caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Se poate trage-n scriitor?…

de (28-8-2006)

Se spune că un păcat mărturisit, e pe jumătate iertat. După 60 de ani de luptă cu un trecut apăsător şi disimulat, eminentul romancier german Günter Crass, Premiul Nobel pentru literatură 1999, s-a decis să-şi mărturisească un „péché mignon”, entuziasmul juvenil şi blamabil pentru politica hitleristă, cum puţini sunt capabili s-o facă. O sinceritate care a declanşat un imens scandal şi o aprigă polemică, în ajunul apariţiei memoriilor sale :„Baem Häuten der Zwiebel” (Curăţând ceapa). La 78 de ani G. Crass se simte uşurat: ”Acest sentiment de ruşine mi-a trecut… trebuia să iasă odată şi-odată…”
Considerat ca un purtător de cuvânt literar al generaţiei de germani care au crescut sub nazism şi care au supravieţuit celui de al Doilea război mondial, G. Crass este un militant de stânga, un critic virulent al SPD (partidul social democrat) şi, mai mult decât atât, este unul dintre cei mai înverşunaţi opozanţi ai xenofobiei şi războiului.
Trista lui istorie începe la 15 ani, vârstă încă adolescentină, când se înscrie voluntar în serviciul de submarine, pentru a scăpa de tutela părintească. La 17 ani, e convocat(obligat) spre a integra a zecea divizie de blindate „Frundberg des Waffen SS” de la Drezda: „Aceasta mi s-a întâmplat precum atâtor băieţi de vârsta mea”. G. Gross dă foarte puţine detalii privind serviciul militar printre Waffenii SS, povestind, printre altele, că şi-a inoculat icterul, pentru a fi dispensat de durele antrenamente mai multe săptămâni.
Intelectualii şi istoricii îi reproşează de a fi tăcut 61 de ani, în timp ce confrunta Germania pe parcursul rătăcirilor istoriilor sale. Daniel Cohn-Bendit, cunoscutul ecologist franco-german, îşi pune o întrebare destul de logică: „De ce Gunter Grass a aşteptat 50 sau 60 de ani pentru a explica un lucru, care în sine, face parte din normalitatea Germaniei de la epoca respectivă?”
În schimb Salman Rushdie, se simte „extrem de şocat” de această revelaţie, afirmând totuşi că scriitorul german n-a ascuns niciodată trecutul său nazist şi că înrolarea n-a fost decât o „disimulare parţială” şi nu o ipocrizie.
În realitate, esenţialul într-o astfel de situaţie, este distincţia dintre om şi operă. Noi românii, nu ne vom putea niciodată împiedica să citim, de pildă, operele lui Marin Preda, pentru faptul că ar fi servit în timpul regimului comunist. În schimb poemele ditirambice a lui Adrian Păunescu, poet la casa Ceauşescu, n-am încă forţa să le deschid!
Cineastul Volker Schlöndorff, realizatorul cinematografic al celebrului roman „Tambur” (Toba de tinichea”, în versiune românească), sprijină, la rândul lui, curajul romancierului în „Scrisoare unui amic”, dând perfectă dreptate tentativei de a se elibera de acest trecut apăsător: „Ca autor, ai supus, foarte simplu, scrierile tale, privind propria ta persoană, singurei legi care îţi este sfântă, aceea a artei, cum ai făcut-o cu toate personajele pe care le-ai creat şi, în cazul când monumentul public, erijat graţie muncii de o viaţă se fisurează, tu nu eşti câtuşi de puţin vinovat”.
În cazul adeziunii la organizaţia hitleristă, chestiunea ideologică şi morală nu poate fi pusă câtuşi de puţin. Organizaţiile naziste erau obligatorii ca orice organizaţie dictatorială. Puţini sunt cei care ar fi avut curajul, în România comunistă, să refuze propunea înscrierii în UTM-ul, sau UTC-ul românesc. Experienţele lui Grass din timpul tinereţii, cele câteva luni în organizaţia incriminată, dar ani de zile în sistemul nazist, i-a prilejuit critici acerbe dirijate împotriva a ceea ce a cunoscut şi a trăit. Memoriile sunt probabil o ruşine tardivă dar, în ceea ce mă priveşte, eu cred că aceasta îi face, mai degrabă, onoare.
Avalanşa criticilor, bine instrumentate, din Europa, prin care i se reclama restituirea Premiului Nobel, sau propunerea lui Lesh Walesa de a i se retrage titlul de cetăţean de onoare al oraşului Dantzig, oraş devenit polonez după 1945 sub numele de Gdansk, n-au fost reţinute.
Cine-i adult la 17 ani, în afara rarisimelor excepţii, ce se pot număra pe degete?
Poate cineva pretinde că n-a comis erori la 17 ani? La drept vorbind, în societăţile noastre ipocrite, sinceritatea nu mai constituie de mult o virtute.
Dacă destăinuirile lui G.Gross pot fi astăzi surprinzătoare, eu găsesc dezesperante dezlănţuirile „bunelor conştiinţe”, dătătoare de lecţii morale, cu ţipete de fecioare imaculate. Ceea ce se petrece acum cu G. Gross, a fost coşmarul tuturor oamenilor politici germani după 1968 încoace, datorită dezvăluirii documentelor probând susţinerea lor activă a regimului nazist.
Bizară coincidenţă istorică, asistând astăzi în România la publicarea colaborărilor cu securitatea şi la instituirea unor comisii de anchetă…
Un lucru este cert şi anume că Günter Grass s-a găsit întotdeauna la avant-garde în dezbaterile asupra trecutului nazist, care a constituit, dealtfel, firul conducător al operelor sale, de la „Tambur”(1959), până la „En crabe” (2002), unde caută să exploreze, graţie propriului său trecut, exaltarea tineretului german faţă de regimul nazist. Volumul de memorii a lui Günter Grass, este constituit dintr-o serie de mărturii ilustrând, prin complexitatea exemplelor, cum poate fi înţeleasă societatea germană a acelor timpuri de profundă derută. Cele 150.000 de exemplare difuzate în Germania, Austria şi Elveţia, au fost deja vândute, ceea ce indică interesul publicului germanofil, deocamdată, privind momente dezvăluite pentru prima dată, în stil autobiografic, de către un mare scriitor. Personal, nu văd ce ne-ar îndreptăţi asociarea lui Günter Grass, regimului detestabil în care a avut nefericirea să se nască şi să vieţuiască. Singură istoria, ar avea, probabil, dreptul să judece opera şi viaţa autorului- nu însă s-o cenzureze – dacă nu se va înşela asupra adevăraţilor culpabili, cum are deseori obiceiul s-o facă.

Ecouri

  • Alain Godon: (28-8-2006 la 00:00)

    Monsieur Ionesco,

    Je vous loue pour votre lucidité et objectivité.
    Il est en effet facile de crier „Au loup!” de tous les coins de l’Europe quand encore tant de suelettes sont dissimulés dans les placards…
    Passons sur l’episode vaudevilesque roumain des la collaboration secouriste ainsi que l’actuelle secretomanie-ploutocrato-paranoido-hypocrite relevant de l’espionnote aigue…

    En effet! Qui est adulte a 17 ans?
    Au sortir de la guerre et ses suites, notament le Proces de Nurembreg, qui aurait-eu le courage? Combien d’autres Allemends ont ete enrolés dans la Waffen SS?
    Je suis persuadé, que le vrai mea culpa de Gross est le combat qu’il a mené depuis la guerre jusqu’a present pour la democratie et contre la xenophobie.
    Qu’il ait a un age tardif avoué son enrolement dans ces troupes speciales a la triste et terrible reputation, ne change rien ou pas grand chose.
    Il a mené et mène le bon combat.
    Combiem ont suivit son exemple?
    Qui se bat VERITABLEMENT pour la Vraie democratie et l’Humanisme de par le monde?
    MONTREZ MOI LES VRAIS JUSTES!
    Que celui qui n’a jamais peché jette la premiere pierre…
    (Jeshua Ben Yossif)

    LUX UNIVERSALIS.

    Cu stima.

    Alain Godon.

  • Alain Godon: (28-8-2006 la 00:00)

    Monsieur Ionesco,

    Veuillex m’excuser, dans mon empressement, j’ai parlé de Gross au lieu de Crass.
    Veuillez, s’il-vous plait, apporter la correction necessaire.
    C’est que je suis explosivement impulsif…

    Bien a vous,

    Alain Godon.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Înţepătură

gene- cascade de policrome unde, îmbăiază sfera magică: copiii alăptaţi de lupoaică, numară spiţele timpului, pedalele sufletelor deşiră, deşiră clipe....

Închide
34.236.191.0