caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

NOUA ORDINE MONDIALA ….IN „CINTARETII BALTII”

de (17-7-2006)
11 ecouri

PURTĂTORII NEMURIRII
Copiii sunt purtătorii nemuririi noastre. Prin ei, ne transmitem şi după pieirea noastră, ideile, teoriile, modelele paradigmatice de rezolvare a problemelor (numite de epistemologi cazuri exemplare), valorile, creaţiile spirituale, mai departe în timp.
Copiii aparţin celor ce-i cresc; îi creştem, educîndu-i. Îi educăm, în fragedă pruncie, cu poveşti. Pentru ceea ce am „crescut” „sădit” în mintea şi sufletul lor, vine o vreme cînd vom da socoteală: şi aici pe pămînt şi dincolo de tot ce-i trecător…
Întemeietorul psihanalizei, S.Freud, arată importanţa uriaşă a experienţelor din copilărie, experienţe ce pot determina comportamentele din viitor ale subiecţilor respectivi.Cunoaşteţi cumva vreo experienţă mai tulburătoare, o pecete mai fermecată decît aceea a unei poveşti? Gîndiţi-vă: fiecare îşi aminteşte o poveste a copilăriei, deci şi dvs., cei ce cititi aceste rînduri. Nu, sigur că nu, nu ne amintim povestea în amănunt; dar prin mesajul ei, prin morala subsumată, povestea ne urmăreşte peste ani.
Şi dacă vă veţi analiza firul vieţii, veţi vedea momente în care comportamentul dvs a urmat modelul acţional al moralei din povestea amintită, fiecare om civilizat, educat, străduindu-se să fie bun, onest, curajos, demn, tolerant, blînd, fiecare după puterea sa.
PROTECŢIA CONSUMATORULUI
Dacă poveştile vîrstei fragede pot avea o asemenea covîrşitoare importanţă, nu e normal ca părinţi, să analizăm o poveste nouă? Una absolut nouă, fără nici o legătură cu „Prîslea cel voinic”, “Doi feţi cu stea în frunte”, „Alba ca Zăpada”, şamd -, într-un cuvînt, fără nici o legătură cu poveştile copilăriei noastre în care prin virtuţile eroului învinge întotdeauna binele?
Cum…nu?
Nu cercetăm noi orice pacheţel de ciocolată, orice prăjitură, orice produs am oferi copiilor noştri, spre a-i şti compoziţia? Valabilitatea? Efectul asupra sănătăţii lor? Şi dacă cercetăm un pacheţel de hrană pentru corp, nu oare la fel ar trebui să procedăm şi cu “hrana” pentru sufletul şi mintea copiiilor noştri?
Aşadar, ceea ce propun aici este o analiză a poveştii „Cîntăreţii bălţii”, o poveste despre care afirm că este cu totul nouă, cu totul ruptă de ceea ce am înţeles fiecare din noi prin cuvîntul poveste. Voi intra în subiect: dincolo de frumuseţea descrierilor, dincolo de talentul incontestabil al povestitoarei, iată care sunt elementele constitutive ale poveştii „Cîntăreţii bălţii”…
O POVESTE…DE POVESTE!
Povestea”Cîntăreţii bălţii”, are trei actanţi: mulţimea (majoritatea unei comunităţi, simbolizată prin personajul colectiv numit „broscăimea”); „şeful”, autoritatea, care poate fi tiranul, dar şi statul autoritar, sau megaconcernele, corporaţiile private interesate în a transforma mulţimea într-o masă de consumatori, fără veleităţi democratice ; cel care are curajul opiniei, simbolizează alteritatea, dar şi omul absorbit de Ideal, Principii, (acesta putînd fi artistul -Picasso de exemplu-, scriitorul – să zicem Soljeniţîn -, poetul – de ce nu Byron -, savantul – Galilei, nu-i aşa?-, vizionarul – K. Raimund Popper ar fi iar un bun exemplu…-, sau chiar omul obişnuit care îşi reclamă dreptul de a gîndi altfel decît cum i se impune), ei bine, acest personaj care are curajul opiniei, este”brotacul verde şi mititel”.
Iată acum esenţializat şi la ce se reduce acţiunea din poveste, căci logica acţiunii, alături de morala, mesajul transmis, sunt elementele care vor fi reţinute şi reproduse comportamental de copiii noştri în cheia realităţilor contemporane nouă:
– De-a lungul istoriei, membrii comunităţii (” broscăimea”) s-au preocupat cu cercetarea Ideilor, a principiilor Adevărului, Binelui, Dreptăţii, Frumosului . Citez: „de mii şi milioane de ani, se chinuiesc (membrii comunităţii broaştelor- nota mea), să numere stelele de pe cer”;
– „Şeful” comunităţii, consideră căutarea principiilor neproductivă; impune o cifră falsă, o o minciună şi avertizează: „nimeni din neamul nostru nu va mai avea voie sa piardă timpul cu numărătoarea”.
Dar, „şeful” nu se opreşte aici; impune şi un nou mod de viată, căci,”şeful” dictează mulţimii: toată lumea să petreacă, să facă baluri, etc, nimeni să nu mai gîndească la ce a decretat el că nu are importanţă (reclamarea respectării principiilor, năzuinţa spre ideal), pentru nici unul dintre supuşii săi. Aşadar „şeful” impune o mentalitate consumistă; toţi să petreacă -, interesul “şefului” fiind ca mulţimea să fie ancorată în senzorial pentru a nu-i contesta decizia ;
– „Brotacul”, singurul care are curajul opiniei spune tuturor (deşi i se cere să retracteze!), că ceea ce spune „şeful”, „E dictatură, e minciună, e incultură”; deşi majoritatea membrilor comunităţii „broscăimii” trăieşte într-o perpetuă exaltare a simţurilor, robită unui narcisism ce îi limitează orizontul, „brotacul cel verde şi mititel” continuă să cerceteze ceea ce el consideră a fi esenţial; altruist, îşi periclitează viaţa, împărtăşind şi celorlalţi concluziile sale, spre a-i trezi din opacitatea simţurilor;
– „Şeful”, orgolios, nu suportă ca autoritatea să-i fie contestată; dictator, nu cultivă valorile dialogului căci nu admite să greşească şi nici să nu fie ascultat cu admiraţie eternă de supuşi. Ca urmare a faptului ca „supuşii îl privesc mai ciudat” şi brotacul refuză sa retracteze, „porunceşte” ca acesta să fie (vă rog, reţineţi ce spune această poveste copiilor seara, înainte de culcare…): Arestat, Bătut, Interogat, declarat Nebun Periculos şi Ars de viu;
– Cel ce are curajul opiniei, Brotacul, a murit „in chinuri groaznice”;
– „Multimea”, majoritatea comunităţii, asistînd la execuţia care a dus la moartea „în chinuri groaznice” … « s-a bucurat de spectacol, cu foarte mici excepţii » !!;
– Brotacul care a a avut curajul opiniei, l-a avut zadarnic, în deşert, căci apar si mor mereu alte stele, iar suferinţa îl pîndeşte şi dincolo de moarte căci are „sufletul neliniştit”.

IMPERATIVUL DIRECTIVEI CE 89/622/CEE, PENTRU „SOLUŢIA FINALĂ”

Aşa după cum ştim, pe pachetele de ţigări figurează un marcaj de avertizare. Este impus prin directiva CE 89/622/CEE şi sună astfel: „tutunul dăunează grav sănătăţii”. În mod similar, datorită efectelor nocive asupra mentalului colectiv, ca şi datorită faptului că acest „produs” este destinat „consumului” minorilor, aş solicita un mesaj avertizor postat înaintea titlului poveştii „Cîntăreţii bălţii”, mesaj care să-i pună în gardă pe părinţi şi educatori şi care să sune cam aşa: „Acest produs dăunează grav perceperii realului”. Cîteva din motivele pentru care aş întreprinde o astfel de acţiune sunt următoarele:
1 Prin cultivarea la copii a zădărniciei oricărei încercări de a-şi exprima propria opinie, prin promovarea exclusiv a unei viziuni consumiste, lipsite de jaloane morale spirituale, deasemeni, prin acreditarea ideii de dicktat asupra vieţii personale, diktat impus de autorităţi, oricare ar fi acestea, „Cîntăreţii bălţii” povestită copiilor de azi, pregăteste mentalul colectiv al adulţilor de mîine, pentru un nou tip de societăţi „închise”. ;
2 Prin negarea virtuţilor dialogului, prin promovarea modelului nociv represiv (arestări, interogări, bătăi, condamnări “psihiatrice”, crimă ), prin engramarea în mentalul copiilor a Soluţiei finale („aderea de tot” a celui condamnat) ca metodă de exterminare a celor ce nu-ţi împărtăşesc credinţa, opiniile, modelul cultural, deci prin promovarea Shoah – ului ca expresie supremă a intoleranţei faţă de alteritate, prin aprobarea (nicăieri în poveste nu este sancţionată), cruzimii pasive, spectaculare, la nivel de mase ( mulţimea „s-a bucurat de spectacol”, într-o manieră cu nimic mai prejos decît aceea a naziştilor în faţa ororilor de la Aushwitz sau asemenea torţionarilor de la Piteşti în faţa suferinţei deţinuţilor), „Cîntăreţii bălţii”, atacă dimensiunea spirituală umană în ce are ea mai preţios: altruismul, generozitatea, repulsia faţă de provocarea suferinţei ceorlalţi, iubirea de aproape. Nicăieri nu se sugerează în poveste că aceasta ar fi trebuit să fie reacţia normală, umană, civilizată a celorlalte personaje. Mai grav: nicăieri nu se observă preocuparea autorului de a dezvolta aceste calităţi la copilul care ascultă povestea.
Iată aşadar de ce susţin: povestea „Cîntăreţii” bălţii oferă copiilor noştri un model de rezolvare a problemelor care va duce la reiterarea celor mai ruşinoase momente din istoria omenirii…Şi tot de aceea afirm şi că acest tip de poveste este unul cu totul şi cu totul nou..
CURAJUL OPINIEI ÎN MITURILE ŞI LITERATURA LUMII
Să vedem: care sunt miturile exemplare ale acestei lumi? Cele care au dat pilde de urmat în viaţă şi n-au murit (deşi puternicii lumii si imperiile lor au pierit de mult…)?
Iată, din negura mileniului III îen, din spaţiul sumero-babilonian, ne priveşte semeţ Ghilgameş, omul care contestă nedreptatea „şefilor” supremi ai majorităţii oamenilor timpului său, zeii. Ghilgameş crede că în faţa dreptăţii însăşi zeii trebuie să se plece.
Să ne amintim şi de Prometeu: doar el ne-a făcut nouă viaţa mai bună aducîndu-ne focul pe pămînt înfruntînd aceiaşi „şefi” ai destinelor omului antic, zeii, cu un curaj sublim… Şi nicăieri, nici în mitul lui Prometeu nici in cel al lui Ghilgameş, nu o să întîlniţi un vers în care să ni se spună că cei mulţi petreceau şi se bucurau admirînd spectacolul durerii atunci cînd aceasta se inserează în destinul curajoşilor eroi.
Să fi fost povestitorii- creatorii acelor timpuri, mai buni educatori decît noi?
Şi nu în ultimul rînd, vă rog, amintiţi-vă de literatura ebraică antică… Cîtă frumuseţe în „Cărţile Profeţilor” şi cîtă înălţare în revolta făţişă, curajoasă împotriva „şefilor”- bogaţii, puternicii zilei-, cîtă generozitate, milă şi înţelegere, pentru cei sărmani!
Să privim spre tragedia greacă: Sofocle, ne-o înalţă prin curajul opiniei pe Antigona, cea care îi face o înmormîntare simbolică fratelui său înfruntîndu-l pe Creon, unchiul dar şi „şeful” său. Creon susţine însă primatul statului asupra a tot şi a toate. Iată cum îl înfruntă în piesa lui Sofocle pe tiran Antigona, atunci cînd acesta îi reproşează că şi-a făcut datoria:
” -Ei da. M-ai prins. Mai mult ca moartea, ce mai vrei?
(….) De-aici, din jur, mărturisir-ar toţi că drag
Li-i ce-am făcut, dar frica i-a amuţit pe toţi,
Şi tac chitic că tiraniei i-este dat să facă tot ce vrea!
Creon :
– Doar tu dintre tebani, doar tu gîndeşti aşa!”
E adevărat, doar Antigona a avut curajul opiniei; tiranul a ucis partea ei muritoare. Dar, prin dimensiunea ei spirituală personajul Antigona şi creatorul său dăinuiesc şi astăzi, nu? Încă ceva: nici aici, nimeni nu se bucură de execuţia eroinei… Doar în „Cîntăreţii bălţii” devine posibilă o asemenea neantizare a umanului.

NOAM CHOMSKY FACE REZUMATUL NOII POVEŞTI
De curînd am citit traducerea cîtorva fragmente din două cărţi scrise de Noam Chomsky în „Necessary Illusion; thought Control in Democratic Societies”- 1.
N.Chomsky caracterizează astfel democraţia americană contemporană: „Modul în care înţelegem noi democraţia este mai limitat: cetăţeanul este consumator şi observator, dar nu participant la activitatea politică. Opinia publică are dreptul să ia poziţie faţă de propuneri care nu vin din interiorul său, însă dacă limitele sunt depăşite, apare o „criză a democraţiei” care trebuie urgent rezolvată ”.
Citind cu atenţie, vom vedea de fapt că avem de-a face cu un rezumat al noului tip de poveste propus de d-na Constanţa Corbea. Priviţi, momentele nodale ale poveştii „Cîntăreţii bălţii”, pot fi identificate în citatul lui N.Chomsky:
„Modul în care înţelegem noi democraţia este mai limitat: cetăţeanul este consumator (în povestea doamnei Cornea:mulţimea broaştelor care trebuie să petreacă, să facă baluri) şi observator, dar nu participant la activitatea politică. Opinia publică (“brotacul verde şi mititel”), are dreptul să ia poziţie faţă de propuneri care nu vin din interiorul său (numărul stelelor –“adevărul”- şi modul de viaţă impuse de „şef”), însă dacă limitele sunt depăşite (brotacul scrie “pe garduri, pe pereţi”, „Şeful nu are dreptate”, spune că asta „E dictatură, e minciună, e incultură!”), apare o criză a democraţiei (citez iarăşi: „Dar mai târziu, seful, observând că supuşii îl privesc mai ciudat, părând că aşteaptă un răspuns din partea lui..”), care trebuie urgent rezolvată (ordinul de prindere, interogare, condamnare psihiatrică, torturare a brotacului şi soluţia finală: arderea de tot pe rug…shoah-ul celui care are altă credinţă, opinie, cultură, valori decît ceilalţi).”
MĂRTURIA
Vorbind despre menirea mediilor în democraţia din SUA, Noam Chomsky afirmă, citîndu-l pe J.St.Mill, că mediile „trebuie să le insufle oamenilor supunerea faţă de guvern precum şi faţă de ordinea socială în general”. Deasemeni în democraţiile occidentale învăţătura esenţială propovăduieşte subordonarea faţă de stăpînii economiei private; nici nu-i de mirare acest fapt de vreme ce „concentrarea în sectorul mediatic a crescut într-un ritm foarte alert”. Iată însă ce ne spune N.Chomsky despre intenţiile stăpînilor economiei private, intenţii privitoare la noi, bineînţeles: „Aceiaşi factori de decizie încearcă totodată să anuleze deprinderi păstrate timp de secole şi (…) să creeze noi concepţii despre aspiraţiile şi dorinţele individuale şi comunitare, pentru ca oamenii să perceapă consumul de bunuri ca fiind ţelul suprem al existenţei lor în loc să se preocupe de calitatea vieţii şi a muncii pe care o prestează (…)oamenii nu trebuie în nici un caz să se implice în deciziile care le schimbă adesea în mod decisiv modul de viaţă..” Pentru a contracara tendinţa maselor de a participa la decizie se recurge, ne spune profesorul american, la noi metode de propagandă, cum sunt „minorităţile inteligente…care dirijează conştiinţa publică exact cum o armată dirijează corpurile soldaţilor ei”.
Cel mai tulburător aspect dezvăluit de N. Chomsky este faptul că, citez: „În ultimul timp, copii au devenit ţinta predilectă a industriei reclamei şi a industriei mediatice, care îşi propun în final să influenţeze întreaga omenire în sensul dorit” (N.Chomsky, „War against people”).
Sensul dorit , fiind însă acela al anulării valorilor spirituale care au ghidat omenirea de milenii, şi instituirea în locul lor al altui tip de valori consumiste, hedoniste, şi a altui tip de reacţii situate programatic, pe axa supunere- reprimare- soluţie finală, o Nouă Ordine Mondială pare că deja a început să se întrupeze. Povestea „Cîntăreţii bălţii” e o mărturie în acest sens. Iar mărturia este cu atît mai convingătoare cu cît autoarea nu cred ca si-a propus în mod deliberat promovarea acestor valori, ci doar a redat asemenea unui pictor intr-un tablou, o realitate infiorătoare ce se naste sub ochii nostri. E drept: măcar în fragedă pruncie, cînd copiii nu au discernămînt, ar trebui să ne ferim copiii de „morala” unor astfel de poveşti…
DOUĂ INTREBĂRI
Pe scurt: dacă veţi cerceta marile mituri, marile opere literare, artistice ale lumii, veţi constata că acestea toate au ca izvor şi subiect curajul opiniei, al atitudinii, al implicării autorilor şi personajelor lor. Venind din negura atîtor milenii (vezi „Epopeea lui Ghilgameş”), ele pot fi o bună dovadă a faptului că afirmarea dreptului la libertatea opiniei face parte din însăşi condiţia umană.
Dar, dacă noua eră consumistă va încerca să anuleze aceste coordonate esenţiale ale naturii umane – curajul opiniei şi promovarea valorilor spirituale – spre a le substitui cu opinia comandată şi valorile materiale „eficiente”, ale societăţii de consum, implicit va trebui să anuleze toate aceste milenii de mitologie, religie, literatură, filozofie, ştiinţă, artă, religie, într-un cuvînt toate aceste milenii de spiritualitate centrate pe valorile de Bine, Adevăr, Frumos, Dreptate, Generozitate….Ceea ce este imposibil fără a face să dispară toate cărţile din bibliotecile lumii. Să credem că vom vedea iarăşi cărţi arzînd în pieţele publice? Şi ce vom pune în locul lor? „Cîntăreţii bălţii”?

1. www.gheorghecionoiu-criticapostmodernismului.net – dosarul „Actual”, fişierele „Bovarismul instituţional şi globalizarea” şi „Dreptul la informaţie”

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Constanta Corbea: (17-7-2006 la 00:00)

    Oh, draga doamna, Aurora Mihacea, ce de energie ati consumat! Ati pus tunurile pe un soricel.
    Iar mie mi-e asa de lene acum, afara e asa de cald…
    Ma incanta ca apreciati povestea mea ca fiind cu totul noua, desi nu e chiar asa, am destui inaintasi…
    Nociva? Otrava? Protectia consumatorului? Hm…
    Sigur, puteam incheia clasic: brotacul s-a insurat cu fata imparatului, l-a otravit pe tata-socru, si-a donat averea saracilor si a plecat sa predice Calea. Dar m-am plictisit de finaluri fericite.
    Credeti ca e nociv sa le povestim copiilor scene reale din istoria lumii? Sa afle de timpuriu la ce s-ar putea astepta in jungla umana?
    Sa zicem ca brotacul se numea Giordano Bruno… A oracait el adevarurile de necontestat, dar a murit in chinuri groaznice. De ce? Sau Doja, Horia, Ian Hus, Baba Novac cel schingiuit, torturat, fript, tras in teapa in timp ce generalul Gheorghe Basta urmarea cu interes executia de la o fereastra.
    Brotacul putea avea mii de nume ale martirilor dreptatii, credintei si adevarului. Credeti ca pervertim mintea frageda a copilului daca-i spunem ca in lume Binele nu invinge intotdeauna? Ca nu exista numai alb si negru, ca ne scaldam in mult gri?
    S-a spus ca basmele sunt visurile popoarelor. Popoarele viseaza la victoria eterna a Binelui, dar in viata limitata a fiecaruia dintre noi, invinge numai Binele? Nu credeti ca ar fi cazul sa le mai spunem copiilor si ca pot avea experiente triste? Sa nu fie naivi, creduli, sa fie trezi si atenti la tot ce-i inconjoara?
    Iata, pe scurt, ce cred eu ca mai poate invata un copil din minunata, originala si profund daunatoarea poveste “Cantaretii baltii”:
    – In lume au existat si exista (pe alocuri!) dictatori si dictatura;
    – Acestia isi impun punctul de vedere prin forta, minciuna, manipulare etc.
    – Masele (populare!) se comporta ca o turma. (A se vedea “Psihologia multimilor”
    de Gustave Le Bon)
    – Exceptiile sunt putine (pleonasm).
    – Exceptiile exceptiilor sunt cei care actioneaza, asumandu-si, constient, riscurile.
    Si inca:
    – Multimile sunt usor manipulate prin “paine si circ”. Multimile se bucura de cotidianul marunt, nu au mari idealuri, nu-si chinuiesc mintea cu marile intrebari, sunt fericite in micimea lor.
    – Exceptia are un “suflet nelinistit”, sufera pentru dreptate, adevar, credinta etc.
    – Poate (zic “poate”) ca exceptia cunoaste un alt gen de fericire, aceea a cautarilor, o fericire cu mult superioara, pentru care sacrificial este insignifiant.
    – Multimile traiesc si mor in anonimatul lor.
    – Exceptia strabate cerurile, nemuritoare, ca o luminita in noptile omenirii, un model etern pentru alti temerari, chiar daca, s-ar putea ca idealul sa se dovedeasca (uneori) a fi o himera…

    – Mesterul Manole. Luceafarul eminescian. Noapte de decembrie. Mistretul cu colti de argint. Etc. Nocive? Protectia consumatorului?

    Dar chiar dumneavoastra, stimata doamna Mihacea, sunteti o exceptie; o luptatoare pe care o apreciez in mod deosebit pentru cultura vasta, pentru curajul opiniilor, pentru credinta ferma in victoria Binelui, a Dreptatii si Adevarului. Sunteti inca tanara si e asa de frumos sa-i asculti pe cei tineri…
    Va dau un 5, cu sincera prietenie si deosebita pretuire pentru eleganta stilului si pentru modul in care ati dezvaluit o alta fateta, posibila, a povestioarei mele.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Aurora Mihacea: (17-7-2006 la 00:00)

    Doamnă Constanţa Corbea,
    Mai întâi şi mai ales în ciuda notei ironice pe care ati selectat-o din registrul dvs interpretativ pentru introducerea ecoului pe care mi l-ati adresat, voi aprecia faptul ca în restul mesajului dvs, ati încercat să răspundeţi întrebărilor mele; acesta este semnul bun pe care il salut – acela al unui parteneriat în scopul aflării adevărului, căci aceasta este Polemica, nu o bătălie în care generozitatea ţelului se pierde sub greutatea vanitoasă a ironiei.
    Revenind la subiect, trebuie să precizez că nu toate întrebările pe care mi le puneţi îşi au rostul. Cîteva dintre ele:
    1. Credeti ca e nociv sa le povestim copiilor scene reale din istoria lumii?
    2. Credeti ca pervertim mintea frageda a copilului daca-i spunem ca in lume Binele nu invinge intotdeauna? Ca nu exista numai alb si negru, ca ne scaldam in mult gri?
    3. Nu credeti ca ar fi cazul sa le mai spunem copiilor si ca pot avea experiente triste?

    Regret la rîndul meu, că aţi consumat atîta energie, ambalîndu-vă să demolaţi „credinţe” privitoare la educaţie pe care mi le atribuţi în mod nejustificat. Deci, o spun răspicat: nu, nu sunt de părere că poţi educa un copil ascunzîndu-i realitatea sau şi mai rău, minţindu-l, căci asta înseamnă a-i spune că în lume învinge întotdeauna Binele şi a-i promite că nu va fi niciodată cuprins de tristeţe.

    DEŞERTUL MORAL AL NOII “POVEŞTI”

    Sunt însă de părere că cel puţin la vîrsta primilor ani ai copilăriei, vîrstă hrănită cu poveşti, dar totodată o vîrstă la care copiii noştri nu au discernămînt, este obligatoriu să le dăm nişte repere morale privitor la ce este bine şi ce este rău în evenimentele descrise de poveste. Cînd spun aceasta vă solicit să gindiţi… empatic, transpunîndu-vă în mintea copilaşului care vă ascultă. Cum să înţeleagă el din „realităţile” pe care le răsturnaţi asupra lui, respectiv din ordinul şefului ca toata lumea să petreacă, să facă baluri şi să nu îndrăznească a se gîndi la nimic altceva, sau din arestarea, interogarea , torturarea brotacului, că aceasta este dictatură?

    Nici nu pronunţaţi acest cuvînt, „dictatură” în poveste. Şi dacă l-aţi fi rostit, ce folos dacă nu i-aţi şi spus că aceasta e un lucru rău, care provoacă suferinţă atîtor oameni? Copiii care azi sunt la vîrsta poveştilor nu ştiu nimic despre aceste lucruri.

    Aţi lucrat sau lucraţi în învăţămînt. Bănuiesc, aţi fost sau sunteţi cadru didactic. În acest caz, ştiţi doar că termenii folosiţi în comunicarea noilor cunoştinţe, trebuie explicaţi elevilor. Iată un exemplu: cuvîntul interogatoriu, nu este nicăieri explicat – şi trebuia explicat în contextul reprimării din epocă -, pentru ca Mihăiţă al dvs din poveste să înţeleagă sensul în care aţi folosit acest cuvînt. Poate veţi spune că sunt prea mici copii de virsta preşcolară pentru a înţelege aceste realităţi? Este un răspuns inadmisibil pentru credinţa pe care o am şi eu: copiilor nu trebuie să li se ascundă realitatea, atît doar că realităţile prea complexe aşa ca cea descrisă de dvs, cere un anumit nivel de dezvoltare a structurilor cognitive, fapt care se produce în etape, în timp. Acest fapt incontestabil este demonstrat deja de Jean Piaget, întemeietorul psihologiei genetice (şi care vine în continuarea altor psihologi ca S. Freud, E. Erikson ce punctează importanţa copilăriei în profilul personalităţii adultului), şi totodată cel care a arătat că în primele etape de dezvoltare ale copilăriei, procesele gîndirii se dezvoltă secvenţial, iar evoluţia proceselor gîndirii infuenţează în mod covîrşitor comportamentul uman. Tot datorită cercetărilor sale ştim de exemplu că pînă la vîrsta şcolarităţii, copilul operează într-un sistem binar bine-rău, nu percep nuanţele, realitatea „gri” de care vorbiţi nu există pentru el. Dar, chiar şi aşa, copiii apropiaţi de vîrsta şcolară ar putea înţelege foarte bine ceea ce aţi vrut să le spuneţi dacă aţi fi folosit scara valorică polară bine/rău singura pe care copii o o pot înţelege la aceşti ani, arătînd ce este bine şi ce nu este bine în faptele eroilor „poveştii” dvs. Nicăieri – alt exemplu-, nu este sancţionată turnătoria, în urma căreia se obţin „recompense”. Copilul care ascultă povestea dvs poate deveni un turnător de succes, datorită faptului că aţi „uitat” de dimensiunea etică obligatorie a poveştilor adresate copiilor. Fără situarea morală a faptelor pe care le descrieţi – şi descrieţi o formă de dictatură-, copilul nu are cum şti nici măcar ce este minciuna, dar manipularea şi folosirea lor ca modalitate de impunere a punctului de vedere al dictatorului.

    „Povestea” dvs este un adevărat deşert din punctul de vedere al reperelor morale, copilul are de-a face cu situaţii în care răul este manifest dar nu îl poate detecta pentru că naratorul nu îl ajută să înţeleagă ce este rău în situaţiile descrise.

    Aşadar reiese clar din ceea ce spun că nici măcar nu i-aţi învăţat pe copii prin această poveste ceea ce afirmaţi aici şi anume că:

    “ In lume au existat si exista (pe alocuri!) dictatori si dictatura;
    Acestia isi impun punctul de vedere prin forta, minciuna,manipulare etc. »

    OGLINDA STRÎMBĂ

    Povestea „Cîntăreţii bălţii” este o oglindă, dar o oglindă strîmbă, în care realitatea este deformată pînă acolo unde întrece orice fantezie. Ceea ce este rău, pare bun în ea, ceea ce este bine pare rău… Iar cel care priveşte către această malefică iluzie este un copil, lipsit de experienţa şi discernămîntul nostru ca şi de posibilitatea de a deosebi fenomenul de esenţa sa. De unde să ştie copilul că dictatura nu este binele însăşi, de vreme ce el aude că în timpul dictaturii oamenii doar cîntă şi petrec? Sigur, e lucru ştiut; la virste mici, copiii sunt ancoraţi in concret, apoi cîntecul şi dansul ca elemente ale jocului omniprezente în universul copilului, sunt clar percepute ca fiind binele. Cum să gîndească în acest caz că dictatorul le răpeşte libertatea ancorîndu-i în senzorial? Că le face un rău? Iată deci dictatura în oglinda strîmbă a acestei poveşti pare copiilor lipsiţi de jaloane morale un lucru bun, ceva de dorit… Similar, cum să înţeleagă aspiraţia spre adevăr a brotăcelului cînd din descrierea dvs, el pare şi unora dintre adulţi „Gică Contra”? Spuneţi doar că brotacul este reprezentat de martirii lumii? Doar de cei ce au clamat un ideal himeric? Dar Einstein este si el brotacul de care vorbiţi. Citiţi şi veţi vedea. Apoi, situaţia descrisă de dvs nu este decît o transcriere în registru agnostic a concepţiei lui Popper privind progresul cunoaşterii omeneşti; deci, prezentaţi iarăşi o realitate în mod deformat. Pentru Popper, progresul cunoaşterii este asemeni urcuşului unui alpinist pe un munte al cărui vîrf este învăluit de nori; cînd ajunge în vîrful dorit, vede de sub nori ieşind panta unei alte creste şi cînd ajunge şi în vîrful acesteia, altă crestă îl aşteaptă învăluită în nori… Da, ca şi brotăcelului omului i se întîmplă să meargă pe muntele cunoaşterii din eroare în eroare; dar, eliminînd erorile, totuşi urcă. Filosoful ştie mai bine decît oricine că niciodată nu avem să cunoaştem adevărul absolut, dar, nu ne recomandă stoparea căutării adevărului, fiind conştient că fără el omenirea n-ar progresa. Dvs însă faceţi să pară zadarnic şi ridicol această prometeică lucrare.

    DEFECTE CULTIVATE DE “CÎNTĂREŢII BĂLŢII”

    Alte realităţi prezentate în oglinda strîmbă a acestei poveşti care datorită lipsei dimensiunii etice, poate provoca dezvoltarea unor defecte de caracter la copii sunt:
    – cruzimea (copiii asistă la o ardere pe rug la care asistenţa participă bucurîndu-se),
    – intoleranţa (solutia finală aplicată brotăcelului),
    – turnătoria (cel care toarnă pe brotac primeşte recompensă),
    – minciuna publică (dacă ar fi retractat cele spuse, deci dacă ar fi minţit brotăcelul scăpa, aspect pe care copilul îl sesizează uşor),
    – laşitatea (chiar dacă ştie că nu acesta este adevărul, de frică, brotăcelul ar fi trebuit să tacă),
    – egoismul (fiecare se gîndeşte doar la propria persoană, nu-şi strică petrecerea gîndind la brotăcel),
    – lipsa de solidaritate şi toate acestea sunt suficiente pentru a face imposibilă baza psihocomportamentala pe care o presupune formarea unui comportament civic al viitorilor adulţi, începînd încă din anii copilăriei.

    IDEALUL EDUCAŢIONAL

    După cum suntem cred de acord, Povestea este un mijloc de educaţie.

    Suntem iarăşi de acord, nu-i aşa, că cel care exercită acţiunea de educare, are în minte un model de personalitate umană cu anumite calităţi pe care ar dori să le dezvolte la copii în urma derulării procesului educativ. În funcţie de acest model, care este de fapt idealul său educaţional, îşi fixează obiectivele majore ale acţiunii sale de educare.

    Aşadar, vă întreb, avînd în vedere că povestea este acţiunea dvs de educare a copiilor noştri, care este idealul dvs educaţional? Care este obiectivul major pe care vreţi să îl atingeţi prin „povestea” dvs,? Ce tăsături de caracter doriţi să le dezvoltaţi? Şi apoi, care sunt acele competenţe, abilităţi la care credeţi că au ajuns copiii în urma ascultării „poveştii” dvs? Vă rog să nu-mi vorbiţi despre faptul că au înţeles ceva despre comportamentul de turma al mulţimilor; această idee este numai în mintea noastră, a celor ce au citit pe Gustave le Bon, sau Herbert Blumer şi tot aşa pînă la Serge Moscovici! Nimic din ce aţi înşirat dvs că aţi învăţat copiii prin această poveste nu a putut fi înţeles de ei. Se pare că deşi doriţi să îi educaţi prin “poveste”, nu ştiţi o regulă de bază a psihologiei copilului: în procesul de dezvoltare al limbajului, copilul are mari dificultăţi de înţelegere a lumii conform standardelor gîndite de adulţi.

    Ca aceşti copii de vîrstă preşcolară sau chiar din primii ani de şcoală primară să înţeleagă şi să înveţe ceea ce aţi spus dvs că i-aţi învăţat, ar fi trebuit ca ei să fi fost capabili să citească autorii mai sus menţionaţi, autori care au fost mai generoşi cu noi, adulţii, decît dvs cu copiii noştri cărora nu le-aţi dat nici un indiciu din care să înţeleagă că:

    “Multimile sunt usor manipulate prin paine si circ. Multimile se bucura de cotidianul marunt, nu au mari idealuri»

    Sper ca la întrebarea privitoare la idealul educaţional să nu îmi spuneţi simplu că nu v-aţi gîndit la acest aspect, pentru că, eu nu am uitat ce aţi spus… şi anume „că o poveste seamănă cu o construcţie, cu o casă, are o temelie, numai că nu e din cărămizi, din ciment sau din lemn, ci e o temelie din gânduri”

    Este tulburător de adevărat ce spuneţi. Dar, tot atît de adevărat este şi că între aceste gînduri este sigur şi idealul dvs educaţional…
    Şi sigur, este la fel de nou ca şi “povestea”.

    NOUTATEA POVEŞTII „CÎNTĂREŢII BĂLŢII”

    Este o „poveste” nouă, atît de nouă, încît imi vine greu să îi spun poveste şi îi pun ghilimelele de rigoare. Este nouă, pentru că este lipsită de dimensiunea etică, nu pentru că nu s-a sfîrşit cu happy end… Aceasta şi este motivul pentru care am susţinut că această poveste nu cultivă trăsături pozitive de caracter ci defecte. Eliminînd dimensiunea etică, ati obţinut ceea ce nu veţi găsi în nici o poveste: aţi legitimat defectele personajelor din poveste; din acest motiv am spus că le cultivaţi, pentru că legitimate fiind prin absenţa sancţionării morale şi recompensate prin succesul asigurat în plan material, palpabil, ele capătă valoare de model.
    Complet singur, copilul se rătăceşte din punct de vedere moral. Nu ştie unde este binele şi nici unde este răul în “Cîntăreţii bălţii”. În poveştile „vechi” reperele morale sunt prezente: fata moşului este „cea bună” , fata babii este „cea rea” . Copilul ştie astfel urmîndu-şi eroul, ce este calitatea umană: hărnicia, generozitatea, curajul, cinstea, ştie să le deceleze de opusul lor.

    În vechea poveste, eroii primesc întotdeauna un ajutor de la diferite personaje; astfel, i se sădeşte încrederea în celălalt. În noua „poveste” nu a fost vorba de aşa ceva, ba dimpotrivă, eroul este turnat, pîrît; aţi reuşit să le cultivaţi copiilor neîncrederea, suspiciunea.

    În vechea poveste nu există un cuvînt neexplicat, o situaţie care să nu fie explicită; în noua „poveste” există cuvinte neexplicate iar situaţiile descrise (aceea de dictatură, de interogatoriu, execuţie) devin o petrecere cu tobe, talgere şi baluri. Sensul esenţial de oprimare, suferinţă, îl înţeleg numai adulţii, acre au experienţa dictaturii.

    În vechea”poveste”, calităţi precum hărnicia, curajul, generozitatea, sunt răsplătite. La dvs e răsplătită turnătoria (turnătorii primesc recompense), intoleranţa şi cruzimea (cei ce-l ard pe brotăcel, rămîn să trăiscă fericiţi, în petreceri, pînă la adînci bătrîneţi). Sigur, veţi spune, asta e realitatea…

    Nu. Nu d-na Corbea, nu asta e realitatea. În realitate există şi oameni care se străduie să facă bine celor din jur. În realitate găseşti repere. În cea mai cruntă dictatură, în cele mai negre condiţii, primeşti un ajutor… Recitiţi Jurnalul fericirii. Iar dacă în realitate există un ajutor, dvs de ce îl refuzaţi copiilor noştri în poveste, d-na Corbea?

    ORIZONTUL DE AŞTEPTARE

    Ce aţi obţinut prin poveste dvs? Un orizont de aşteptare. Copilul va înţelege în mare ca trebuie să se supună altfel va fi executat; va înţelege iarăşi că este normal să facă ce i se dictează iar fericirea şi-o va gîndi în termenii „petrecerii”. Această simplă schemă, engramată în copilărie va fi motivaţia inconştientă a comportamentului adultului supus dictaturii societăţii de consum care se deja prefigurează. Adultul nu va mai protesta, pentru că la asta se aşteaptă.

    De fapt, această idee a orizontului de aşteptare este exprimată pentru prima oară de către K.R. Popper, cu referire la cunoasterea ştiinţifică. Eu constat însă, că se aplică astăzi principiul acestei idei şi la societate. Şi cum ideea sa se leagă de noua „poveste”, voi detalia: Popper ne spune că omul trăieşte avînd în ce priveşte universul cognitiv, un orizont de aşteptări, conştient sau inconştient. La un moment dat, omul constată că observaţiile sale contravin orizontului nostru de aşteptări şi se impune reclădirea acestuia pentru a nu contrazice realitatea. Evident, era vorba de teoriile ştiinţifice..

    Observînd povestea „Cîntăreţii bălţii”, mi-am amintit de această idee a lui Popper, căci îmi pare tot mai evident că această nouă poveste este aptă de a produce o schimbare în orizontul de aşteptare al viitorilor adulţi, aşteptare care să se caleze pe nevoile societăţii de consum. Realitatea consumistă nu mai concordă cu nevoile umane? OK, schimbăm valorile din orizontul de aşteptare…! Omul nu trebuie să se mai preocupe de căutarea principiilor ci de procurarea obiectelor necesare „petrecerii”. Corespunzător, mesajele noilor poveşti vor călca în picioare vechile valori şi vor promova … valori de reclamă: un pachet de ciocolată, o pastă de dinţi, o maşină, etc… şi uniformitatea, omogenizarea indivizilor căci spiritul este „orizontalizat” după cum ar spune Ovidiu Hurduzeu, fiind ţintit doar la nivelul pămîntului, adică al nevoilor materiale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Constanta Corbea: (17-7-2006 la 00:00)

    Regret, nu am intentionat nici o ironie, poate doar o gluma prieteneasca, probabil o gluma nereusita.
    Spuneti ca brotacelul nici nu rosteste cuvantul “dictatura”. Il rosteste. Spune: “Nu si nu… Ce spune seful nu e stiinta! E dictatura, e minciuna, e incultura!”
    Spuneti ca filozoful nu ne recomanda stoparea cautarii adevarului. Nu! Dar tiranii da.
    Va revolta ca multimea se bucura de spectacol si e needucativ.
    Dupa cum am vazut eu, multimea nu prea ia atitudine, e curioasa si interesata sa vada oameni spanzurati, schingiuiti etc. Sa fi scris cum s-a revoltat multimea si cum l-a salvat pe brotac? As fi mintit!
    A intervenit multimea sa apere vrajitoarele arse pe rug? Sa-l apere pe Isus? Pe Brancoveanu? Pe ceilalti?
    Turnatoria e recompensata, da. Uneori cu 30 de arginti.
    Copilul simte mila fata de suferintele brotacelului si intelege ca turnatorul avid de bani l-a adus in situatia asta. Il va condamna pe turnator. Dumneavoastra credeti ca-l va aprecia.
    Spuneti ca nu am explicat cuvintele. Orice parinte bun poate discuta pe marginea povestilor, poate explica cuvintele, subintelesurile…
    Dar, hai sa va dau un citat din “Capra cu trei iezi”, poveste educativa, recomandata chiar copiilor de 3-4 ani. Spuneti ca eu sperii copiii cu rugul pe care arde brotacelul. Dar de descrierea capetelor iezilor “cu dintii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau”, de „paretii manjiti cu sange” nu se sperie copiii?… Lupul a fost atras intr-o cursa si a ars in foc, au mai aruncat paie sa creasca palalaia, l-au lovit cu bolovani…
    Nu trebuia judecat pentru fapta lui? Asa se face dreptatea? Copilul care asculta povestea asta nu poate invata sa-si faca singur dreptate?
    Zice capra: “Ticalosul si mangositul! Inca ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el; n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumetre ca te-oi dobzala eu!”
    Aici, ca si in alte povesti, Creanga nu explica nici cuvintele, nici aluziile deocheate, asa ca un parinte bun trebuie sa-i spuna copilului, mai ales ca ar putea fi intrebat, cum vine asta: “ii facea cu maseaua?”
    Iar parintele, care nu poate minti, ii va spune micutului ca asa se zice in popor cand cineva te invita sa faci amor. Dar capra nu e… din alea care “sar gardurile”… adica parleazul, adica nu umbla pe linia de centura, adica…

    Soacra cu trei nurori:
    Nora cea mica hotaraste sa scape de “harca de baba”. Le indeamna pe celelalte s-o tranteasca pe soacra de toti peretii, apoi o calca in picioare, “o ghigoseste”, ii strapunge limba cu acul si-i presara sare si piper. Cand vin acasa barbatii lor, li se spun numai minciuni. Femeia moare si nurorile o plang de mama focului.
    Crima cu sadism si premeditare. Minciuna. Viclenie. Prefacatorie. Si astfel… binele invinge.
    (Scrieti un eseu despre idealul educational al celui mai mare si mai talentat povestitor roman! Eu una il consider foarte mare; il divinizez. Chiar daca nu explica nici un cuvant. Chiar daca nu e intrutotul alb-negru. Ma descurc eu!)

    Punguta cu doi bani:
    Cocosul patimeste el din partea boierului, dar la sfarsit, nu se multumeste cu punguta lui, ci pleaca la mosneag cu toti galbenii boierului, plus pasari, animale… Sa fie un… furt?

    Harap Alb fura “salatile” din Gradina Ursului dupa ce il adoarme, dupa cum l-a sfatuit Sfanta Duminica. Viclenie, furt.
    Omoara cerbul cel vestit ca sa-i ia capul batut cu pietre scumpe. Cruzime fata de animale?

    Ivan Turbinca prefera iadul, unde gaseste tabacioc, votca, femei si lautari. Raiul e plictisitor. Asta ii invata pe copii religia noastra?

    Alba ca Zapada… Mama vitrega urmareste s-o omoare. Milioane de copii au mame vitrege. Aceste mame pot spune copilului inocent aceasta poveste? Nu se tem ca prin aceasta poveste vor trezi neincrederea si ura lui? Etc.

    Doamna Mihacea, cu cateva fraze inchei DEFINITIV:
    Imi puneti niste intrebari jignitoare avand in vedere ca nici nu ne cunoastem, nu stiti nimic despre mine si nimic va da dreptul sa ma interogati ca la tribunal. Folositi un ton ultimativ si inchizitorial. Ma sperie intoleranta dumneavoastra.
    Vreti sa fiu data afara din invatamant? (Sunt pensionara, deci va propun sa ma impuscati.) Altfel de ce v-ar interesa care este idealul meu educational, ce trasaturi de caracter doresc sa le dezvolt copiilor etc.?
    Folositi cuvinte extrem de dure: “am insirat”, “oglinda stramba”, “desert”, “otrava”, nu mai stiu cum… Dar nici Creanga nu a fost tocat asa cand a scris Povestea povestilor…
    Nu credeti ca exagerati? V-am obligat sa cumparati cartea?
    Nu puteti admite in ruptul capului ca eu am alt punct de vedere? Trebuie sa fiu neaparat de acord cu dumneavoastra? Dumneavoastra aveti numai certitudini. Eu am mai ales indoieli.
    De cand am fost declarata “dusman al poporului” si pana astazi, NIMENI nu m-a jignit asa, NIMENI nu a mai rastalmacit cuvintele mele, NIMENI nu m-a acuzat de nimic, NIMENI nu mi-a pus in carca intentii rele.
    Prostie? Poate! Unele greseli? Fireste! Dar intentii ascunse cum ar fi aceea de a sadi in mintea copiilor otrava, prin fraze mestesugite… Asta e prea de tot!
    (Da! Este o poveste putin “altfel”. Are un pic de filozofie; pune problema raportului dintre omul de geniu, omul deosebit, multimea anonima si tirani. Orice parinte care gandeste un pic poate sa vada aspectul educativ al acestei povestioare. Iar daca nu e pe deplin inteleasa de cei mai mici, o vor intelege cand vor mai creste. Povestile mele s-au nascut din prea mare dragoste, respect si intelegere fata de copii. Le-am verificat pe nepotelul meu. Am un nepotel destept).
    Doamne, cat sunt de trista!…
    Vremurile le intorc oamenii…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Aurora Mihacae: (17-7-2006 la 00:00)

    INTRE CENTURA ŞI SUB CENTURA

    De multe ori am întîlnit elevi care, prinşi cu mîţa-n sac, se scuzau: „Păi… nu doar eu am tras-o de coadă pe Ileana; a tras-o şi Gigel!” cam aşa este şi răspunsul dat de dvs, d-nă Corbea. Atît doar că, răspunsul dvs nu e chiar atît de inocent. Nu pot să nu recunosc, calificativul dat de dvs pentru expresiile citate din Creangă (“îi face cu măseaua”, trimiterea la ”alea” care” sar gardurile”), expresii puse în gura Caprei cu trei iezi, sunt unele apropiate liniei de centură. Dar dacă tot aţi luat centura ca termen de comparaţie, daţi-mi voie să vă spun cinstit că răspunsul din ecoul dvs nu are numai o argumentare ce mi se pare fair play a criticii pe care eu am ”îndrăznit” s-o fac „poveştii” dvs, ci şi nu mai puţin de cinci lovituri sub centură. Aşa că la acest punct, al centurii, l-aţi depăşit şi pe Creangă!

    Şi acum, dacă am făcut această afirmaţie, s-o motivez… Voi începe mai întîi cu loviturile Sub Centură, pentru că… ei da, pentru că astea dor cel mai tare!

    CINCI LOVITURI SUB CENTURĂ

    1. Prima lovitură sub centură, este afirmaţia că vă pun ”întrebări jignitoare”. Cum alte întrebări directe decît acelea referitoare la idealul dvs educaţional şi la trăsăturile pe care doriţi să le dezvoltaţi la copii nu v-am pus şi cum ambele întrebări se presupun una pe cealaltă, voi da explicaţia pe care nu credeam că va trebui s-o dau vreodată unui cadru didactic, pentru că acesta ştie că nu este nimic jignitor în întrebările puse de mine.

    Idealul educaţional este în învăţămînt scopul final al procesului instructiv educativ, el funcţionează ca model, punct de reper, pe care fiecare cadru didactic trebuie să-l aibă în minte atunci cînd îşi concepe lecţiile şi activităţile educative pe care le derulează cu elevii. Corespunzător, fiecare lecţie, activitate educativă (lectura în clasă a poveştii dvs este o astfel de activitate educativă), are fixate de către educator, învăţător, profesor, nişte obiective pe care trebuie să le atingă. Printre aceste obiective, figurează unele referitoare la cunoştinţele pe care copilul trebuie să le achiziţioneze prin lecţia sau activitatea respectivă (povestea „Cîntăreţii bălţii” în cazul nostru), altele referitoare la abilităţile, deprinderile intelectuale pe care urmăreşte educatorul să le formeze la copil prin activitatea respectivă şi în fine, alte obiective ţintesc la încurajarea dezvoltării unor anumite trăsături de caracter şi a unei anumite conduite psihosociale, care toate trebuie să fie în acord cu idealul educaţional acceptat de instituţiile de învăţămînt.

    Nici cel mai simplu om, nu lucrează fără un plan: tîmplarul – are în minte scopul, modelul de scaun de exemplu şi în funcţie de el croieşte lemnul, dînd forma şi caracteristicile obiectului vizat. Mă folosesc de acest exemplu pentru ca cititorul să înţeleagă ce spun.

    Idealul educaţional este pe scurt… modelul, planul după care lucraţi, după care croiţi personalitatea copiilor, gîndind ce anume trăsături de caracter trebuie să dezvoltaţi prin cutare sa cutare poveste… În acest sens vă spun că citind “Trandafirul alb” de exemplu, v-am dat notă maximă şi dacă puteam v-aş fi dat tot atîtea puncte cîte… stele sunt pe cer! Cum am citit „Cîntăreţii bălţii” mi-am pus întrebările pe care vi le –am pus şi dvs, referitor la idealul, scopul, modelul după care lucraţi şi formaţi copiii noştri. Am întrebat, ca să înţeleg. Ce este jignitor în asta? La şcoală, toate cadrele didactice şi toţi educatorii sunt obligaţi să aibă scris un proiect al lecţiei, al activităţii derulate cu elevii săi, unde stau la loc de cinste obiectivele urmărite prin activitatea respectivă, trăsăturile de personalitate pe care urmărim să le imprimăm. Mi se pare normal, doar părinţii ne-au încredinţat copiii lor, nu?

    Dvs, scriind poveşti, sunteţi educatorul copiilor noştri. Ce a fost jignitor în întrebarea mea?

    2. A doua lovitură sub centură: spuneţi că vă „interoghez” ca la „tribunal”, „inchizitorial”, „ultimativ”, de unde deduceţi că sunt „intolerantă”.

    La punctul 1, am demonstrat deja că întrebările mele nu au de-a face cu aceste calificative ci doar cu … profesionalismul educatorului. Iar dacă mă consideraţi intolerantă…. nu pot obiecta. Este opţiunea dvs şi vă aparţine. Am de făcut însă o obsevaţie referitor la argumentele pe care l-aţi adus spre a dovedi că sunt intolerantă… De pildă, spuneţi că nu admit că aveţi alt punct de vedere. Vă răspund: ba admit doamnă şi tocmai spre a vă cunoaşte acest “alt punct de vedere”, v-am întrebat care este idealul dvs educaţional, iar acum, v-am explicat că este o întrebare legitimă, care nu are nimic jignitor în ea.
    Mai spuneţi şi că nimeni pînă acum nu v-a jignit (am demonstrat că nu e vorba de nici o jignire), că nu a răstălmăcit (am argumentat pe textul dvs deci nu este răstălmăcire…. chiar dvs aţi spus, citez „ati dezvaluit o alta fateta, posibila, a povestioarei mele“). Şi încheiaţi apoteotic: „NIMENI nu mi-a pus in carca intentii rele. …. Dar intentii ascunse cum ar fi aceea de a sadi in mintea copiilor otrava, prin fraze mestesugite… Asta e prea de tot.”

    Doamnă Corbea, vă rog… Ştiu că un creator se ataşează de creţia sa, ca de propriul său copil şi vă înţeleg cînd vă apăraţi povestea. Dar, asta nu înseamnă să fiţi nedreaptă. În prima pagină, în materialul meu critic la adresa „Cîntăreţilor Bălţii”, stă scris negru pe alb: „Povestea „Cîntăreţii bălţii” e o mărturie în acest sens. Iar mărturia este cu atît mai convingătoare cu cît autoarea nu cred ca si-a propus în mod deliberat promovarea acestor valori, ci doar a redat asemenea unui pictor intr-un tablou, o realitate infiorătoare ce se naste sub ochii nostri.”

    Deci, este clar acum, eu nu acuz „intenţia” dumneavoastră.

    3. A treia lovitură sub centură, m-a lăsat fără grai… ce să spui la un aşa nonsens cum este această întrebare pe care mi-o puneţi? Citez întrebarea dvs: “Vreţi să fiu dată afară din învăţămînt?” Şi-mi sugeraţi să vă elimin prin împuscare.

    Şi continuaţi: „Altfel de ce v-ar interesa care este idealul meu educational, ce trasaturi de caracter doresc sa le dezvolt copiilor etc.?”

    Am demonstrat deja de ce: pentru că idealul educaţional face parte din procesul de educare a copiilor, de asta; dar şi pentru că după semnele de întrebare pe care vi le-am făcut cunoscute, mă gîndeam că doar cunoscînd acest ideal pot înţelege mai bine “povestea” dvs. Şi nu în ultimul rînd, pentru că ăsta este dreptul părintelui care vă cumpără cartea, doamnă Corbea. Să ştie ce anume tip de personalitate doriţi să dezvoltaţi prin povestea dvs. Şi să decidă în cunoştinţă de cauză. Atîta tot.

    4. Cuvintele dure pe care reclamaţi că le-am folosit împotriva dvs., şi anume „am înşirat” (formula “înşir-te mărgărite”, vă spune ceva, nu?) “oglinda strîmbă” (din cauza d-lui Paler nu am putut folosi sintagma „oglindă spartă”…), “deşert” (ce are a face neutralitatea acestei expresii … ”geografice” cu duritatea? Cu realitatea, da..) “otravă” (să zicem o combinaţie chimică ce nu trebuie să fie ţinută la îndemîna copiiilor mici… am făcut doar o asociaţie de idei, obţinută din alăturarea cuvintelor „interogatoriu”, „bătăi”, „nebun periculos”, „recompensele” pentru turnători, „ardere pe rug”).

    Pentru alte cuvinte dure pe care mă acuzaţi că le-am folosit, preferaţi să le includeţi la „nu mai ştiu cum”. Păi… pe „nu mai ştiu cum”, nu am cum să-l dovedesc fals, mai ales cînd el se referă la o categorie vidă ! Nicăieri de fapt nu o să găsiţi un cuvînt dur, dovadă stau şi durităţile „extreme” pe care le-ţi dat drept exemplu.

    5. Îmi spuneţi că aţi fost declarată duşman al poporului (bineînţeles, de comunişti), mie, cea care vă critic acum, fără să am habar de această condamnare şi fără nici o legătură cu ea.

    Ce să înţeleg de aici? Că cine vă aduce un punct de vedere critic şi argumentat este comunist? Căci încheiaţi, spunînd că „Vremurile le intorc oamenii.”

    Dacă tot spuneţi asta, atunci să vă spun şi eu ceva: cea mai dragă fiinţă mie, suflet din al cărui suflet am fost, şi-a pierdut anii cei mai frumoşi în vaierul Aiudului. Nu este nici un pericol ca eu să readuc acele vremuri, credeţi-mă!

    ARGUMENTAREA FAIR-PLAY

    Prima parte a ultimului dvs ecou este una fair-play, chiar dacă în final, imi dau seama că centraţi tot efectul educativ al poveştii dvs pe… părinţi. Da, pe părinţi, căci spuneţi „Orice parinte care gandeste un pic poate sa vada aspectul educativ al acestei povestioare”.

    Dar, doamnă Corbea, părinţii nu sunt doar cei care „văd” efectul educativ al „povestioarei” dvs, ci şi cei care trebuie să facă în locul dvs, educaţia necesară unei corecte înţelegeri a „Cîntăreţilor bălţii”! Ei trebuie să le explice ce este acela un interogatoriu luat în sediile poliţiei, ei le spun ce este un nebun periculos, un dictator, un turnător, tot ei trebuie să le spună că sunt personaje rele şi de ce anume, tot părintele este cel care trebuie să explice ce mare e suferinţa brotăcelului (pentru că la această vîrstă psihologii spun clar despre copiii noştri că traversează o perioadă egocentircă şi nu se pot transpune în situaţia celuilalt), să-i facă să înţeleagă cruzimea privitorilor care petrec atunci cînd brotăcelul suferă, pentru că, nu-i aşa, probabil şi acesta, vă citez din ecou, „orăcăie” pe rug ca şi Giordano Bruno…. Cînd să facă părinţii lucrurile acestea? Toţi sunt ocupaţi şi în mare criză de timp.

    Şi dacă daţi peste copiii care citesc singuri, nesupraveagheţi, aşa cum a fost cazul meu? Citind argumentele dvs din prima parte a ecoului trebuie să recunosc: aveţi dreptate. Cum să nu recunosc ce impresionată am fost de descrierea capetelor iezilor cu dinţii rînjiţi la fereşti, de neclaritatea, ceaţa pe care o aveam citind expresiile din preajma liniei „de centură” (am pus întrebări şi nu am uitat că nu mi s-a răspuns!), ca şi de faptul că mi se părea prea fără de milă pedeapsa primită de soacra cu trei nurori… Furtul salatelor, da, iar a fost o problemă. Dar d-nă Corbea, dacă alţii, e drept chiar oameni de geniu au procedat aşa, este oare obligatoriu să procedaţi la fel? Cînd a trăit Creangă şi cînd trăim noi… Nu îi putem cere să fi gîndit conform “aquis”-ului comunitar! În plus… este vorba de expresii şi de imagini iar nu de noţiuni esenţiale pentru înţelegerea poveştii, aşa cum este cazul la dvs.
    Mi-am citit singură poveştile, aşa cum astăzi o vor face mult mai mulţi copii, căci gradul de ocupare al părinţilor a crescut… Mi-am răspuns singură la întrebări sau am lăsat acolo o pată albă. Dar, singură fiind, nu eram în pericol de a mă rătăci moral: naratorul avea mereu grijă să îmi spună care sunt personajele negative şi de ce, care sunt cele pozitive şi de ce. Dvs nu faceţi asta. Nu situaţi etic personajele. Deci: nu, nu trebuia să spuneţi că mulţimea l-a salvat pe brotac; era suficient să sancţionaţi moral cruzimea ei, să înţeleagă copilulul că acesta este un lucru degradant, rău.

    De unde să ştie preşcolarul că povestioara dvs tratează raportul dintre omul de geniu şi tiran? El nici nu ştie ce este omul de geniu, nici tiranul, comportamentul dictatorului nu este evaluat moral în poveste, lucru esenţial în înţelegerea noţiunii repective, iar raportul dintre dictator şi geniu îi este imposibil să îl sesizeze din simplul fapt că, pînă în jurul virstei de 8 – 12 ani, copiii nu sesizează raporturile, relaţiile! Nu o spun eu asta, o spune tot psihologia genetică…

    Tot de la psihologi aflăm şi că la virste mici, copilul reproduce modelele de comportament care îi garantează succesul. Studiile asupra dezvoltării copilului de la Gesell Institute (Arnold Gesell şi Francis Ilg), sunt categorice. Dacă au posibilitatea de a alege, copiii aleg numai activităţile, comportamentele în care simt că pot avea succes: de aceea, în activitatea de învăţare a comportamentului, în copilărie, răspund bine la recompense. Şi tot de aceea mă plîngeam că în “povestioara” dvs se recompensează numai comportamentele negative… Şi asta fără a i se spune copilului că sunt comportamente ce nu trebuie urmate.

    Recunosc însă că am greşit: din pricina nesituării etice a noţiunii de dictator, situare obligatorie pentru înţelegerea ei, cînd am răspuns în ecoul meu anterior, am spus că nicăieri nu rostiţi cuvîntul dictator. Este fals, exact cum spuneţi, în plus, doar chiar eu îl citasem în prima pagină!

    IN LOC DE INCHEIERE

    Îmi pare extrem de rău, d-na Corbea că v-am supărat. Nu am vrut să vă fac un rău, dar critica era necesară şi sper ca atunci cînd veţi mai scrie s-o faceţi gîndindu-vă şi la copiii care citesc singuri. Şi care nu au pe cine întreba unde este binele şi unde este răul. Adică să redaţi poveştii dimensiunea etică, situînd moral personajele şi comportamentele.

    Avînd în vedere talentul dvs, acest dar al Domnului de care vă bucuraţi, cred că nimeni nu ar putea-o face mai bine decît dvs.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan Maier: (17-7-2006 la 00:00)

    E ceva cu povestea asta, va face negresit cariera, de vreme ce deja s-a scris despre ea deja de cateva ori mai mult decat este ea insasi de mare.

    Ce nu inteleg din interventia Aurorei este daca sa mai lasam copiii sa citeasca sau nu „Punguta cu Doi bani”.

    In aceasta celebra poveste, cel putin lucrurile sunt clare:

    – e bine sa gonim o fiinta draga de acasa atunci cand suntem sub presiune sa ne despartim de acel cineva, pentru ca nu se stie, poate acel cineva revine acasa cu bogatii pe care le imparte cu noi. Stim bine cat de usor se abandoneaza copiii in Romania;
    – cocosul, care devalizeaza o intreaga gospodarie in total dispret si netinand seama de nici o proportie (de altfel si creste in volum), este prezentat ca un erou (nu e de mirare ca generatii intregi de copii care au ascultat aceasta poveste, devenind azi oameni maturi, nu stiu unde sa se opreasca atunci cand e vorba de jaf. Romania are o intreaga oligarhie de lideri formati dupa povestea lui Creanga);
    – gaina si baba, ambele de sex feminin, impersoneaza cicalirea si prostia, prin urmare baba, cu nimic inferioara mosului si gaina, cu nimic inferioara cocosului sunt prezentate, solidar cu sexul lor, intr-o lumina deplorabila. Cunoastem pozitia femeii in societatea romaneasca actuala.

    Deci ce facem cu „Punguta cu Doi Bani” si alte povestiri asemanatoare care detin intr-adevar „chei” mai transparente de intelegere a valorilor pe care le promoveaza numai ca valorile sunt cele mai sus descrise?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan Maier: (17-7-2006 la 00:00)

    Polemica noastra colegiala s-a focalizat pe „Punguta cu doi bani”, deci am sa ma refer numai la aceasta poveste pentru inceput.
    Raspund punctelor create de tine, Aurora, deci:

    a. Boierul nu este hot, el actioneaza in logica lui de om. Pune-te in situatia de a vedea un cocos cu un lant de aur in plisc, undeva pe un drum pustiu. Nu ai incerca sa-l ademenesti pentru a da acelui lant o folosinta omeneasca? Unde mai pui, poate ca punguta cu doi bani avea monogramele boierului si omul s-a simtit indreptatit sa-si recupereze o pierdere!

    b. De acord. In poveste, cocosul nu primeste nici o compensare (cum ar fi o mana de boabe).

    c. De acord ca pasarea e in legitima aparare.

    d. Dupa ce si-a primit punguta, daca avea un simt al masurii, cerea animalelor care s-au luat dupa el sa stea la locul lor. Deja nu mai era in legitima aparare cand a acceptat sa devina liderul multimii.

    e. Comentariul ca nu era cocos de facut bors apartine povestitorului si nu mosului. Mosul il goneste de acasa cu fraza: ‘— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.’ Pragmatismul acesta care nu da nici o sansa cocosului se poate aplica si copiilor abandonati. Produc ei ceva? Pe de alta parte am mentionat aici numai sentimentele mosului fata de cocos, presupuse a fi bune si pasnice pana la criza in urma careia l-a izgonit, caci altfel mai pragmatic era sa-l faca bors. Dar sentimentele cocosului fata de mos? De ce s-a mai intors acasa dupa ce a fost batut si alungat? Ne invata ‘Punguta cu doi bani’ sa fim recunoscatori si supusi celor care ne bat si ne izgonesc? Cu alte cuvinte, daca ascultatorul povestii se autoimpersoneaza in cocos (erou, tenace) atunci sa imprumute toate caracteristicile lui? (supus celui care l-a izgonit in mod absurd)

    Revenind deci la oile noastre, ce vreau sa spun: la povesti conteaza mai mult forma decat continutul. Povestile cu continut moral perfect nu ne invata prea multe despre realitatile vietii. In plus, marea majoritate a copiilor sunt constienti, printr-un simt cu care natura a inzestrat specia din care facem parte, de diferentele dintre realitate si poveste (chiar tu subliniezi asta). Prin urmare o poveste reusita mai degraba incita si creaza nevoia copilului de a pune intrebari, decat ofera ‘pastile’ care mai tarziu se transforma in prejudecati si justificari simpliste.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Aurora Mihacea: (17-7-2006 la 00:00)

    Stefan,
    SUCCESUL, BINELE, ADEVĂRUL, DREPTATEA SI POVESTEA
    Din intervenţia mea, cred că ai înţeles că structurile cognitive „plantate” azi copiilor de poveste (în acest caz, de poveste; dar ele sunt plantate şi de alte mijloace educative, plus algoritmul acţional oferit de mediul social!), sunt răspunzătoare de comportamentele adulţilor de mîine. Ai înţeles deci că, o structură cognitivă dăunătoare, poate avea totuşi succes în plan public, deoarece:
    – Oferă o reţetă de succes, de… ”recompense”, în societatea omenească imperfectă. Unele poveşti, oferă recompense de tip spiritual; altele, cele mai multe, oferă recompense materiale…,
    – Sunt promovate în primul rînd prin talentul autorilor deci, pentru frumuseţea lor; talentul lor, joacă rolul unui ambalaj mirific ce poate promova un produs care trebuie consumat cu prudenţă şi gradat în funcţie de vîrsta psihologică a copilului (care nu este echivalentă cu cea reprezentată de numărul anilor copilului);
    – Oferă o compensare psihologică, fiind supapă pentru frustrările materiale ale lumii reale;
    – Si nu în ultimul rînd, plantează un mod de gîndire etc, o mentalitate comandată de puternicii zilei, croită astfel încît să le servească interesele.…
    Dar, Frumosul nu coincide totdeauna cu Binele, după cum Adevărul (corespondenţa enunţurilor noastre cu realitatea), nu coincide cu Dreptatea. De exemplu, este adevărat că în India, văduva tînără era arsă la moartea soţului, dar asta nu înseamnă şi că era drept să se întîmple aşa).
    Similar, faptul că o poveste este frumoasă, nu justifică promovarea unei scheme logice nocive.
    PUNGUŢA CU DOI BANI
    Am avut o nedumerire si…am recitit aseară povestea „Punguţei cu doi bani”. Sunt deci în măsură să îţi spun că te înşeli Stefan. Lucrurile nu stau cum spui tu. Schema logică a acestei poveşti nu este cea pe care o incriminezi, deoarece:
    a. Hoţul este boierul. Cocoşul, eroul pozitiv, găseşte punguţa în drum, nu o fură. O ia, şi se îndreaptă spre casă . Citez:
    „Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului: — Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
    Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului”
    b. Cocoşul este cel care îşi caută dreptatea. Citez:
    “Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:
    Cucurigu !boieri,mari,
    Daţi punguţa cu doi bani «
    c. Boierul, vrea să-l elimine pe cocoş şi încearcă, rînd pe rînd: să îl înnece, să îl ardă, să :
    « îl zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare ».
    Mai încearcă şi să îl înnece în grămada lui cea mare de galbeni:
    „— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul”
    De aici aflăm că a acceptat şi să înghită banii…în scopil de a-l ucide!
    d. Abia în final, hoţul, care este personajul negativ, boierul cel „hapsîn”, îi înapoiază punguţa:
    « Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva..”
    e. Cocoşul nu vrea să fure; el cerea să i se facă dreptate din capul locului, iar cînd a primit punguţa înapoi, a plecat, fără a mai face vreo pagubă… De ce nu i s-a dat înapoi ce îi aparţinea? Dacă era boierul posesorul punguţei, da, ar fi fost hoţie. Dar aşa, cocoşul este în legitimă apărare, pentru că este nevoit să înghită apa, vacile, galbenii, pentru a nu fi omorît. Faptul că a plecat cu toate după el, este o plată, o sancţionare în planul fabulosului, a nedreptăţii făcute de boier şi mai ales a încercării de a fi ucis de către acesta (de patru ori a încercat, nu-i aşa?). În acest context, apare ca o echilibrare. Nu este o promovare a hoţiei ci repararea unei nedreptăţi, o sancţiune, despăgubirie pentru pericolele la care a fost supus. Alt motiv pentru care spun că nu este promovare a unei scheme logice nocive este acela că, soluţia înghiţirii de către un cocoşel a unei imense cantităţi de bunuri – cirezi, galbeni, unde mai pui că şi apa din fîntînă a încăput în el), este atît de neverosimilă, încît nici măcar un copil nu o crede posibilă ( eu nu am crezut-o, iar băieţelul meu care văzuse la bunici vaci , oi, cocoşi…a rîs, deşi era copil de grădiniţă!) şi nu are cum o promova ca schemă logică a unui comportament destinat asigurării succesului.
    e. Dar Stefan…ideea asta cu copiii abandonaţi plecată de la punguţă…Nu se susţine. Poate trebuie să cauţi la alte poveşti o asemenea schemă logică. Şi să-ţi spun de ce:
    – Cocoşul, nu era o „fiinţă dragă” moşului. Moşul nu trăia în vremea supermarketului de unde şi-ar fi putut procura hrana ca să crească acest cocoş gîndindu-se la el cu dragostea celor de la asociaţiile de protecţie a drepturilor animalelor! Cocoşul este pentru ţăranul din epocă, hrană şi atît. Iar în mod ciudat, ţăranul este la fel de pragmatic ca şi omul societăţii de consum: ceea ce consumă dar nu produce (…ouă!), e nefolositor, deci trebuie eliminat, înlăturat . Iar schema logică nocivă care ar incrimina o astfel de abandonare a „fiinţelor dragi” străzii nu se susţine atît din acest motiv, cît şi pentru că, povestitorul are grijă şi intervine în final, precizînd că era vorba…de un cocoş de făcut cu borş! Citez:
    „Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.”
    f. Dar, ajunsă aici, trebuie să recunosc …m-ai pus pe gânduri în privinţa schemei logice privitoare la comportamentul bărbaţilor faţă de femei. Nu m-am gîndit pînă acum…dar… de ce de pildă în toate basmele noastre iasma pădurilor este mereu o femeie… Baba Cloanta cotoroanta? Dar să nu exagerăm căci sunt şi personaje negative masculine…
    Ei, da… dar avem Si Jumătate de Om Călare pe Jumătate de Iepure Şchiop… Şi Spînul ..”lui” Liiceanu…
    Hoţie mi se pare a fi ce spunea d-na Corbea… Furtul salatelor. Aici mie mi se pare că d-na Corbea este greu de contrazis. Dar…”în lumina” învăţăturilor celui mai mare filosof al românilor în viată – G.Liiceanu – către poporul său, nici hoţia nu mai este hoţie ci… „combinarea binelui cu răul într-un scenariu al binelui”! Oare eroii săi, Kirkegaarzii dîmboviţeni sunt croiţi după acelaşi model?
    Ha, ha, ha! Dacă îmi venea asta în gînd, o scriam în „Despre minciună…pentru minciună”!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Aurora Mihacea: (17-7-2006 la 00:00)

    Heeeenţ!
    Fratele meu mă ruga în copilărie de multe ori, să intru în “echipa” lui, cînd juca fotbal; se întîmpla să se supere cîte un jucător, sau să-l cheme mama lui sau… mă rog. Aşa ma aflat ce este acela un „henţ”: o greşeală involuntară, instinctivă. Ce să faci cînd vine cu forţă mingea ţintă spre tine? Te fereşti fără să vrei cu mîna! Ori, cu mîna nu ai voie să atingi mingea, îmi explica puţin mirat Luigi; greşeala mea repetată îl punea în încurcătură, pentru că cealaltă echipă primea un fel de bonus, o lovitură liberă sau cam aşa ceva… Şi cum greşeam şi făceam un „henţ” (oare aşa s-o fi scriind acest cuvînt?), toţi strigau: „heeenţ!”.
    Cam aşa faci tu acum Stefan. Ai marcat cam vreo trei henţ-uri! Adică, introduci elemente care nu sunt în povestea Punguţa cu Doi Bani. Iată, pe rînd îţi explic ce vreau să spun:

    PRIMUL „HENŢ”

    Spui că:
    « Boierul nu este hot, el actioneaza in logica lui de om. Pune-te in situatia de a vedea un cocos cu un lant de aur in plisc, undeva pe un drum pustiu. Nu ai incerca sa-l ademenesti pentru a da acelui lant o folosinta omeneasca?»

    Este fals dacă te raportezi la acest meci pe care îl joci aici, adică în Poveste, să afirmi asta. În Poveste, unde ai de-a face cu fabulosul, animalele care pot vorbi, nu sunt simple animale; sunt personaje care joacă rol central de multe ori. Iar boierul în cauză, l-a auzit pe cocoş cerîndu-şi drepturile, de aceea a şi încercat să îl omoare de mai multe ori… L-a auzit vorbind deci ştia că nu este doar un simplu cocoş de făcut cu borş. Ca să scape de el, îi dă în final punguţa – deci ştia ce-i cere, ştia că este un personaj pe care l-a păgubit şi nu un simplu animal.
    Aşadar ai pus mîna involuntar pe mingia trimisă de mine – ai făcut un “henţ”. Ai pus mîna pe ea, căci ai introdus o regulă extrapoveste: aceea de a-l privi pe cocoşul năzdăvan aşa cum priveşte un om (din realitate, nu din poveste), un cocoş obişnuit. Este clar Henţ, pentru că:
    – acorzi boierului dreptul de a-l privi pe cocoşul din poveste ca pe un cocoş, de făcut cu borş”, deşi de la începutul poveştii şi pînă la sfîrşit doar boierul ştia că are de-a face cu un cocoş care vorbeşte asemenea unei fiinţe; în schimb, retragi categoric acest drept ţăranului care habar nu avea că are un cocoş năzdrăvan care vorbeşte (cu moşul, cocoşul vorbeşte doar în final), ţăran care în plus ne este descris şi cam slab de înger şi de minte, de vreme ce se lasă prostit de o femeie şi încearcă să-şi determine cocoşul să facă ouă. Acestui ţăran… ale cărui cunoştinţe nu merg mai departe de fustele femeii, îi ceri să aibă o atitudine… europeană faţă de unica lui sursă de hrană (cocoşul de făcut cu borş), şi s-o privească aşa ca pe o fiinţă dragă? De ce?

    Ia uite ce ai obţinut: în acest caz, sigur, dar absolut sigur, nici furtul salatelor din Grădina Ursului de către Harap Alb, nu mai este un furt, aşa cum spunea d-na Corbea şi cum eram cît pe-aici să cred şi eu, pentru că… ursul e un animal, nu-i aşa, pune-te şi tu în locul lui Harap Alb, n-ai încerca să dai o folosinţă omenească salatelor? Că doar Ursul nu mănîncă salată… Deci, furtul salatelor nu mai este… furt.

    AL DOILEA HENŢ

    Introduci un element care nu există în poveste: monograma boierului pe punguţă, ca să-l faci hoţ pe cocoş şi să dai dreptul boierului s-o recupereze. În acest fel, sigur ai avea dreptate.
    Dar, ar trebui ca Punguţa cu doi bani să fie scrisă de tine din nou aşa, în această formulă; altfel, este ce este adică… henţ!

    POVEŞTILE POPOARELOR CREŞTINE

    Întrebi de ce s-a mai întors acasă după ce a fost bătut şi alungat? Sau: „Ne învaţă «Punguta cu doi bani» să fim recunoscatori şi supusi celor care ne bat şi ne izgonesc?»

    Aşadar Stefan, uite ce cred… cred că poveştile popoarelor creştine poartă ceva şi din religia lor, care de dragul iubirii de aproape, predică să întorci şi obrazul celălalt. Să spun drept, parcă aş vrea să se întîmple asta acum la nivel internaţional, decît să sară planeta în aer… parcă aş prefera ca fiecare să mai uite de palma, suferinţa, rana primită de la celălalt… Vezi tu altă soluţie?

    AL PATRULEA HENŢ

    Spui: «la povesti conteaza mai mult forma decat continutul.»

    Este henţ, pentru că ştii şi tu că în orice poveste contează morala, învătătura pe care o transmite. Este şi fals. Dacă ar fi adevărată această afirmaţie, atunci de ce educaţia se face şi apelînd la poveşti? Prin poveşti se transmit valori copiilor, modele de comportamente, cunoştinţe despre ceea ce este bine, dezirabil, acceptat de societate, li se transmite o anumită cale de rezolvare a unor probleme – lupta, iscusinţa minţii, solidaritatea, cooperarea, căci personajele se ajută între ele… sau nu, ca unic exemplu fiind Cintăreţii bălţii, aici toate acestea fiind absente!

    O EROARE

    Spui: “Povestile cu continut moral perfect nu ne invata prea multe despre realitatile vietii”.
    Eroarea ta este aceea că tu îţi închipui că în accepţia mea, poveşti cu un conţinut moral perfect, sunt acelea în care triumfă binele. Şi la ecourile de la “Cîntăreţii bălţii”, unde stăm de vorbă tot pe aceiaşi temă şi unde voi intra mîine să îţi răspund, ai aceiaşi percepţie a modului în care revendic eu valoarea morală a unei poveşti. De aceea precizez:

    În accepţia mea, o poveste care înfăţisează aspectele dure ale realităţii, o poveste care se sfîrşeşte tragic, poate avea o imensă încărcătură morală; singura condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească autorul, este să croiască în aşa fel povestea încît ceea ce este rău să vadă copilul clar că este rău, şi ceea ce este bine, la fel, să fie prezenat ca bine şi nu ca rău…

    Adică, în „Cîntăreţii bălţii”, minim trei cerinţe:
    – să înţeleagă faptul că un act de condamnare la ardere pe rug a unei fiinţe doar pentru vina de a fi gîndit altfel decît i se dictează, este un lucru rău, o barbarie;
    – să înţeleagă că a sta şi a privi în timp ce benchetuieşti la suferinţele unui semen executat în faţa ta, este un act de cruzime, o trăsătură de caracter respingătoare;
    – să înţeleagă că dictatura este răul prin excelenţă.

    DREPTATEA TA

    Dreptatea ta este acolo unde spui:
    «Prin urmare o poveste reusita mai degraba incita si creaza nevoia copilului de a pune intrebari, decat ofera ‘pastile’ care mai tarziu se transforma in prejudecati si justificari simpliste.»

    Da, aici ai dreptate. Cu o singură condiţie iarăşi: aceea ca întrebările să nu acopere toate notiunile de care depinde înţelegerea poveştii, cum este cazul cu această poveste, “Cîntăreţii bălţii”, în care chiar autorul ne spune că este vorba de soarta omului de geniu fără a lăsa nicăieri copilul să înţeleagă că brotacul ar fi vreun geniu şi fără a explica nici ce este un geniu, asta ca să nu mai spun că este esenţial pentru copil ca să înţeleagă ce este o dictatură, un interogatoriu, un turnător, lucruri pe care trebuie să i le spună tot altcineva decît autorul… De ce nu a lămurit acest lucru povestitorul?

    Chiar tu îmi atragi atenţia că povestitorul este cel care spune copilului în «Punguţa cu doi bani», că este vorba de un «cucoş de făcut cu borş»; similar, ar fi putut şi povestitorul din povestea noastră, să-l lămurească pe copil…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Aurora Mihacea: (17-7-2006 la 00:00)

    Stefan,
    1.Bineînţeles că totul poate fi interpretabil. Schema logică însă, nu. Dincolo de orice interpretare este faptul că:
    a) În „Punguţa cu doi bani”, personajele sunt situate etic:
    – boierul, hoţ hapsîn şi ucigaş,întruchipează răul;
    – cocoşul: curajul de a-şi spune opinia, de a-şi căuta dreptatea (E punguţa mea. Dă-mi-o!), viteaz în autoapărare, întruchipează binele;
    – ţăranul este omul obişnuit, potopit de nevoi, pentru care binele este hrana sa. Aici, Punguţa face legătura cu realitatea.
    Schema comportamentală promovată: să lupţi pentru Idealul tău, crezul tău, dreptatea ta, aşa vei învinge şi vei fi recompensat (cocoşul este recompensat în final, nu cu boabe, căci acum vorbea, era asemenea omului, ci cu straie şi încălţări pe măsură). Iată un model de comportament încurajat de Punguţa cu doi bani.
    b) În „Cîntăreţii Bălţii”, personajele nu sunt situate etic.
    – nu se ştie dacă brotacul este geniu sau Gică Contra, dacă este personaj bun sau rău (îi împiedică pe alţii să petreacă, numără, este creată senzaţia că pierde vremea fără rost);
    – nu se ştie dacă nepăsarea şi apoi petrecerea mulţimii la şi după execuţie este un lucru bun sau rău;
    – nu se ştie dacă dictatorul este rău, pare mai degrabă bun (copiilor le place cintecul şi dansul impus de dictator…);
    Schema comportamentală recomandată de această poveste este următoarea: supunerea, uniformizarea, căci cel ce are curajul opiniei şi luptă pentru Idealul său, dreptatea sa, este exterminat, pe cînd cei ce se supun, sunt recompensaţi ( trăiesc tot într-o petrecere).
    Răspunsul la punctele 2 şi 3 din ecoul tău, respectiv explicaţia comportamentului diferenţiat al cocoşului faţă de boier (căruia nu-i întoarce şi obrazul celălalt) comparativ cu modul în care se comportă faţă de ţăran (faţă de care se pleacă, întorcînd şi celălalt obraz), este , în opinia mea, tot dovada mentalităţii creştine în care este scrisă povestea… Creştinismul ne învaţă să întoarcem şi celălalt obraz, dar să ne apărăm viaţa! Cu boierul, hot şi ucigaş, nu se putea convieţui! Chiar şi aşa, cocoşul i-a întors obrazul, după ce acesta a încercat să-l ucidă prima oară în fîntînă, de încă trei ori, dîndu-i şansa să se poarte omeneşte şi să-i dea Punguţa înapoi. Dar ..tot de încă trei ori, boierul tot să-l omoare a încercat. Cu moşul, putea trăi, deci putea şi să îi întoarcă obrazul…căci trebuie să rămîi în viaţă ca să îl poţi întoarce!
    La punctul 4: Ba contează şi conţinutul, la fel de mult ca şu forma. Tu ştii Ştefan că polemica pe marginea formei şi conţinutului este deja celebră la noi, aşa că mă opresc. Mă opresc însă nu înainte de a-ţi aminti că în comunism se inventau tot felul de texte frumoase ca formă pentru copiii, dar conţinutul era aservit, in timpul Reich-ului la fel şi asta doar în scopul creării de comportamente comandate .Deci, ceea ce transmiţi, contează enorm, poate chiar mai mult decît forma.
    Repet: am studiat psihologia genetica a lui Jean Piaget, apoi, punctele de vedere ale scolii de psihologie de la Geneva (şcoală contemporană nouă). Jean Piaget este de fapt şi întemeietorul psihologiei genetice. El a cercetat (ani de zile a studiat şi comportamentul copiilor săi în acest scop), structura şi evoluţia proceselor cognitive şi tot el a fost cel care a atenţionat asupra faptului că acestea influenţează comportamentul uman. Teoria psihologiei sociale genetice, vine şi completează acest punct de vedere, în continuarea lui arătînd şi rolul interacţiunii sociale, a mediului social, unde intră şi educaţia primită în instituţii specializate sau prin mijloace alternative dar şi experienţele de viaţă, exemplele personale, etc., de care aminteşti tu, Stefan. Comportamentul copilului este determinat atit de conţinutul mesajelor educative cît şi de interacţiunea sociala (asta pe lingă dezvoltarea sistemului nervos , a structurilor cognitive…).
    În esenţă, am aceleaşi cerinţe faţă de povestea „Cîntăreţii bălţii”, pe care le am faţă de Punguţa cu doi bani: să se sublinieze unde este răul, chiar în poveste. Nu să fie lăsat asta în sarcina celui ce citeşte, pentru că, astăzi părinţii nu au timp, iar copiii intră singuri pe internet şi citesc, ori, această poveste nu poate fi înţeleasă decît de cel care are experienţa vieţii în dictatură, experienţă pe care copiii de azi nu o au.
    În final, afirm Stefan că nu ştiu dacă istoria va consacra “Cîntăreţii Bălţii”; ştiu însă că celelalte poveşti sunt adevărate comori de sensibilitate şi talent şi merită să nu fie uitate.
    Spui că Mihăiţă este un copil inteligent; nici nu mă miră, cu aşa bunică. Sper ca să facem ceva pentru aceşti copii; să facem cumva ca această lume să le ofere condiţiile potrivite pentru ca ei să ducă o viaţă normală, astfel încît să înflorească spre deplina lor mulţumire sufletească, a bunicilor, a părinţilor şi a întregii comunităţi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan Maier: (17-7-2006 la 00:00)

    Motivul pentru care introduc elemente noi in poveste tine de o imaginatie adulta, croita spre a demonstra cat de interpretabile sunt chiar povestile pe care le consideram clasice si acceptabile.

    Cocosul este un personaj, intelegem asta. Dar daca intelegem, este el un personaj care trebuie emulat de comportamentul copilului (aplicand morala povestii, cea despre care esti de parere ca este intoarsa pe dos in „Cantaretii Baltii”) sau avem de-a face cu o fabula pe care e bine sa o percepem „doar cu titlu de inventar”? Pentru ca, in opinia mea, exista o contradictie intre eroismul si tenacitatea cocosului in recuperarea pungutei cu doi bani si slugarnicia prin care se intoarce la cel care l-a batut in mod absurd si l-a alungat de acasa. Cand se lupta pentru punguta, personajul este un erou. Cand revine acasa este o simpla galinacee.

    Argumentul caracteristicii crestine a povestii, acela de a intoarce si obrazul celalalt, nu mi se pare ca tine, dar poate ma insel. De ce n-a intors cocosul obrazul celalalt boierului? Sau morala crestina ne invata sa intoarcem celalalt obraz numai stapanilor? Daca ar fi asa, crestinii ar fi sortiti sa ramana in veci de veci slujitorii unora care impartasesc alte religii – iar istoria arata ca nu e cazul.

    Spun: «la povesti conteaza mai mult forma decat continutul.» Si continui sa sustin asta pentru ca aptitudinea de a extrage morala si capacitatea de a invata dintr-un text este a celui care citeste, nu a celui care scrie, precum una si aceeasi reactie, de fisiune nucleara, poata fi folosita pentru energie electrica sau bombe atomice.

    Povestile trebuie sa capteze atentia, sa stimuleze gandirea, imaginatia, nu sa manipuleze.

    Modele de comportamente si valori se transmit copiilor prin exemplu personal, nu prin povesti. Intreaba orice specialist in psihologia copilului ce influenteaza mai mult un copil…

    Revenind la povestea Constantei, copilul intelege instinctiv ca arderea pe rug a brotacelului sau participarea la acest eveniment sunt lucruri rele. Citeste povestea ca test catorva copii si intreaba-i daca a fost bine sau nu ca brotacelul cel simpatic a fost eliminat. Fa acest mic test si ai sa te convingi ca merita sa ai incredere in discernamantul copiilor. Eu am facut testul cu copiii mei. (E drept, la modul exagerat de democratic in care ii crestem as avea probleme sa le explic cum e cu dictatura, dar asta va veni mai tarziu).

    In esenta, cerinte pe care nu le ai de la o poveste cum este „Punguta cu doi bani” le ai de la „Cantaretii baltii”.

    Cred, sper ca istoria sa consacre „Cantaretii baltii” si alte povesti ale Constantei pentru originalitatea, talentul si nu mai putin dragostea cu care au fost scrise. Pentru ca trebuie sa mai fac o adaugare. Senzatia mea este ca totusi povestirile Constantei sufera de ceva. Ele au fost scrise in mod expres pentru nepotelul ei indragit, Mihaita, care se pare ca e un copil istet si intuieste cum se separa graul de neghina.

    In ultima instanta, din cauza asta nu este nici RLIV-ACUM prea popular (inca) – pentru ca scrima pe care o profesam noi aici nu e pe plac multimii, mare amatoare de box in care se sparg nasuri si curge sange, ca sa nu mai vorbesc de arderi pe rug 🙂

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan Maier: (17-7-2006 la 00:00)

    Voi continua comentariile mele la rubrica in care a aparut povestea, „Universul copilariei”. Subiectul fiind unic, e mai potrivit ca el sa fie apropiat locului in care a fost publicata povestea.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.38.114