caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

Buddhismul Zen si emanciparea Eului dependent

de (24-7-2006)

Termenul de Zen, socotit de non-buddhişti drept panaceu universal în momentele de agitaţie psihică, corespunde prea puţin conceptului de Zen buddhist, al cărui sens original este mult mai profund, dar nu inaccesibil. Cu toate acestea, întrebat ce este Zenul, profesorul japonez Sohaku Ogata, eminent specialist în domeniu, a dat un răspuns surprinzător de concis şi de convingător: „Zenul este viaţa însăşi”.
Speculaţiile metafizice sau existenţiale îi sunt cu totul straine, refuzând să se constituie într-un sistem filozofic. Am putea să-l definim ca o tehnica a acţiunii adecvate, armonioase şi luminate de o trezire totală a conştiinţei în momentul prezent. Trebuie amintit surâsul maeştrilor Zen înaintea tentativelor occidentale de a-l defini şi de a-l statua în categorii. Viaţa nu se defineşte! Zenul nu este o religie, dacă-i acordăm acesteia semnificaţia oferită de Larousse: ”Ansamblul de credinţe şi dogme definind raportul omului cu sacrul”.
Obligaţiile si coerciţiile cultului, concepute în lumea occidentală, îi sunt totalmente straine.
Dacă prin religie, înţelegem stabilirea unei legături vii între Realitatea Supremă a Universului şi noi înşine, atunci Zenul poate deveni o religie. Dar, în cazul acesta, Realitatea Supremă, va trebui să se dabaraseze de orice formă de antropomorfism. Ideea de „legătură” presupune, a priori, existenţa unei separaţii între două elemente distincte, în timp ce Zenul insistă asupra caracterului, riguros monist, al integrării. „Noi suntem realitatea”, ne învaţă Zenul şi, pentru această raţiune, ea nu poate fi descoperită decât în noi înşine şi prin noi înşine, fără intermediar, fără dogmă, fără rit, fără autoritate spirituală.
Precum Cian-ul, Zenul este religia trezirii aşa cum reiese din admirabilele cuvinte enunţate de Buddha: „Vigilenţa şi luciditatea sunt căile imortalităţii… Vigilenţii nu mor… Neglijenţa este calea morţii. Neglijenţii sunt deja ca şi morţi.”
Zenul ne sugerează deci eliberarea de neglijenţa generalizată în locul unde ne găsim, rezultând din abuzul unei facultăţi deificate de occidentali: intelectul.
Nici analiza intelectuală, nici inducţia, nici deducţia nu permit descoperirea acestei Realităţi. Nu se ajunge la trezire decât printr-o tăcere a operaţiilor mentale, a priorilor intelectuale, a elementelor de comparaţie, a memoriilor. Zenul este esenţialmente practic, un pragmatism dialectic, o artă a vieţuirii, o ştiinţă a vieţii. Apropierea „non-mentală” de fapte, aşa cum se prezintă ele, nu implică absenţa unei psihologii ci, din contra, ea decurge dintr-un studiu minuţios al tuturor condiţionărilor mentale care ne împiedică de a fi pe deplin adecvaţi momentului prezent.
Necesitatea de a descoperi această „Realitate” în noi înşine şi în toate lucrurile, ne permite a considera Buddhismul Zen ca o doctrină a perfectei momentaneităţi. Injoncţiunea: ”fii aici şi acum”, revine ca un semnal de alarmă când mintea divaghează într-o mie şi una de sensuri.

*

Majoritatea marilor maeştri Zen, au intima convingere a identităţii de conţinut experimental al unui Buddha, al unui Iisus, al unui Hui-Neng sau al unui Shen-Hui.
Cu toate astea, există divergenţe notabile între elementele moştenite din doctrinele codificate de succesorii marilor înţelepţi asiatici şi principiile, de pildă, ale creştinismului.
Trecerea în revistă a numai câtorva dintre ele ne va îngădui distincţia mai sus amintită:

– Creştinismul este o religie de revelaţie divină.
– Buddhismul este o „religie” naturală, ce insistă asupra faptului că natura înglobează aspectele materiale, psihice şi spirituale.

– Creştinismul este o religie creaţionistă. Universul este, potrivit lui, materializarea unui plan.
– În Buddhism, Universul n-are nici început, nici sfârşit. Există un singur proces de creaţie al unei prezenţe nepieritoare, a cărei lege este spontaneitatea. El n-are nici plan, nici scop. Din absenţa planului şi a scopului nu reiese o incoerenţă ci, dimpotrivă, o plenitudine a mentalului cosmic.

– Creştinismul prezintă realitatea şi eternitatea sufletului individual.
– Buddhismul în general şi Zenul în particular pledează inexistenţa „eului”, înveşmântat doar într-o aparentă continuitate în timpul ciclurilor de vieţi succesive, fără să scape legii universale a no-permanenţei.

– Creştinismul impune necesitatea de intermediari între om şi Divinitate.
– Călugărul buddhist nu se estimează drept un intermediar şi nici nu administrează sacramente, prin urmare, nu poate fi socotit ministru al lui Dumnezeu.

– Creştinismul concepe necesitatea ”salvării” şi iertarea păcatelor.
– În Buddhism nimeni, nici Buddha el însăşi, nu are puterea să se interpună între cauzele acţiunilor cuiva şi efectele acestora. Omul trebuie să poarte singur responsabilitatea gândurilor şi acţiunilor sale. Potrivit Buddhismului Zen, nu există maturizare spirituală posibilă pentru om, dacă acesta nu-i capabil să suporte el însăşi consecinţele fericite sau nefericite ale actelor pe care le-a comis.

Ecouri

  • Zob Gheorghe: (24-7-2006 la 00:00)

    Interesant. Ce va facut sa scrieti despre asa ceva?



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Hayssam semneaza demisiile sefilor de la SRI, SIE si „Doi si-un sfert“

Ştire şoc pentru populaţia care încă nu înţelege foarte bine manevrele politice din România – Omar Hayssam a reuşit să...

Închide
34.236.191.0