Cînd m-am născut, în jur erau butoaie
Şi popa-n ţuică m-a scăldat,
Iar Dumnezău, cu vin a dat o ploaie
De toţi mesenii s-au îmbătat.
îmi sună în memorie cîntu din copilărie. Dar ăsta-i cîntul prietenilor, căci eu m-am născut într-o familie de evrei comunişti. De ce comunişti? asta-i povestea lor. Eu am fost catalogat, de cum am venit pe lume, ca cetăţean român, naţionalitate română (după tată), de religie mozaică (în paranteză după crezul lui Mozes). Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa în „buricul” cosmopolit al Micului Paris postbelic, locuind în Piaţa Romană. Am fost învăţat să respect religiile altora.
În casă se ţineau toate Sărbătorile, căci mirosul de cozonaci şi mucenici ne atrăgea pe noi copiii, ca „fumul opaiţului lui Aladin”, în cuhniile altora. De Passover mama făcea bucatele şi masa tradiţională. Atunci invitam prietenii creştini, eu fiind invitat de Paşte şi Crăciun. În casa de alături stătea Mustafa, turcul, care la o narghilea, în serile de vară, ne povestea despre „adevărurile” Profetului.
Şi uite aşa, în România anilor 50 am constat Universalitatea.
Mai tîrziu, am hotărît să-mi trăiesc viaţa pe meleagurile Israelului, spre dezamăgirea tatei (nu s-a împăcat cu ideea că nu i-am urmat doctrina). Eu, i-am spus la plecare părerea mea despre Comunism – o filozofie (o idee filozofică) nu trebuie aplicată; oamenii sînt egoişti, comuna funcţionînd numai în periodă de criză totală.
Aici am cunoscut Druzii, Beduinii, Budistii, Bahaiştii şi bine-nţeles Arabii creştini şi palestinieni.
Lucrînd împreună, ospătîndu-ne după cele învăţate în cei 7 ani de acasă, am învăţat să ne respectăm şi să trăim în armonie. Deşi sîntem puţini cei care respectăm Universalitatea, sperăm ca exemplul nostru să fie de bun agur, aducînd înţelegerea şi liniştea pe aceste meleaguri ale Caananului.
