caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

EVA SI PLASA CIORAPILOR EI

de (27-7-2006)

Ea,
pe coperta, gatita cu o cravata barbateasca ( pare o victorie in verdele diminetii), coborata pe o scara, cu parul obosit, si cu-n zambet blagian ce-ncearca sa spuna ca… stie ceva! Zambetul- prima plasa, mai apriga decat ciorapii negri, care nu se vad.
Apoi… tot Ea,
frumoasa si ganditoare, rastignita vertical.
Mereu Ea, Femeia,
cuibarita pe pieptul barbatului in somn de libertate, salbatica oarecum, cu o dorinta de zbor, asumandu-si conditia firesc, intr-o lume nefireasca.
Femeia
si plasa ciorapilor ei.
Iar noi,
piticii,
stirbii,
plesuvii… (duminicalii mei fac supozitii: cine sa fie “piticul chel”?!),
toate creatiile lui Dumnezeu,
agatati cu visele si strasi de gat. Dincolo de ciorapi sta femeia la panda, precum pisica la usita coliviei cu papagali. Am vazut candva un film cu o femeie frumoasa ce trecea prin multime si mangaia leprosii, iar acestia se vindecau vazand cu ochii. Altadata, in vechime, un poet oferea flori pe strada celor mai urate femei!
“Eram sortita sa apar pe lume”- zice LOREDANA CRISTEA in „Plasa ciorapilor mei negri” ( poate fi cunoscuta la:www.loricutza.piczo.com/?cr=1&rfm=y)
Ursitoarele i-au spus: “S-o reprezinti pe Eva cum vei sti”. Nu se poate impotrivi fiindca blestemul sortii este mai puternic.
“ N-a fost alegerea mea sa locuiesc/ in muzeul sperantelor ucise de timp”, “in veacul cand intoarse-s toate cele/ din rosturi ce –nainte au fost puse”;
“eu umblu la hotarul dntre viata si moarte sa ma aflu deslusit”, “Si caut raspuns intrebarilor toate/ de unde in viata, pe unde prin moarte?”
“Ma scrie Dumnezeu cu pana Lui”. “ La masa mea, aici mi-e libertate”; “cuvintelor de sensuri cersetorul/ sa umple ele golul dintre mine/ si restul ce ma sfasie de-o vreme”.
“Ce vremuri de nepasare”- observa. Si-i… pasa! “E-n jurul meu atata disperare”, “poate copiii mei prin vreo minune/ vor fi mai albi la fata decat mine/ si n-or manca din stratul de carbune/ o amarata si hulita paine”…
Dumnezeu i-a dat frumusete si intelepciune. N-a lasat-o singura: “un inger a prins radacini la mine-n fereastra/ sadeste lumini”.
“Am sa traiesc tot ce-mi va trece prin viata” spune- “ nu mai am timp sa stau nici o secunda/ ma prinde de la spate primavara/ o sa se-apuce trupul sa-mi patrunda/ cum patrunde somnul, dulce, seara// alerg cu inima din piept sa-mi iasa/ de parc-am evadat din inchisoare”. Poti sa spui ceva de rau acestui suflet atat de curat?
Face pasi inainte, cu sfiala, si vede cum se desprinde cu incetul de ceilalti: “ un pas, inca unul si totul devine/ o cale deschisa femeii din mine” ; “ imi suna in oase prea plinul/ grabirii de-a da si eu piept cu destinul”; “ iubirea ma cauta, sunt la izvoare”; “abia mai pot duce inima”; “ sunt toata vegetala si-n san si-n buzunare/ si-mi geme inflorirea si nu mai am scapare”; “ziua de maine din mine se-adapa” .
Poemele sale sunt fragmente dintr-o viata suprapusa de cele mai multe ori fericit cu poezia (trairile cu sensuri), o uimire a existentei sale, a trecerii cu pasi, cand realizeaza miracolul ca este poet si vinovata femeie- descendenta a primei pacatoase. Ce poate sa faca? Se lasa dusa de pasi, hotarata sa infrunte pas cu pas destinul. In fata acestei modestii in traire nu poti decat te bucuri.
Mesajul ei este simplu, plin de “inocenta- ultimul senin”.
Ea –
“o mana de pamant impodobita”, se intreaba : “A cui sunt eu, de unde vin in lume, si mai ales ce port pe sub vesmant?” , “O sa-mi croiesc un drum mai la o parte”. Versurile par niste strigate dupa o iubire curata- trairea cu frumusete, o misiune a femeii.
Ea,
urmasa Evei, vinovata intr-o lume mult mai vinovata decat ea, aruncata intr-un prezent derizoriu, cu legi aspre si definitive: “asta se cade! asta nu se cade!” (“Si inca-mi vine greu sa iau aminte/ c-ar trebui s-accept si eu constrangeri”)
Este nevoie de multa- multa puritate pentru a spala pacatele celei dintai pacatoase. Loredana Cristea incearca prin creatie sa faca acest lucru pentru omenire.
Viata si moartea–s in mana ei: doua bile robertturceschiene. Isi asuma tot mai mult rolul creator, aproape ca se ia la intrecere cu Dumnezeu. Si… modeleaza la om: “succesul sau rusinea/ orice-mi va fi sortit”. Cand uita (daca uita) ii spune acestuia sa-i aduca aminte! A devenit preocuparea ei, singurul sens. “Tu stii mai bine daca vrei sa te plamadesc”. Daca ma iubesti si te supui dorintelor mele pot fi totul pentru tine, cu mine vei renaste, “te voi intoarce la portile Raiului”. Cine sa nu vrea? “Da, vrem!”, strigam in cor barbatii pamantului. Femeie, tu, desarta-ne pe gat paharul cu otrava sangelui tau, sa devenim una cu tine pana nu vom mai fi, sa fii doar tu Stapana a asteptarii in univers. Atuncea… Ahhhh! Dar sa nu crezi ca-i vei da si lui Dumnezeu sa muste din mar, sa nu crezi! Doamne, fii atent la Eva, nu privi! E-n stare sa te nenoroceasca si pe Tine…
Este demonstrat: preocuparea permanenta a femeii de a-si modela barbatul este o GRESEALA! De-aia este si tradata! Sigurul fel de a i te opune e sa-i provoci frumoasele… “tristeti de femeie”. Plateste astfel “dobanda faptului” ca a stricat totul intr-o clipa, modeland cand nu era cazul. Sa-si modeleze copiii, si sa lase barbatul in pace!
Raspunsul este dat: “voi m-ati vrut asa/ in timp ce-mi sculptati chip de inger/ imi tineati pe suflet verde viperin”!
Iat-o cum isi face drum incoace si-ncolo cu ciorapii negri de plasa, dimineata la sase (cam devreme, cam devreme!) doar-doar s-o-ndragosti! A gasit vulnerabil sufletul barbatului. Intra in el si-si aseaza pozele pe pereti. Mai frumos imi pare cand femeia trece-n ceaceafuri, misterioasa, si se dezvaluie doar iubirii. Sexul a devenit cel mai la indemana. E ca painea- pentru toata lumea. R.M. Rilke scria: “cat de greu e si cat de usor se ia”!
Dar …barbatii?
Cate nu se vor fi intamplat si-n Rai inainte de mar! Prostul ala de Adam- destinatarul secretelor- cine stie ce i-o fi promis inainte de-a adormi? Probabil a agresat-o, cand ea avea doar de daruit. Iar Dumnezeu s-a facut ca nu vede…
Barbatii?
Se pare ca barbatii nu inteleg nimic! Sunt “suflet ca apa ce are gust rau”, spune Loredana: “va-ncaierati degeaba pentru mine/ tot asteptand sa ma despoi’, zambete false, vorbe degeaba si timp irosit, niste… mizerabili in stare sa violeze o femeie si moarta.
Totusi …Barbatul e ” adapost fierbinte zbaterii mele/ aproape de cruce”. “Te-ajut daca vrei sa te reinventezi”-ii spune nevinovat, “ promit sa-ti fiu clopot, batand a descantec/ lacasul cand doarme si cer si pamant/ promit sa te-adun intr-un altfel de cantec, promit sa te-acopar, cu mine, vesmant…” Femeia si-a facut un sanctuar, iar barbatul ii saruta gardurile, dand tarcoale… Il simte de la distanta. E doar un ritual pana ajunge victima sub… capul ei.
“Te-ai legat cu mine in blestemul de-a fi complice”, ii zice, adica facand pacate. Mereu si mereu…cu fiecare viata, cu fiecare iubire. Se pare ca n-am invatat nimic din izgonirea din Rai!
Barbatul-
e” mar ascuns in bratele arborelui”. Cu cat este mai interzis, cu atat simte femeia nevoia de a “musca din el” Asemeni Evei, “o pofta interioara ii ia mintile”! Sa fie, oare, Eva nevinovata pentru ca nu a stiut ce face, ca avea mintile luate? Ca era inca o copila indragostita si-a… gresit?!
Care vina e mai mare? C-a incalcat porunca sau ca l-a facut complice si pe Adam, devenit astazi, intre timp, o creatie de-a sa? Trebuie doar sa zica “da”, sa se predea, si devine jucaria ei…
Poezia devine astfel ceva periculos. Iat-o! Iesita din mintea femeii, asezata comod pe pieptul barbatului. Trebuie sa fim atenti ce spune fatuca asta, vrea, probabil, sa ne innebuneasca. Muzica, obtinuta prin sonoritatea cuvintelor, pare uneori un sasait de sarpe care-ndeamna sa dai foaie dupa foaie, sa inaintezi in tunelul ciorapilor negri pana te-ncurci in labirintul plasei. Muzicalitatea e, parca dinadins, menita s-adoarma. Tocmai pentru a ajunge sa viseze ea in voie. Calare pe noi. Ne vrea adormiti, are cheia aceasta.
Deseori femeia e disperata ca e parasita, ratacita, ignorata. ( ha, as putea zice, bine-ti face, bine-ti face!:)))). Dar se incordeaza si merge mai departe, face pasi de foc inspre noi si inspre niciunde. Iar noi ardem sub talpile ei, cautand alte si alte intelesuri. Iat-o valgare! Flacara ei incalzeste si ucide. A te juca, inseamna cu focul a te juca.
De femeie nici nu era nevoie la inceput. Ea nu era cand Dumnezeu statea pe prispa, de vorba cu Adam….. Collins spunea ca femeia nu poate fi o buna pictorita, tocmai din cauza grabei sale, ca este neatenta si preocupata doar sa traiaca momentul. Istoria artei nu cunoaste nume de femei. Femeia ne-nnebuneste insa cu… iubirea.
Loredana e, deocamdata la varsta dragostei, si-i urmaresc spectacolul adancit linistit in fotoliu. Mai tarziu trebuie sa aduc niste lemne, ca s-au terminat. Si ceva vanat, ca s-a golit frigiderul. Faptul ca vorbeste cu nonsalanta despre imbratisari mult peste varsta adolescentei, ma face sa pun sub semnul intrebarii adevarurile ei, adica posibilitatea intoarcerea omenirii la portile raiului. Cred ca omenirea va curge in continuare la vale, spre mai rau. Era bine daca se limita la explorarile inocentei- oricum le apucam pe toate!
De Dumnezeu poeta se apropie cu sfiala, ca un caine batut ce-asteapta cuminte la poarta sa fie invitat inauntru. Astfel isi face loc o calitate a scrierii Loredanei Cristea: puritatea inflorita in pamantul vinovatiei.
Credinta este o despletire de ingeri si cruce: “sa nu te mire faptul ca nu o port in spate/ o tin intotdeauna in stanga mea, la piept”! Rugaciunea ii este sublima: “Doamne, vindeca-i in somn de ratacire/ ai investit atata maretie/ sadind in lut caldura si iubire”…
Uneori este puternica si te sperie, alteori fragila si suferinda, incat devii trist pentru ea. Totul este rostit cu gravitate, cu seriozitate, rar cu umor.
Se desprinde de curentul modern al poeziei incifrate, risipitoare de vorbe si mizerii sufletesti. Munceste scriind cu rima, dulce si muzical, ca la inceputuri. Rima ei face legatura cu facerea lumii- un altfel.
Vorbeste de speranta cand ceilalti nu mai au, cand par a fi in “concediu de zadarnicie”: “se mai poate inca prin lumina/ mai e voie sa privesti la cer/ cand pe dinauntru –ti este ger/ si pe dinafara ghilotina”. Ba chiar scrie si un manifest:” Aduna, Doamne, ingerii din strada!”
Loredana Cristea este “preafrumoasa fata, una la parinti si mandra-n toate cele…” Se potrivea celui ce voia sa schimbe toate pentru o ora de iubire. Fata aceasta spune ca e valoroasa pana si mangaierea calda a unei Cataline intr-un bordel nemuritor, decat raceala eternitatii. Asa o fi!
Tu, fiica a carbunelui, ti-ai asumat destinul Evei ca pe o pedeapsa grea.
Scrii “cu carbune negru/ pe suflet alb abia trezit la viata” . Esti,cu certitudine, o promisiune. Este nevoie de modele de cumintenie si gandire. Cand vei iesi “din crisalida” cu totul, capsorul acesta cu zambet de femeie va deveni el singur un vartej cat lumea. Poleit cu “Pojghita lemeasca de suflet”, va lupta cu Vartejul lumii care deja te acuza c-ai vrea sa strici randuielile ( “un pericol eram pentru lumea din jur/ acuzata ca vreau randuiala s-o fur”). Asta poate sa insemne si extremism. Deocamdata Poezia te cere, fiindca uimesti desori cu versuri demne de marii scriitori.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Tabla de sah

M-am minunat, desi nu prea mult, de fuga lui Hayssam. De fapt nici nu era primul infractor care o intinde...

Închide
44.220.44.148