Molecule de jazz
circulă libre prin venele
mâinilor mele.
Ele improvizează
refrenul allegro moderato,
al primăverii.
Din urmă-n,
cheia fa
vin degetele tale.
Sufletul tău în ceaţa nopţii
mă caută.
Aleargă în arpegii desfăcute
pe
linia continuă a bulevardului
cu trotuare negre.
Claxoane necruţătoare te muşcă.
Lumina farurilor îţi
sfâşie hainele.
Într-un târziu,
ochii tăi m-au prins în năvod:
ghemuită,
speriată-
într-un colţ de partitură
sub cheia sol.
Sărutul meu însetat, cu diez
este răcorit de sărutul tău cu bemol.
Îmbrăţişarea unui lied, în toiul verii
este împrospătată de
zăpada unei simfonii, din timpul iernii.
Din când în când
apare şi o toamnă.
Curentul desfrunzit
de dor de viaţă
s-a frânt.
Pianul tace.
Aşteaptă acordorii,
să-l pună-n consonanţă
cu preţurile vieţii.
Aplauzele sparg
cu trăznete
sfera armoniilor
perfecte.
Încetişor,
din umbră se desprinde
pâlnia vântului .
Aspiră :
clape albe,
clape negre,
regăsiri,
despărţiri
şi
emoţii.
Apoi,
nepăsătoare
le aruncă… la gunoi.
Pianul se închide ca o carte
iar
sufletele noastre agonizează-n clape.