caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Noam Chomsky – un autor incomod (II)

de (28-8-2006)

Persoanele juridice nemuritoare domină cu uşurinţă sistemele de informare şi de formare a opiniei. Prin puterea şi forţa lor financiară acestea pot stabili limitele cadrului în care funcţionează sistemul politic; trebuie remarcat faptul că aceste modalităţi de control au devenit încă şi mai directe, fiind susţinute de decizii recente ale Curţii Supreme de Justiţie care definesc banii ca pe o formă a exprimării. Un exemplu grăitor a fost oferit de alegerile din 1998. Aproximativ 95% din candidaţii câştigători au cheltuit pentru campania electorală mai mulţi bani proveniţi din donaţii decât concurenţii lor. Suma donată de lumea afacerilor a fost de 12 ori mai mare decât cea oferită de sindicate, iar suma donată de persoane particulare a fost evident mai mică decât în trecut. Prin astfel de proceduri un segment infim al populaţiei reuşeşte să îşi impună candidaţii potriviţi. Este evident faptul că această evoluţie explică atât cinsmul în creştere ce caracterizează modul de guvernare cât şi creşterea dezinteresul faţă de alegeri. Aceste consecinţe sunt salutate şi susţinute de persoanele juridice, de mass-media subordonată şi de alţi agenţi aflaţi în slujba lor. Din această direcţie au fost făcute în general eforturi considerabile pentru a acredita ideea că statul este un duşman de temut care merită să fie urât şi nu instrumentul unei populaţii suverane.
Transpunerea în practică a Declaraţiei drepturilor omului depinde în mod decisiv de drepturile care şi-au găsit reprezentarea în articolele 19 şi 21. Este vorba pe de o parte « de a putea recepţiona şi transmite informaţii şi idei prin intermediul tuturor mediilor » şi pe de altă parte de participarea « la alegeri autentice » care garantează că « voinţa poporului formează baza autorităţii guvernului ». Cei puternici au înţeles cât este de important să limiteze dreptul de liberă exprimare şi paticiparea democratică. Istoria a consemnat numeroase preocupări în această direcţie, dar ele au devenit problemă de sine stătătoare abia în secolul 20., când « masele urmau să devină rege ». S-a afirmat că această tendinţă periculoasă poate fi contracarată prin noi metode de propagandă propagate de « minorităţi inteligente… care formează conştiinţa maselor… şi care dirijează conştiinţa publică exact cum o armată dirijează corpurile soldaţilor ei ». Îl citez aici pe întemeietorul modernei industrii de relaţii publice, respectatul liberal New-Deal Edward Bernays, a cărui concepţie este la fel de răspândită printre intelectualii de marcă şi academicienii de orientare liberală de stânga ca şi la cadrele de conducere din economie.
Din aceste motive se fac eforturi considerabile pentru a dirija mediile şi sistemele educaţionale. Se ştie deja de mult că organele puterii de stat nu sunt singurul factor de îngrădire a libertăţii de informare. Pentru naţiunile industrializate ele nu sunt nici pe departe cel mai important factor, după cum au subliniat – pentru a numi două exemple importante – John Dewey şi George Orwell în scrierile lor. În 1946 renumita comisie Hutchins a atras atenţia asupra faptului că « controlarea marilor medii de informare de către corporaţii private » ameninţă libertatea presei, pentru că sub influenţa proprietarilor şi a inserenţilor (clienţii importanţi care susţin mediile respective plătindu-şi publicitatea) sunt practic inevitabile unilateralitatea şi contorsionările în formarea opiniei. Comisia europeană pentru drepturile omului a încriminat « concentrarea excesivă de pe piaţa presei » ca prejudiciere a libertăţilor garantate de articolul 19 şi a cerut statelor să împiedice abuzul. Această poziţie a fost însuşită şi de organizaţia pentru apărarea drepturilor omului Human Rights Watch, care a publicat în noiemrie 1998 studiul « Limitele toleranţei: libertatea de exprimare şi dezbaterea publică în Chile ».
Factorii de decizie din economie au avut deci toate motivele să dorească ca mediile să fie controlate de către proprietatea privată, pentru a putea reduce prin intremediul lor gândirea la opinia comandată. Aceeaşi factori de decizie încearcă totodată « să anuleze deprinderi păstrate timp de secole » şi, după cum explică oameni de afaceri de frunte, să creeze « noi concepţii despre aspiraţiile şi dorinţele individuale şi comunitare », pentru ca oamenii să perceapă consumul de bunuri ca fiind ţelul suprem al existenţei lor, în loc să se preocupe de calitatea vieţii şi a muncii pe care o prestează. De asemenea oamenii nu trebuie în nici un caz « să se implice în deciziile care le schimbă adesea în mod decisiv modul de viaţă », cum vor extremiştii de stânga catolici. Întrucât în prezent mediile sunt controlate de câteva megaconcerne, se pare că noile ţeluri ale oligarhiei economice vor fi curând atinse. Concentrarea în sectorul mediatic a crescut într-un ritm foarte alert şi datorită mecanismelor de deregulare care au înlăturat şi ultimele bariere pentru protecţia interesului public. Ben Bandikian relatează în ultima ediţie a lucrării sale de referinţă ce abordează această temă (« The Media Monopoly » – ed. 5., Beacon 1997) că din 1984 până astăzi numărul concernelor mediatice a scăzut de la 50 la 10. Printre acestea se numără imperii uriaşe ca Disney şi General Electric şi de câtva timp şi Rupert Mudoch.
Bagdikian analizează şi mult mai grava « manipulare a ştirilor, prin intermediul căreia trebuiesc urmărite celelalte ţeluri financiare ale proprietarului şi inserenţilor, pentru a promova valori aşa-zis conservatoare şi alte valori specifice concernului » printre care se numără şi « consumul material », urmărind totodată « ca efectele negative asupra altor oameni să fie considerate cu totul nesemnificative »…
În ultimul timp copiii au devenit ţinta predilectă a industriei reclamei şi a industriei mediatice, care îşi propun în final să influenţeze întreaga omenire în sensul dorit. Mecanismele de control trebuie să funcţioneze în întreaga lume şi cuprind şi noile medii care sunt create în cea mai mare măsură în sectorul de stat al economiei. O cercetare ştiinţifică a constatat că în faza lor de dezvoltare SUA « au avut grijă… să ţină industria telecomunicaţiilor sub tutela mecanismelor de control ale statului ». Însă de când această industrie a dobândit – datorită subvenţiilor de stat – supremaţia mondială, SUA cer ca toate celelalte ţări să deschidă « porţile liberei concurenţe », astfel încât în final articolul 19 este anulat în întreaga lume…

(fragment din capitolul « Dreptul la informaţie » din cartea « WAR AGAINST PEOPLE » – autor profesorul american Noam Chomsky)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.198.119.26