caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marja de eroare



 

Revolutie sau… ce?

de (17-7-2006)

– Iţi spun de la capu’ locului adevăr – adevărat, îşi varsă năduful un om, dur la prima vedere, încat mă întreb pe unde şi dacă mai poate încăpea în el sufletul. In 1989, câţi ani făceam eu, Doamne?! Era chiar ziua mea, ştiu precis, şi-n timpu’ -ăla, când să duc păhărelul cu ţuică la gură, hop: ”A fugit Ceauşescu, a fugit Ceauşescu…!” Ce, l-am mai băut?! Am dat fuga la fabrică. Toată lumea era morcovită. Revoluţie-revoluţie, cică toata fabrica era a noastră! Dracu să-i cânte p-ăia, mi-au dat o armă. Le-am spus:” Io nu ştiu să trag, degeaba mi-o daţi!”. “E-o datorie, trebuie să distrugem comunismu’- făcea un pecerist-, nu şi nu, te duci la palat, acolo-i buşeala mare…! S-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat, nu vă pierdeţi cu firea, se termină repede balamucu’, staţi liniştiti!”. Mă săturasem să pierd nopţile stând la cozi pentr-o pâine, aşa… c-am pus baioneta-n nas la ţapină şi… hai, la Palat! Lume multă, năpustiseră masele cu steaguri (găurite, negăurite…!). Nu se mai putea suporta regimu’… Toate operele lu’ Ceauşescu se dădeau cu piciorul. Un boşorog avea nepoţica de mână şi-n cealaltă ţinea un… toporaş! Şi-alerga după un un om ca noi ce lucra cu mine la fabrică. Cică-i terorist! Nici nu realiza, săracu’, ce au oamenii cu el! Eram pe burtă lângă un tanc pă platou. Se trăgea din “Casa cărţii” în “Bijuteria”! Tancul numai să rotea, să rotea… Dar n-a tras şi el măcar una-n sus! Dădea cu pârrr de mama focului de pe turelă. Şi-n colu, şi-n colu! Şi-acuma-s găuri pân alea… Se trăgea moca, pe lângă! Nu se ştia în cine să se tragă. Deodată… văd că tancul se suceşte… uite-aşa! Ce face ăsta?! M-am dat repede de-a dura, de fo trei ori! Dacă nu eram atent, o mierleam! Am căutat Copiliţa aia cu privirea şi… m-am crucit! Sărea într-un picior pă dalele-alea, juca… şotron! Mamă, şi ieşea un fum de-acolu! Pă urmă am intrat în palat. Am intrat pă und’ să intră. Înghesuială mare. Văd TREPĂDUŞII, îi văd cu grămada. Aceiaşi care ne aduseseră la disperare prin minciuni. “Noi sântem! Ăştia sântem! Lăsaţi armele la pământ şi staţi liniştiţi, Armata a preluat controlu’…” Cum mi-au dat-o, aşa le-am predat-o! Ştiam di ani di zili că sunt nişte tunele. Pă tot platou-ăla-nmărmurit (cu marmură, adică), sunt numa’… didisubturi. Şi… cobor. N-am putut să văz uşi şi gratii ca alea! Nici la puşcarie nu-s aşa! Cel dinspre… Casa Albă era desferecat de gloanţe. Şi m-am dus pă el, pă tunel… M-am du-us până mi s-a urât mie. Ahaa… p-aicea au apărut şobolanii de la tribună, iar Armata, Armata îi apără… Au băgat-o la-naintare! C-o fi, c-o plezni, ziceau ei care de care mai tare-n gură…
– Care… ei?
– Eti că, nici după atâţia ani, nu pot să le rostesc numele! Ce mi-am zis atunci? M-aţi tăvălit destul, plec acasă… Asta a fost toată… mascarada! Nevasta: “Ce-ai căutat tu acolu?”. “Să văd şi io… Revoluţia! Am fost în piaţă să trag cu puşca…!”. Mă bucuram c-am scăpat cu viaţă şi de nenorocitu-ăla… N-am mai ieşit din casă! Astăzi, ieşi oleacă pă stradă sau vorbeşte ceva, imediat eşti terminat! Libertatea! Pă unde-o umbla, Dracu s-o cânte! Stau cu capul pă pernă şi nu mai pot să-nchid ochii… Şi pierd, ca şi-atunci, nopţile! Am fost să-mi dea …d-ăla… cum să dădea. N-am avut nici o aşchie luată de pe mine! Du-te dracului cu el cu tot, nu-mi trebe! Io, care-am fost pă burtă şi cu şenilele la cur, n-am! Mai erau fo doi cu mine. Gheorghiţă nu ştiu cum şi unu… Ion. Sunt scrişi acolu. Lu’ Ion îi era tare frică. Cred ca au văzut ce nu trebuia … Mai bine muream şi io. Fără mişto! Nu mai mă chinuiam în ziua de azi, ca prostu’, să… dau într-una la Stat. Mă vezi la faţă, dar sunt tare şubred pă dinăuntru. Caut să mă dreg într-o parte şi mă stric în cealaltă.
– Omul, dacă se gândeşte numai la necazuri, se-mbolnăveşte de ceva!
– Am fost şi… anchetat, ţi-am spus? Mă pune Aghiuţa să tai şuncă pă un ziar şi… nu mă uitai bine la poză. I-am făcut capul varză cu cuţitul! Cineva a dus ziaru’! N-ar mai putrezi! În salopetă m-au ridicat şi mi-au luat casa la-nvârtit… Când era mai mare liniştea: “Hai” ! Mă chemau să… explic. În reprize… Mi-au scurtat ani din viaţă zilele-alea trei, cât m-au plimbat p-acolo… Eh, amintiri!
Ca la un semnal, amintirile mele buiesc în aer, ca printr-un baraj biruit. Şi mă-mbată cu literele lor… Ce faceam eu la 30 de ani? Nu ştiam cum e cu lumea (oare acum ştiu, Doamne?), n-aveam timp s-o înţeleg, nici voie! Atunci, ca şi-acum, îngenuncheat sub apăsare, taceam. Şi tăceam. Oamenii se pricep cel mai bine să… tacă.
Primazi era pentru mine … Adouazi. Copiii mă legaseră cu cravatele de pionier, “să nu-i las!” Şi mă supuneam tăcut mimând durerea. Iar ei slăbeau nodurile… Astăzi sunt legat cu ştreanguri multe şi invizibile. Paradoxal, nu-mi vine sa cred, încă râd şi mă supun. Îi las ca pe ei. Dar…ferească Dumnezeu să mă ridic a urlare, că răstorn tot şi-o luam de la capăt!
In zilele acelea fierbinţi se spunea că fuseseră ucişi oameni mulţi, cu miile, eram îndemnaţi să protestam de Crăciun aprinzând o lumânare la geam. Eu făceam exerciţii de libertate cu nişte tineri. Munceam de o săptămână, pe rupte, să fac un cadou din sticlă pentru… Şeful statului. Imi curgeau lacrimile şi… pictam printre ele. O fată a început şi ea să plângă. Apoi alta… Nu mai puteam stăpâni plânsurile. Simţeam fiecare că trebuie să facem ceva. Dar… ce?!
– Ne încolonăm şi protestăm făcând un Marş al Tăcerii- le-am zis. In memoria celor ucişi la Timişoara.
N-aveam voie pe stradă, tocmai se decretase “Stare de necesitate”. Iar noi am străbătut, îngânduraţi, câţiva kilometri pe jos, in coloană. 47 de inşi. Străzile erau tare pustii (ulterior am aflat că oamenii ne-au urmat, dar… pe trotuarul celălalt); maşinile miliţiei forfăiau la distanţă, intrand în dispozitive. O santinelă, o văd şi acuma, dârdâia după un gard, speriată la culme. Viaţa devenise, brusc, adevărată. Primise gloanţe, noi eram în stradă şi încălcam legea, iar ea trebuia să o apere.
– Tudore, eşti nebun? a sărit o femeie în faţa mea. Ce vrei sa faci? Ai copii, nu te gândeşti?
Nu mai era de gândit. Şi nu a fost chip să tăcem. N-am putut! In apropierea Palatului am început să murmuram “Deşteaptă-te, române!”. La început mâmâit, apoi… cu vorbe. Şi din ce în ce mai clare. Tinerii aceia prinseseră un curaj nebun, cereau să intrăm peste ei. Răspundeam de vieţile lor şi-mi cereau prea mult.
– Eah! Nişte copii!!- a răsuflat uşurat un miliţian, după ce ne-a văzut la faţă în cofetăria unde ne-nghesuiserăm, apoi, la un suc…
A doua zi, la fabrică, nu mai mă saluta nimeni. Fugeau toţi din calea mea pândind Venirea. Să mă execute. Nouă, Tudoreilor – cum fuseserăm porecliţi- ni s-au ferecat, în ziua aceea, toate ieşirile. Eram “Ăsta! Fiţi atenţi la… Ăsta!” Până la doişpe, când Dictatorul a dat bir cu fugiţii. Atunci am făcut un cerc. Şi-am sărit, şi-am sărit, şi-am sărit! Ca nebunii, de bucurie… Ceilalţi erau muţi, muţi cu toţii. Se întorsese o pagină, era un alt început. Care mai de care dădea fuga la Palat. Nu ştiu să vorbesc de la tribună aşa că… m-am predat alor mei! Mi se tot spune că n-aş fi omul acestor timpuri. Dar ce caut eu printre voi? Iar voi… ce căutaţi voi printre… mine? Copiii aceia, toţi copiii de-atunci, între timp s-au făcut mari. Sunt care-ncotro. Mi-e dor de ei de nu mai pot. Mă simt o sălbăticiune rănita ce-şi caută într-una fiii. Pe cei 46. Şi mi-e frică de urlet, fiindcă urletul ar cutremura lumea, ar zdruncina-o şi s-ar putea prăbuşi.
-Auuuuuuuu !! De ce n-oi fi dărâmat eu, în zilelea acelea, Cuptorul care face pâine veche?
– Şi strââââââmbă! şopteşte Omul din faţa mea…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.160.105