosea la maşină, umbla cu tot felul de unsori cu miros greu şi ajungea acasă doar seara, când se spăla, mânca ceva ce-i punea mama lui in farfurie şi se culca frânt de oboseală. Maică-sa îl privea cu dragoste şi cu milă, îl învelea cu pătura şi-l mângâia pe frunte.
Dar duminica era o altă zi. Duminica era ziua care-i aparţinea.
Se obişnuise de multă vreme să se ducă în fiecare duminică la marginea oraşului, să se aşeze pe malul lacului, chipurile, să prindă peşte. Dar mai mult se odihnea stând aşa, singur, cu gândurile lui. Uneori chiar prindea câtiva peştişori, din întâmplare, şi-i ducea acasă, iar mama lui era foarte bucuroasă să-i găteasca. Aveau foarte puţini bani.
Băiatul ţinea undiţa-n mână şi se lăsa în voia soarelui de primăvară şi a vântului care-i resfira părul.
Se gândea că mulţi tineri de vârsta lui se plimbă în maşini luxoase, se distrează prin locuri unde el nici măcar nu visa să ajunga.
Se uita în fundul lacului, lângă picioarele lui, la mormolocii care nu mai aveau astâmpăr mişcându-şi întruna codiţele subţirele, la ierburile de apă, când, deodată, văzu că ceva ca un fuior de noroi începe să se ridice, iese din lac, se înalţă, se înalţă rotindu-se cu mare viteză şi ia forma unui om pământiu, numai cu cap şi trunchi, fără picioare, ori, poate avea şi picioare, dar rămăseseră în apă.
– Băiete, spuse arătărea, ştiu că eşti nefericit, ştiu că ai vrea să fii mai norocos. Eu o să-ţi dau tot ce doreşti, cu condiţia să renunţi numai la ceva, la ceva care nu te costă nimic.
– Cum aşa? a întrebat băiatul, ce poţi tu să-mi dai?
– Tot, tot ce-ţi doresti, în afară de ceea ce vreau eu de la tine.
– Adică?
– Iată, chiar acum o să-ţi arăt ce putere am, a zis duhul. O să te adorm un pic, o să te port printr-o altă lume, într-un vis care poate deveni imediat o realitate pentru tine. Şi duhul suflă peste băiat…

Într-o insulă însorită, purtând pe cap o cunună de flori înmiresmate, băiatul stătea pe un fotoliu, pe malul oceanului… În jurul lui erau numai fete frumoase şi băieti veseli. Chelneri stilaţi aduceau pahare cu băuturi aromate, farfurii cu mâncăruri fine şi le aşezau pe masă. O fată cânta un cântec frumos acompaniindu-se la chitară şi toti s-au ridicat să danseze. În zare, un vapor alb se apropia de mal să-i îmbarce pentru o minunată plimbare pe întinsul apelor…

Băiatul era un mare comandant militar şi, de pe o înălţime, poruncea ostaşilor să atace.
– Flancul drept, pregătiţi tunurile!
Tunurile bubuiau, iar duşmanii cădeau în râuri de sânge.
– Flancul stâng!
Prin faţa băiatului defila toată armata, salutându-l cu mare admiraţie, iar pe pieptul lui străluceau mai tare decât soarele, medaliile de aur.

Băiatul se afla într-un avion, deasupra norilor albi şi stătea de vorbă cu vecina lui:
– După aterizare, o să umblu prin tot oraşul, fiindcă vreau să cumpăr cea mai mare vilă care se găseşte aici. Am foarte mulţi bani, spunea el.
– Dar de ce-ţi trebuie o locuinţă atât de mare? l-a întrebat fata.
– Vreau să mă bucur de bogăţia mea, vreau să vadă toată lumea de ce sunt în stare, a mai spus băiatul.
Fata i-a zâmbit, apoi s-a mutat din locul acela pe un scaun liber aflat puţin mai departe.

Băiatul s-a trezit din vis. Simţea că-i ameţit, a privit lacul şi şi-a adus aminte… Înaintea lui, duhul aştepta.
– Ei, ce zici? Ai văzut numai o părticică din ce pot să-ţi dăruiesc. Dar pentru asta, vreau ceva de la tine.
– Ce vrei de la mine? l-a întrebat băiatul.
– Vreau să-mi dai iubirea mamei tale. Nu te costă nimic, poţi să te lipseşti de ea.

Pentru prima dată în viaţă, băiatul s-a gândit la iubirea mamei lui. Pentru prima dată a văzut-o pe mama lui altfel, a simţit mângâierea ei, a înţeles privirea ei plină de milă când îl trezea din somn dimineaţa, a văzut-o mişcându-se încet ca să nu-l deranjeze, spălându-i şorţul plin de murdării din fabrică… A înţeles că aceste gesturi mărunte şi trecute cu vederea înseamnă iubire, că de aceea mama lui îl aşteaptă cu drag şi-i păstrează lui bucăţica cea mai bună de peşte, de prăjitura, de orice…
A simţit ceva ca o căldură, o emoţie… şi ochii i s-au umplut de lacrimi.
– Nu! Nu renunţ la iubirea mamei mele! a spus băiatul. Îmi ceri mult prea mult. Tu, duhule noroios, le ai pe toate, în afară de iubire. Nimeni nu te iubeste şi din cauza asta eşti foarte nefericit. Eu sunt fericit! Ce dacă muncesc? Ce dacă nu mănânc bunătăţile lumii? Poate o să am şi eu mai mulţi bani vreodată, poate nu, dar nu pot să-ţi dau ţie iubirea mamei mele. Am înţeles acum că această iubire este fără de preţ. Este iubirea căprioarei care se oferă tigrului pentru a salva viaţa puiului. Este iubirea pisicii care-şi linge pisoii şi-i cară prin casă în căutarea unui loc mai bun. Este iubirea crocodilului care-şi poartă-n gură puii cu cea mai mare gingăşie, mângâindu-i cu dinţii cei mai înfricoşători din lume. Este cea mai mare putere a naturii.
N-o să-mi mai amărăsc vremea plângându-mă că n-am noroc. M-am liniştit acum după ce am văzut ce-aş putea pierde şi ce-aş putea câstiga în loc.
Şi, fiindcă am înţeles toate acestea datorită ţie, duhule noroios, eu îţi mulţumesc din tot sufletul…
Duhul a zâmbit, apoi s-a rotit cu viteză ameţitoare, a izbucnit într-o lumină ca un fulger, a străbătul lacul în zig-zag şi s-a pierdut într-un punct din cer.

A stat băiatul acolo, a stat pe gânduri până târziu, când s-a făcut seară.
Deodată, cineva l-a atins uşor pe umăr. Surprins, a întors capul.
Era chiar fata cu care stătuse de vorbă în avion…

– Mi-ai spus o poveste tristă!
– Aşa? Nu e o poveste tristă, dar cred că n-am nimerit-o prea bine pentru vârsta ta. Tot povestind, am uitat câti ani ai. Poate o să ţi-o mai spun o dată când o să creşti mai mare şi atunci ai s-o înţelegi altfel. Numai dacă o să mi-o mai amintesc şi dacă…
– Dacă ce?
– Nu ştiu. M-am gândit la ceva, dar am şi uitat la ce m-am gândit…

Ecouri

  • Stefan Maier: (16-10-2006 la 00:00)

    Constanta, ai scris o noua povestire incredibil de frumoasa, incredibilde plina de talc, imbinand cele mai cunoscute elemente posibile intr-o povestire cu un subiect si o prezentare cum n-am mai citit niciodata.

    Sper sa continui sa scrii, sa ai sanatate si chef sa imparti si cu altii aceste comori de spirit!

  • Constanta Corbea: (16-10-2006 la 00:00)

    Stefanele, mama, si Mare Sef,
    Iti multumesc pentru aprecieri superlative. Ma intreb daca nu exagerezi totusi, fiindca s-ar putea sa-ncep a-mi da aere…
    Cred ca maturii carora continua sa le placa povestile isi pastreaza tot ce are mai frumos sufletul de copil. Dar, oare, acea puritate, increderea in oameni (naivitatea?) nu le cam dauneaza in relatiile cu lumea crancena si bataioasa de acum?
    Nu stiu. Ma intreb si eu asa, in calitate de trestie ganditoare (mai mult ganditoare decat trestie!)

  • ANITUCA AURICA: (16-10-2006 la 00:00)

    Sarut mana,doamna Tanta

    Cum sa incep? Sotia mea este din Concesti,si in clasa a-Va v-a avut profesoara de romana. Toata viata a urmarit, cat a putut ceea ce ati publicat. Spune ca oricum v-ati aduce aminte de ea ca era o fetita cu ochi albastri care invata foarte bine.Am descoperit poza d-voastra si a contemplat-o indelung.

    Eu, ma numesc Petru Anechitoae, sunt sotul Auricai,si actualul director al Scolii generale din Darabani.Avem fiecare 62 de ani.Aurica este de 4 ani pensionara.A fost din 1970 pana in 2006,invatatoare in Darabani.Eu,sunt profesor de geografie,tot din 1970 la scoala din Darabani.Sunt de loc din Paltinis. Avem trei copii,o fiica ,farmacista,actualmente in SUA,un fecior,profesor si director de scoala la Turda,un fecior informatician la Iasi.
    Va sciu pentru ca sotia mea a lacrimat de placute aduceri aminte privitor la persoana d-voastra.
    Eu.care am construit o casa de vacanta la Concesti,pe locul parintilor nevestii doresc sa scriu o monagrafie geografica a localitatii deoarece lipseste.V-am gasit in Asymetria cu amintiri din biografia d-voastra.Niciodata profesorii nu aduna bogatii,dar amintirea lor persista in mii de suflete .Au trecut decenii si sotia mea imi spune”nici nu stii ce frumoasa era profesoara mea si ce deosebite erau orele de romana”Cred ca v-ati impus ca model oriunde ati lucrat.
    Mi-ar placea enorm sa va am invitata in randul elevilor de la Darabani.Scoala mea se numeste acum „Leon Danaila” dupa numele domnului neuro chirurg ,inca in viata,de loc din Darabani si despre care probabil ca stiti destule.Si dansul a invatat in aceeasi perioada cu d-voastra in acelasi local din grajdul boerului T.Bals.
    Va sarutam cu drag si cu mult respect,doamna profesoara,de aici din acest nord moldav,unde din 15 februarie 2010,putem sa trecem peste apa Prutului”pana la Nistru”.
    In numele sotiei mele,Petru



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
şi tac …şi plec

nu stau decât o clipă mi-e drumul înserare rămân aici la uşă-n picioare ca să şed nu-mi daţi să beau...

Închide
3.227.240.72