caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Sumbra perspectiva a Orientului apropriat

de (31-7-2006)

„Când războiul este necesar, războiul e just”, scria Titus Livius în Istoria Romei, acum mai bine de 2000 de ani. Am putea replica: lumea a evoluat, dar războaiele au rămas la fel de sângeroase. E drept că un război e blamabil când motivele-i sunt meschine, determinate de lăcomia de bunuri materiale, de fanatisme religioase sau, pur şi simplu, de ideologii politice. El devine insă legitim atunci când existenţa unei naţiuni este ameninţată cu dispariţia. În toate cazurile de „răfuiala” numită război, rămâne detestabilă.
Personal, mă simt un pic ridicol, plângându-mă de caniculă, la văzul vâlvătăii din Orientul Apropiat, gata ia proporţii din ce în ce mai îngrijorătoare. Ca şi când catastrofelor declanşate de o natură din ce în ce mai nervoasă, le-ar mai trebui şi cele produse de inconştienţa şi cruzimea omului.
Războiul de „alături”, în toiul verii, cu cortegiul de orori televizate, de la Beyruth la Haiafa, de la Junieh la Nazaret, cu macabra numărătoare cotidiană a morţilor, cu imaginile apocaliptice ale ruinelor, toate astea încercăm să le înţelegem dar, toate astea, ne aruncă într-o prea mare buimăceală.
Cert, astăzi războiul nu se mai declară, obstinându-se să se pedaleze pe ideea avansată pe-aici, pe-acolo, că el se produce în numele lui Dumnezeu, căruia îi oferim sacrificiile vieţilor tinere, răpindu-le pe acela ale inocenţilor, fără riscul trăsnetului oricărei justiţii.
„Spre un Orient complicat, trebuie mers cu idei simple” spunea inegalabilul general De Gaulle. Când vezi însă coşul de poncife cu care unii miniştri occidentali propun soluţii da pace, nu-ţi poţi împiedica surprinderea. Primul şi cel mai hilar sună astfel: „Israel vrea să distrugă şi să anexeze Libanul!…”. Dacă Israelul lasă impresia acestei imagini, este pentru a-şi asigura propria sa existenţă şi securitate, efectuând o „treabă murdară”, care-ar fi necesitat, de multă vreme, intervenţia Statului Libanez, în cazul când acesta ar mai exista încă şi, mai ales, dacă ar dispune de o armată eliberată de influenţa siriano-iraniană. În ceea ce priveşte ONU, o mare parte a intervenţiilor sale şi-a dovedit încă odată incapacitatea de a impune aplicarea rezoluţiilor 1559 ale Consiliului de securitate, prin care se prevedea dezarmarea miliţiilor Hesbollah.
I s-ar putea, eventual, reproşa Primului ministru israelian Ehud Olmert, o oarecare lejeritate privind explicarea situaţiei insuportabile a ţării sale pe scena internaţională, înainte de trece la eradicarea Hesbollahului provocator. Înaintea replicii militare a detestabilelor provocări armate, Israel ar fi trebuit, fără întârziere, să interpeleze în mod solem comunitatea internaţională, dând în acelaşi timp un ultimatum Hezbollahului şi Statului libanez. Si, bineînţeles, să fixeze o dată precisă pentru încetarea catapultării de rachete spre teritoriul săi, ca şi eliberarea soldaţilor capturaţi. Această lacună de comunicaţie, a situat diplomaţia israeliană pe o poziţie oarecum slăbită. Din agresat, Statul evreu, pare a fi devenit în ochii unora – prin efectul unei inversiuni perverse -, agresorul.
„Săriţi musulmanilor, a început războiul sfânt, războiul contra lumii arabe! se aud strigătele fanaticilor lui Allah, transformând populaţia civilă libaneză în pavăză umană. Lozinci vide de conţinut, când se ştie că Iordania regelui Abdallah, Egiptul lui Moubarak sau Arabia Saudită, ţara cea mai musulmană din lume, susţin implicit Israelul. Trebuie reamintit că în Islam există două tendinţe opuse şi inamice jurate: suniţii şi şiiţii, amândouă la fel de fanatice, dar divizate şi ireconciliabile. Războiul dezastros dintre Irakul lui Sadham şi Iranul lui Khomeyni, a fost dovada cea mai elocventă a eternei rivalităţi dintre cele două tendinţe religioase. De alminteri, nici Europa creştină, n-a fost scutită de astfel de evenimente. Nu mai departe recentul război civil irlandez dintre catolici şi protestanţi.
Dar, revenind la Orientul Apropiat şi Mijlociu, unde sunt mai mult decât evidente manipulările la care se dedă Iranul islamist care, printr-un ajutor exorbitant, încearcă cu greu să stabilească o înţelegere, fie ea şi circumstanţială, între palestinienii suniţi (Hamasul), cu Hesbollahul libanez şiit, reuniţi contra Israelului. Acest Irak care visează de un sfert de secol, după acapararea puterii la Teheran de către islamişti, de a deveni o putere mondială, nostalgiind, probabil, după marele imperiu Pers. În ziua în care Iranul va dispune de propria bomba nucleară, hegemonia sa, cel puţin asupra lumii musulmane, va deveni o realitate dar şi o teribilă ameninţare pentru lumea civilizată.
Pentru moment ne este destul de penibil şi dureros să urmărim convoaiele patetice ale victimelor salvate în grabă de ororile nesăţioase ale beligeranţilor dar, cum şi ororile repetate se banalizează, un fel de blazare ne acoperă de ruşine.
„Ruşine, mai ales, de a supravieţui într-o lume unde este nevoie de multiple decenii pentru a reconstrui un oraş; câteva ore numai pentru a-l transforma în ruine”, scria bulversat politologul Philippe Bouvard într-un recent articol.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Invitatie „Marea Neagra”

FUNDATIA MASS COMMINICATION POWER - Invitatie "Marea Neagra" Venind in sprijinul colaborarii regionale si preluind ideea "Marea Neagra factor de...

Închide
100.26.179.41