caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

„Declaraţie de război” – fragmente – (V)

de (9-10-2006)

Pe la sfârşitul anilor ’30, era la modă să simpatizezi cu Garda de Fier. Unii o făceau din convingere, mulţi din oportunism. Era o perioadă când puteai să-ţi permiţi aventuri politice fără a-ţi asuma riscuri prea mari. Îmbrăcai cămaşa verde şi ieşeai cântând cu carul prin sat. Lumea ridica din umeri şi fiecare îşi vedea de treaba lui. Budici a avut revelaţia faptului că poate deveni mare politician. A îmbrăcat şi el cămaşa verde şi a început să facă zarvă. Deşi s-a agitat mult nu a ajuns şef de cuib. În 1941 Mareşalul Antonescu a interzis Garda de Fier. Budici a renunţat pentru un timp să facă politică, până când, peste câţiva ani, şansa i-a surâs din nou. Dacă în urmă cu un deceniu nu reuşise să devină şef de cuib, s-a străduit acum să ajungă preşedinte de colectiv. A aplicat de la început politica Partidului în sat, a fost unul din membrii fondatori ai Întovărăşirii, ce avea să devină C.A.P.
Nimeni nu s-a gândit să reproşeze cireşei faptul că la început e verde şi la maturitate devine roşie. Faptul că a înroşit, e dimpotrivă apreciat. Demonstrează că s-a copt. De aceea nimeni nu i-a reproşat lui Budici faptul că a fost verde şi apoi s-a înroşit. Partidul avea încredere în el pentru că îl ştia cu musca pe căciulă. Odată ajuns roşu, Budici a depus mărturie împotriva foştilor camarazi. Când unul din acuzaţi i-a strigat la proces lui Budici că în urmă cu câţiva ani fuseseră în aceeaşi tabără, Puterea s-a făcut că nu aude. Pentru că Budici era acum omul Puterii. Budici vrea să trăiască. Puterea ştie acest lucru. Budici la rândul lui ştie ce vrea Puterea şi caută să o mulţumească. De aceea el a fost printre primii care s-au înscris la Întovărăşire, de aceea ia atitudine împotriva acelora care nu se grăbesc să intre în colectiv. Dar înainte de colectivizarea satului a fost necesară lichidarea duşmanului de clasă. 1951, într-o seară. De câteva zile pericolul plutea în aer. Oamenii ştiau că se va întâmpla ceva rău, dar nu ştiau exact ce. Zvonuri şi nesiguranţă. Trecuseră câţiva ani de la introducerea cotelor obligatorii, dar acum plutea în aer un pericol mult mai mare. Mirosea a moarte. Cred că asupra unei comunităţi doar două evenimente puteau genera o asemenea stare: un război ale cărui operaţiuni se desfăşoară în apropiere sau o epidemie. Dar nu era nici război, nici epidemie. Era ceva nou. O combinaţie sinistră între un război şi o epidemie. Era un fel de război bacteriologic dus de Putere împotriva satului. Puterea, Partidul‚ şi-au propus să dreseze satul. Partidul şi-a propus să dreseze omul, pentru a-l putea stăpâni şi a făcut apel la Teroare. Teroarea e virusul care o dată instalat în creierul omului îl face sclavul Puterii.
Frica pusese stăpânire de câtva timp pe majoritatea sătenilor, dar Teroarea concretă, materială a apărut abia în seara aceea. Deşi nu era răscoală, oamenii stăteau pe la casele lor aşteptând. O coloană motorizată a pătruns în sat şi în faţa fiecărei case a fost postat un soldat. Nimeni nu avea voie să-şi părăsească casa. Cine nu respecta ordinul putea fi împuşcat.
Nu se ştie exact când, dar cu mult timp înainte de seara respectivă, Budici semnase contractul cu Puterea. Şi Budici a fost unul din cei care au desemnat victimele de care avea nevoie Puterea. În numele „satului”, Puterea a hotărât să fie deportate 20 de familii. Budici a fost cel care a ales cele 20 de familii. Puterea a indicat doar numărul. „Satul” a decis numele. Armata, simbolul Terorii, aştepta cu arma la picior să-şi îndeplinească datoria fată de Partid.
20 de familii au primit în zori ordinul de a-şi părăsi sub escortă casele şi de a se instala în 20 de vagoane de marfă. Un vagon de familie. Poporul e generos cu duşmanii. Pune la dispoziţia unei familii de chiaburi un întreg vagon! Dar în vagonul respectiv trebuie să urce toată familia. De la nou-născut până la străbunici. Îngrămădiţi cu câte au putut să încarce în scurt timp într-un vagon de marfă care avea să-i depună în mijlocul Bărăganului. Să muncească acolo! Li s-a oferit posibilitatea să-şi sape bordeie sau să moară afară de frig, în mijlocul câmpului. Cum doresc.
„Duşmanii poporului” pleacă spre gară. Unii resemnaţi, alţii disperaţi. Unii, foarte puţini, cu capul sus, imensa majoritate plângând. Un bătrân paralizat a fost dus la vagon pe o scară ce servea drept targă. Satul privea cum bătrânul răstignit parcă pe scară, e dus spre locul de unde nu mai există întoarcere.
Satul vedea cum 20 de case care ieri erau locuite de oameni devin deodată pustii.
La 35 de ani de la ziua aceea bunica îmi povesteşte plângând:
— Parc-o văd pe Ceica Paraschia cum ţuca pereţii. Stătea în genunchi şi săruta pereţii casei care tocmai fusese zidită. Nu apucaseră s-o tencuiască. I-am spus: „Lasă, Ceică Paraschio, că te-ntorci”, dar ea a spus: „Ţuc pereţii ăştia că ştiu eu că nu mă mai întorc”. Şi nu s-a mai întors. A murit după un an în Bărăgan.
Au murit mulţi dintre deportaţi, mai ales bătrâni şi copii. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost deportată şi familia mea? Sau a ta? Noi n-am fost deportaţi. Să-i mulţumim lui Budici că nu ne-a trecut pe lista neagră. Să mulţumim Partidului că a hotărât că din satul respectiv trebuiesc deportate doar 20 de familii şi nu 40.
Peste 5 ani, când celor deportaţi în Bărăgan li s-a permis să se întoarcă, au avut motiv să fie şi ei recunoscători Puterii. Ce-i drept, casele lor deveniseră între timp sediu C.A.P. sau fuseseră devastate, dar ei nu au murit. Partidul i-a salvat.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.228.35