ACUM.TV

Prietenul meu Radu Bercaru, pe terasa Oratoriului Saint Joseph

Rome wasn’t burned in one day.
Eram in aeroportul Reagan de langa Washington, in asteptarea avionului care urma sa ma duca in marele oras din nord si intrasem un pic intr-o librarie – am vazut titlul asta, „Rome wasn’t burnt in one day”. O carte despre inceputul sfarsitului imperiului american.
Tocmai ma pregateam sa parasesc imperiul, pentru o saptamana. Analogia cu imperiul roman era desigur interesanta, poate fortata de dragul speculatiei. Cine stie? Si atunci, triburile barbare avusesera initiativa. Isi impusesera propriul lor mod de a duce razboiul – sa ii spunem razboiul neconventional – isi impusesera propriul calendar, cand sa atace, unde sa atace, pe cine sa atace, ce sa distruga. Imperiul isi vazuse de ale lui – facea negot cu unele triburi – fratii celor cu care faceau negot atacau pe neasteptate. Isi irosea fortele in mod stupid cu alte triburi – credeau ca detin controlul, dar se infundau tot mai tare in mlastina, mereu le dispareau oameni, ii gaseau peste un timp cu capetele taiate. Incercase sa cumpere cateva triburi – sa si-i faca „clienti” – clientii cerusera bani tot mai multi, tot mai multi – si la un moment dat devenisera in mod vizibil stapani – ultimul imparat fusese detronat cand de mult nimeni nu ii mai dadea vreo atentie.
Avea sa se intample si acum la fel? In nici un caz intr-o saptamana. Paraseam imperiul si plecam spre marele oras din nord. Oare cu cine semana orasul ala mai mult, cu America, sau cu Europa? In avion frunzaream un ziar canadian de limba franceza, Le Devoir.
L’Europe post-moderne: empreinte de l’utopie juridique du federalisme, de la paix perpetuelle. de la religion des droits de l’homme et du tribunal penal international, tandis que l’Amerique, elle este neo-conservatrice
Am tresarit, se tot discuta lucrurile astea – articolul facea o distinctie clara intre spiritul contemporan european si cel american – de fapt articolul punea in discutie locul Quebecului – in spiritualitatea europeana (si in acest caz fireste in cea contemporana), sau in cea americana?
Era clar, parasisem imperiul si ma indreptam spre o alta lume. Si nu aveam sa fiu dezamagit. Avea sa fie o saptamana fantastica.

__________________________

Daca ar fi sa poti sa iti alegi un singur monument de vazut din toata Praga, oricine te-ar trimite la Podul cu Sfinti. Poate ca apoi, daca ai mai fi lasat sa alegi inca un loc, ar trebui sa cobori pe dealul Hradului in jos, pe ulita alchimistilor si apoi prin gradini, tot mai jos, spre Malo Strana – si poate ai zari in ceata casa care se ridica spre nori si dispare odata cu ei cand cerul se insenineaza.
Daca ar fi sa pot sa imi aleg un singur monument de vazut din toata Germania, m-as duce la statuia Utei aflata in domul din Naumburg. Poate ca apoi, daca as mai fi lasat sa aleg inca un loc, m-as gandi la valea Rinului si la cantul lui Lorelei.
Dar la Montreal? Ei bine, aici risc sa spun ca trebuie ales Oratoriul Sfantului Iosif. Iar daca mai esti lasat sa alegi un loc, ar trebui sa te sui pe culmea lui Mont Royal si sa vezi intreaga insula amurgind odata cu cerul si marginile ei contopindu-se cu marele fluviu al Sfantului Laurentiu. Si odata cu inserarea, fluviul ar parea ca incepe sa miste insula Montrealului incet, spre Atlantic.
De ce zic ca risc? Pentru ca oratoriul a fost construit taman intre 1924 si 1967 ! Nu este asadar o constructie venerabila prin vechime – iar cei alergici la catolicism se vor gandi imediat la Opus Dei, la El Camino al lui Josemaria Escriva, sau poate la Exercitiile Spirituale ale lui Loyola – si nu vor fi departe de adevar – oratoriul asta al Sfantului Iosif este catolicism mie in suta, este o afirmare in plina forta a catolicismului, este intreg catolicismul dinainte de Vatican II si de Agiornamento, este catolicismul pur si dur.
O alee larga te conduce de pe bulevardul Queen Mary spre un sir ametitor de trepte, care urca spre uriasa bazilica – ca marime este a doua bazilica din lume.
Este loc de pelerinaj, iar pelerinii urca treapta dupa treapta in genunchi – am mai vazut obiceiul acesta odata de mult, la Vilnius, in Lituania – dar nu erau nici pe departe atat de multe trepte.
Odata intrat in biserica, ai de fapt de urcat mai departe, etaj dupa etaj, o prima biserica, o a doua, alte etaje, muzeul si in sfarsit bazilica. Ce-i drept, aici este un sistem de scari rulante, altfel bazilica nu ar putea fi vizitata decat de alpinisti, probabil.
Am intrat in bazilica si vreau sa spun ca nu am mai vazut niciodata ceva asemenator. O nava uriasa si incremenita intr-o sobrietate absoluta. Orice artificiu baroc lipseste. Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune. Este opusul culturii chipului cioplit. Bazilica aceasta este vidul absolut. Orice cale ar incerca sa isi gaseasca gandul nostru, degeaba – rezultatul este vidul, intunericul. Dumnezeirea afirmata aici prin negarea absoluta a materiei. Realitatea afirmata prin negarea ei. Aici rugaciune nu poate fi decat tacerea – maretia incomparabila a Cuvantului afirmat prin deplina tacere. La inceput a fost Cuvantul. Si numai El, Cuvantul, exista.

__________________________

O ora si jumatate dura zborul intre Washington si Montreal. O ora si jumatate intre doua lumi – pe una incepusem sa o cunosc – cea spre care ma indreptam o banuiam foarte diferita.
Citisem la Bucuresti o carte a carei actiune se petrecea in Montreal, candva prin anii ’50 – uitasem si titlul, uitasem si numele autorului (al autoarei, era o femeie) – cartea era o poveste tare ciudata – un Montreal de legenda, actiunea putea la fel de bine sa se petreaca in orice epoca, nu neaparat in anii ’50 cand era plasata – pentru ca era o actiune cumva in afara timpului, intr-un oras aflat si el cumva in afara timpului, aflat parca si in afara spatiului, mai curand plutind intr-un univers malefic, demoni ciudati vietuiau printre oameni obisnuiti, oameni obisnuiti se vadeau a fi demoni, Montrealul petrecea frenetic, era o atmosfera de carnaval in care se impleteau bautura, dansul, un soi de voluptate vesela in care totul parea ingaduit, un nu stiu ce pervers se simtea insa peste tot si eroii se cufundau tot mai adanc in smoala unei lumi paralele, in care pacatul era singura dimensiune, o lume parca subpamanteana in care preoti ai pacatului savarseau liturghii dionisiace, un spatiu liturgic al diavolului.
Actiunea cartii avea o tesatura rafinata, autoarea se vadea o mestera a cuvintelor si a imaginilor, Montrealul zugravit de ea te speria, dar parca te si tragea intr-acolo.
Asadar, fusese cartea. Si apoi au inceput sa apara fotografiile.
Bucuresteni stabiliti in Montreal, pe care nu-i mai vazusem de mult, pe unii din timpul liceului sau facultatii, acum exista Internetul si din cand in cand primeam fotografii ale unor colegi de demult – uneori mi le trimiteau alti colegi, ramasi in Bucuresti, uluiti de fotografii, mi le trimiteau si mie prin eMail, si ramaneam si eu uluit, femeile din imagini pareau la fel de tinere ca in urma cu douazeci sau treizeci de ani, nici cel mai mic semn al trecerii timpului – si fara voie ma gandeam la cine stie ce pact faustic, posibil numai in marele oras din nord. Oare care era pretul incremenirii intr-o tinerete nesfarsita?
Si apoi era povestea colegului meu de banca din primele clase de scoala. Incercase pe rand tot soiul de meserii, fusese conductor de tren, magazioner, responsabil la o unitate de Aprozar, aparuse la un moment dat in ziarul Informatia Bucurestiului la rubrica „Aflam de la Inspectoratul Militiei Municipiului”, prins intr-un grup de cartofori, si deodata disparuse – trecuse inot Dunarea spre Iugoslavia si ajunsese pana la urma in Canada, la Montreal. Nu mai stiusem nimic despre el pana dupa multi ani cand incepuse sa revina in Bucuresti pentru scurte vacante. Se ocupase multi ani de gambling, era, cum spunea, aproape un profesionist, de la el aflasem despre marele cazinou din Montreal. Odata cautandu-l, aveam sa dau peste un alt montrealez, personaj straniu, care avea o poveste inca si mai fantastica. Plecase la un moment dat din Canada in Filipine, se amestecase in comertul ilegal cu arme, pana la urma fusese expulzat din Filipine. Era acum din nou stabilit in Bucuresti, si aveam vaga impresie ca se ocupa de afaceri foarte dubioase.
Ei bine, eram acum in avion, in drum spre un oras despre care nu stiam cam nimic, dar care ma fascina – si realizam ca de fapt cautam niste raspunsuri.
Intelegeam foarte bine ca o carte, niste fotografii, istoria unui coleg de banca din primele clase, nu insemnau de fapt nimic – dar totusi ceva era acolo, orasul asta avea probabil un mister al lui, exista un soi de spirit al locului care il facea deosebit de restul continentului.
Si raspunsul aveam sa il aflu pe Sainte Catherine.

____________________________________

Eram acum de cateva zile in Montreal, am luat-o agale pe strada Greene, din Sainte Catherine spre strada Sherbrooke si am descoperit o prima galerie de arta, West End Gallery si inauntru o pictorita de mare rafinament, Louise Scott. Nascuta in 1936 la New York si traitoare in Canada, eleva maestrului austriac Oscar Kokoshka (lucrari de-ale lui le vazusem de demult, la Praga, aveam apoi sa ma intalnesc din nou cu opera lui, la Guggenheim) – numai ca ea picta altfel – o galerie de personaje care veneau parca direct din quattrocento-ul florentin, paji, domnite, oraseni bogati, chipul unuia din ei trimitea clar la Giuliano de Medici al lui Botticelli – grija pentru detalii ascundea o o subtila distantare ironica fata de lumea lor – apoi personajele acelea japoneze, dinainte de epoca Meiji – si totul intr-o sarbatoare a culorilor, rosu, verde, negru, mov, maro – pacat ca referintele pe web ale artistei sunt foarte sarace, cat despre pagina web a galeriei, nici ea nu ne spune nimic.
Am iesit din galerie si am cotit-o la dreapta, pe strada Sherbrooke, iar aici micile galerii de arta au inceput sa se succeada, alaturi de mici magazine de obiecte de arta, de cofetarii sau cafenele, totul imi amintea de o strada din Boston, Newburry pe care nu o ocolesc niciodata cand trec pe acolo – dar Sherbrooke e mult mai mare, e de fapt un bulevard, acolo se afla si muzeele, pe care nu am mai ajuns sa le vizitez, acolo se afla si marele seminar catolic al Montrealului – am trecut pe langa el si am intrat la intamplare intr-una din galerii, la Berensen. Un mixaj de artisti moderni, foarte indrazneti, si de icoane rusesti din veacul al saisprezecelea! Si Picasso! reprezentat aici prin cateva ceramici. Merita de studiat un pic site-ul lor web.
Si in sfarsit galeria Mazarine – arta contemporana, tapiserii japoneze si picturi tibetane – Doamne, ce minuni!
Peste doua zile aveam sa fac o excursie pana la Ottawa – capitala Canadei este un oras foarte modern, in care regula sunt zgarie-norii, impresionanti prin eleganta lor sobra – Parlamentul este insa gazduit de un castel – l-am vizitat si pe el, si apoi am ajuns la Parada Bufonilor.
La Galeria de Arta era organizata o expozitie care reunea lucrari de arta din toata Europa, din America, din Canada, ale unor artisti din diverse epoci, de la Tiepolo la Picasso, Rouault si Leger – si toate dedicate unei singure teme – bufonii. Era Parada Bufonilor! Picturi, sculpturi, casete TV chiar, si in final o uriasa cortina creata de Picasso pentru un spectacol celebru de balet de acum cateva bune decenii.
Ce il atrage pe artist la bufon? Se exprima artistul pe el insusi in bufon? Este oare acesta locul adevarat al artistului in societatea moderna? Este adica artistul in ziua de azi ceea ce bufonul era in vremile de demult? Indeplineste acelasi rol terapeutic in societate? Il priveste societatea la fel? Si obsesia marilor artisti contemporani pentru figura bufonului, sa fie expresia constiintei locului lor in societate?
Dar ce este bufonul la urma urmei? Este un caraghios? sau este de fapt un poet in actiune?
Si oare nu traim intr-o lume in care locul zeilor este luat de bufoni?

_______________________________

Ma gandeam, in avionul care ma ducea spre marele oras din nord, la strania fascinatie pe care o simteam fata de locul acela, inca necunoscut pentru mine. La urma urmelor, cateva povesti si cateva fotografii tesusera un soi de legenda. Putea avea legenda un corespondent cat de firav in realitate? Avea oare Montrealul ceva numai al lui, care sa il faca aparte – macar fata de restul oraselor americane? Un farmec special, de negasit altundeva?
Era Montrealul un oras francez in plin continent american? Contrastul asta sa fi fost cheia enigmei? Sau poate, dimpotriva, un oras pe care il banuiai francez, dar care era de fapt foarte american – iar intoarcerea asta de situatii sa ii fi dat farmecul usor straniu?
Oamenii vorbeau intre ei in franceza. Fusesem avertizat ca franceza lor suna foarte ciudat – puteai insa sa o iei ca pe un soi de exercitiu de cultivare a atentiei.
Toate afisajele, fie ele firme, anunturi, reclame, erau in franceza. Uneori contineau si traducerea in engleza, dar cu dimensiunile literelor la jumatate! O comisie pentru pastrarea puritatii limbii franceze vegheaza cu strasnicie si impune reguli care iti provoaca perplexitate – mi-am amintit de toate stupiditatile pe care le stiam de prin alte locuri
Oamenii insa erau foarte gentili. Daca vorbeai in franceza, ti se raspundea in engleza – din gentilete – accentul tau parea sa indice ca nu esti confortabil in franceza. Daca treceai si tu pe engleza, ti se raspundea in franceza – din gentilete – accentul tau parea sa indice ca nu esti confortabil in engleza. In felul asta dialogul tot sarea jucaus din franceza in engleza si inapoi, iar tu realizai ca montrealezii sunt intotdeauna foarte gentili si ca se sfiesc sa iti spuna pe sleau ca si franceza, si engleza ta sunt de doi bani.
Vechiul Port putea sa fie locul in care sa gasesc raspunsul? Catedrala Notre Dame, uriasa, dar cu un aer neasteptat de intimitate placuta in interior, nu departe Palatul Primariei, cu un aspect foarte frantuzesc, superba esplanada, si apoi toata stradutele coborand spre malul fluviului, pline de magazine si de restaurante, Era poate ceva aici, care sa imi spuna de trecutul provinciei? Statuia lui Maisonneuve din fata catedralei – Sieur Paul Chomedey de Maisonneuve, veteran al razboaielor care brazdasera Europa in lung si in lat prin veacul al saptesprezecelea, trimis in ceea ce atunci se numea Noua Franta, sa ia in primire pamantul atribuit unei congregatii catolice, Societe de Notre Dame de Montreal, ajuns in 1641 pe marea insula de pe fluviul Sfantului Laurentiu, intemeind acolo fortul Villa Maria, samburele viitorului oras, caracterul sau impetuos avea sa il puna in conflict cu autoritatile provinciei, va fi rechemat in Franta unde avea sa moara in obscuritate – soarta atator si atator deschizatori de drumuri in istoria descoperirii si colonizarii Americii.
Daca voiam sa inteleg insa istoria locului, Vechiul Port nu era de ajuns. Trebuia sa merg mai adanc in inima provinciei, spre cetatea Quebecului, spre varsarea marelui fluviu in Atlantic.
Acolo, aproape de intalnirea cu oceanul si cu vanatorii de balene, cetatea Quebecului pastra in zidurile si ulitele ei mesajul lui Maisonneuve si al vechii colonii franceze – incepeai sa intelegi spiritul provinciei, foarte francez – dar diferit de ce stim ca este astazi civilizatia franceza, cumva incremenit intr-un moment de demult din istorie.
Iar pe culmea cetatii, castelul Frontenac, impletind istoria vechii colonii franceze cu istoria federatiei canadiene – cele doua conferinte de la Quebec din timpul celui de-al doilea razboi mondial, care ii reunisera pe Roosevelt, Churchill si MacKenzie King.
Aici incepeai sa intelegi istoria. Dar nu spiritul Montrealului. Pentru ca secretul Montrealului era altul – nu statea in istorie, statea in prezent.
Nu Franta de acum cateva sute de ani o ascundea Montrealul. Pe aceea o oferea la vedere in Vechiul Port – ceea ce era ascuns si se cerea descoperit era altceva.
Pentru ca Montrealul ascundea de fapt o sinteza nebuna de spirit american si de spirit francez – ascunzandu-se unul in celalalt si facandu-ti parca mereu cu ochiul, cand credeai ca ai dibuit ceva.
Spiritul american parea parca sa fie un pic cel newyorkez (poate cel din Soho sau Tribeca), era mai curand insa spiritul mult mai armonios al Noii Anglii, spiritul bostonian.
Iar Franta era prezenta si ea, dar nu o Franta de demult, ci cea contemporana – ei i se datora partea de fantezie, de cochetarie, de trasneala, de voiosie, de bravada – farmecul Montrealului era bostonian, dar numai, era parizian, dar nu numai, unul se prelungea in celalalt si – asa cum conversatia sarea jucaus din franceza in engleza si inapoi – farmecul orasului sarea la fel de jucaus, mentinandu-te tot timpul alert si amuzat.
Si asta o aflai in sfarsit pe Sainte Catherine. O strada pe care am batut-o cu pasul indelung – eleganta si trasneala modei, eleganta si trasneala vitrinelor, eleganta si trasneala localurilor – si atunci am inceput sa inteleg.
Si atunci am inceput sa inteleg ca povestile pe care le citisem, de care auzisem, sau pe care mi le inchipuisem, oricat de fantastice, puteau fi foarte adevarate.

—————————————–

Dedic randurile mele despre Montreal unui prieten care a fost acolo in vizita inaintea mea. Dupa ce a fost la Montreal, la Toronto, la Boston, la New York si la Philadephia, a venit sa ma vada, unde stau acum, la Washington. Avea sa fie ultima oara cand ne-am intalnit. O boala necrutatoare l-a rapus in cateva luni. Iata-l in fotografie pe Radu Bercaru, la Montreal, pe terasa Oratoriului Saint Joseph.

__________________________________

Acest articol a fost publicat luni, 10 iulie 2006 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.