caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Detergenţii conceptuali ai domnului Tismăneanu

de (26-6-2006)

O EMISIUNE ŞI DOUĂ CONCEPTE
Odată numit la vîrful Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Vladimir Tismăneanu a devenit omul către care se îndreaptă atenţia tuturor românilor a căror istorie şi viaţă au fost deformate de 45 de ani de comunism ; iată de ce, de cind d-l V.Tismăneanu a lansat în emisiunea lui Ion Cristoiu („Zig-Zag”, Antena3, 30.04.ac), două concepte prin filtrul cărora pare a se derula analiza dictaturii comuniste, mulţi dintre români aşteaptă detalirea lor. Pe scurt, în această emisiune d-l V.Tismăneanu a afirmat că alegerea sa este să se vorbească nu despre un „proces al comunismului” ci despre „decomunizare” şi nu despre „regim comunist criminal” ci despre „regim comunist ilegitim” (1). Cum însă d-l Cristoiu şi-a uitat datoria deontologică de a cere cuvenitele precizări spre lămurirea auditoriului său şi cum suntem în luna iunie şi precizările conceptuale încă se lasă aşteptate, mă văd obligată în calitate de cititor-spectator, să atrag atenţia în cele ce urmează asupra importanţei conceptelor folosite în orice activitate de cercetare şi analiză, cu atît mai mult într-o analiza a dictaturii comuniste făcută în scopul elaborării unui raport care să permită şefului satului să condamne în mod oficial comunismul.

DESPRE INFLUENŢA CONCEPTELOR ASUPRA PERCEPŢIEI REALULUI
În epistemologie este deja cunoscută influenţa pe care o exercită conceptele şi teoriile împărtăşite asupra identificării fenomelor lumii reale (N.R.Hanson ; P.K.Feyerabend (2). Voi relua exemplul care ilustrează excelent această teorie : doi oameni, dintre care unul împărtăşeşte conceptele specifice heliocentrismului iar altul conceptele specifice geocentrismului, privesc în zori spre linia orizontului, ambii fiind pe malul mării. Cînd soarele devine vizibil, cel care împărtăşeşte heliocentrismul, vede linia orizontului coborînd, lăsînd soarele să se vadă fix pe cer şi identifică ceea ce vede ca fiind mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui.
Celălalt om, adept al geocentrismului vede linia orizontului fixă, soarele ieşind din mare şi identifică ceea ce vede ca fiind mişcarea Soarelui în jurul Pămîntului.
Aceşti doi oameni au fost în sînul Naturii în situaţii de viaţă identice : la malul mării. Vă daţi seama la ce consecinţe ajungem cînd analizăm influenţa conceptelor şi teoriilor elaborate de către doi oameni aflati în situaţii de viaţă fundamental opuse, asupra identificării evoluţiilor reale ce au loc în societate ?

ADAPTAREA PRIN CONCEPTE
Dar ce sunt conceptele ?
Conceptele sunt produse, constructe ale inteligentei. Întemeietorul epistemologiei genetice, J.Piaget, ne spune însă că inteligenţa este o relaţie adaptativă între om şi mediu, deci raportat la mediul social, între om şi situaţia sa de viaţă. Adaptarea rezultă, în viziunea acestuia, în urma unei echilibrări între asimilare (integrarea informaţiilor noi cu cele vechi) şi acomodare (restructurarea modelelor de cunoaştere sub influenţa noilor informaţii).
Fiind produse ale inteligenţei a cărei ţintă finală este adaptarea, fireşte că rolul conceptelor este acela de a reda în aşa fel situaţia de viaţă încît să-i fie utile în procesul de adaptare subiectului ce le-a elaborat.
Cum însă indvizii umani sunt produsul unor situaţii de viaţă diferite (coexistente în cadrul aceluiaşi sistem social), se întîmplă ca de multe ori conceptele elaborate şi promovate de ei pentru a descrie acelaşi sistem social sau pentru a indica o modalitate de abordare a unei realităţi, să nu coincidă. Iată de pildă, pentru majoritatea românilor care au suportat condiţii de viaţă asemănătoare, respectiv colectivizarea forţată, pierderea celor dragi care au indrăznit să se opună, răpirea bunurilor, batjocorirea credintei neamului, deportarea, Canalul, teroarea sistematică, singurele concepte care s-ar impune la vremea „analizei” sosite după o jumătate de veac, ar fi mai întâi acela de „proces al comunismului” pentru a desemna etapa prin care ar trebui în sfârşit să trecem, în care ar trebui condamnaţi făptaşii începînd cu cei ce au introdus comunismul în ţară şi apoi acela de „sistem comunist criminal” pentru a desemna însuşirea esenţială a regimului comunist, aceea de regim criminal. Altminteri, dacă s-ar face analogia cu un proces oarecare în care exista o etapă a stabilirii ilegitimităţii faptelor comise şi s-ar urmări algoritmul acestuia, s-ar putea ajunge la situaţii absurde ca cea descrisă de Valerian Stan, respectiv, „judecatorii care i-au condamnat pe securiştii vinovaţi de moartea lui Gheorghe Ursu ar fi trebuit să aştepte, nu-i asa, Raportul d-lui Tismaneanu şi o declaraţie politică de condamnare a comunismului, şi numai după aceea să pronunte şi ei hotărîrea de condamnare a crimelor securiştilor comunişti. Ceea ce ar fi fost complet absurd. Slavă Domnului că n-a fost!”
Pentru V.Tismăneanu însă, om care s-a aflat şi în perioada comunistă şi acum în altă situaţie de viaţă decît majoritatea românilor, par a fi mult mai adecvate conceptele de „decomunizare”, „sistem comunist ilegitim” şi cel de „comunism românesc”.

„COMUNISMUL ROMÂNESC” VERSUS „COMUNISMUL DIN ROMÂNIA”
Ultimul concept, acela de „comunism românesc”, este folosit de domnul V.Tismaneanu, tot mai des în locul sintagmei „comunismul din România”, deşi este cunoscut faptul că această plagă, comunismul, nu a fost o invenţie românească şi nici nu a avut România – nici măcar în timpul lui Ceauşescu-, independenţa necesară pentru a se abate semnificativ faţa de ideologia comunistă şi practicile impuse nouă din URSS. Conceptul teoretic de „societate socialistă multilateral dezvoltată”, contribuţia originală a „geniului” PCR, ca şi etapă intermediară pe care o presupunea acest concept pînă la atingerea ţelului suprem – comunismul, era doar… o găselniţă, menită a masca eşecul edificării socialismului ca societate prosperă, un corn al abundenţei care să permită înfăptuirea dezideratului comunist „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Singurul moment asupra căruia pot fi dubii din punctul de vedere al abaterii de la model este cel marcat de invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice.

LUNGUL DRUM AL DECOMUNIZĂRII.
Deci, conceptul de „decomunizare” preferat în locul celui de „proces al comunismului”, ar putea semnifica mai întâi o mutare a acentului în planul mentalităţilor, ceea ce înseamnă o despăduchiere ideologică şi de reflexele comuniste întinsă pe spaţii mari de timp, care ar trebui să preceadă, nu-i aşa, un autentic proces al comunismului. Spun „să preceadă” pentru că ni se poate spune că nu are cine să facă acest proces, de vreme ce toată populaţia matură este încă contaminată. Şi atenţie, nu este vorba doar de complexul paternalist (tratat prompt dealtfel de jurnalişti imediat după revoluţie), nici doar de modul de gîndire reducţionist , de înregimentare şi anihilarea capacităţilor individuale; este vorba şi de faptul că ni se prezintă în mod greşit minciuna, ura, resentimentele ca fiind reflexe exclusiv comuniste cînd de fapt ele au fost şi sunt prezente ca defecte ale omului dintotdeauna, indiferent de sistemul social în care omul a trăit şi în consecinţă se vizează şi debarasarea de această latură negativă a firii umane… vă las să decideţi asupra perioadei de timp necesare unei asemenea iniţiative; la fel şi asupra caracterului său utopic.

FĂURIREA OMULUI NOU ŞI SFÎNT
Inutil să spun că în acest caz, decomunizarea ar apare ridicol, ca un proces de creare a omului nou, unul de-a dreptul himeric, ca să nu spun chiar sfânt! Iată, la dezbaterea care a avut loc în aprilie în cadrul organizat de fundaţia Horia Rusu, d-na Cornea ne spune că marea crimă a comunismului se transmite prin mentalităţi şi astăzi; citez: „Comunismul trăieşte şi azi în noi în conştiinţele noastre, minţim, suntem oportunişti, urâm, avem resentimente şi de aceea am vorbit şi de mine, pentru că poate şi în mine sunt reminiscenţe ale comunismului”(3).
Să mă ierte d-na Cornea, dar… aceasta este chiar curată manipulare! Este substituirea adevăratelor cauze politice, sociale, economice ale prelungirii comunismului în realitatea noastră postcomunistă cu defectele de caracter existente dintotdeauna în plan individual, defecte pe care ne străduim iarăşi dintotdeauna să le atenuăm prin educaţie.

DECOMUNIZARE… CA LA PITEŞTI?
Şi în plus, declaraţia d-nei Cornea este ca un fel de invitaţie făcută tuturor românilor care au îndurat greul opresiunii comuniste să se autoflageleze în public, să-şi autodemaşte defectele individuale în curată tradiţie …piteşteană, luând asupra lor, toata vina perpetuării comunismului. Vreau să cred ca d-nei Cornea nici nu i-au trecut prin minte consecinţele malefice ale opiniei domniei sale.
Dacă ne amintim, la acea dezbatere şi d-ul V.Tismăneanu a abordat tematica minciunii pe care a legat-o în mod corect de ideologia comunistă văzind-o ca substrat al ei; dar de aici să ajungi să spui că „minciuna a intrat în codul genetic al omului care a trăit în acest regim” (4), mi se pare o extindere nepermisă. Ea poate să fie adevărată numai în cazul acelora care au semnat articole ideologice la Viata Studenţească aşa ca de exemplu, Dan Pavel (5), străduindu-se să spele creierele românilor care acum sunt în situaţia de a fi puşi să se autodemaşte pentru că nu au avut la timpul potrivit curajul necesar să-i înfrunte pe cei ce serveau partidul comunist scriind astfel de minciuni, în nici un caz pentru toţi românii şi vreau să cred că nici pentru d-na Cornea.

MINCIUNA „TIP CORNEA” FAŢĂ CU MINCIUNA „TIP VIAŢA STUDENŢEASCĂ”
Minciuna de care ne vorbeşte d-na Cornea este una de care omul se face vinovat în diferite grade dintotdeauna; şi dintotdeauna omul a ţintit să se cureţe de aceste defecte. Minciuna practicată însă în presa vremii, este de cu totul alt tip.
Ca să ne dăm seama ce odioasă era minciuna publicată în “Viaţa Studenţească” de pildă, să citim ce se publica în paginile ei în 20.12 1989 despre “…. minunatele condiţii de muncă şi viaţă, oferite de partidul şi statul nostru pentru ca tânăra generaţie a patriei să se poată manifesta plenar în realizarea măreţelor obiective stabilite de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR” (6).
Trebuie să fie înţeles de către fiecare dintre noi că acest ultim text este publicat în revista Viaţa Studentească după însîngerarea Timişoarei; şi iarăşi trebuie bine înţeles de toţi cei ce citesc aceste rînduri, că în Comitetul Politic Executiv al C.C. al PCR, lăudat la 20 decembrie 1989 în “Viaţa Studenţească” pentru minunatele condiţii de muncă şi viaţă ale tinerilor României, se luase deja decizia reprimării cu forţa a mişcărilor revoluţionare.
De la revolta muncitorilor din Brasov, pînă în iarna Revoluţiei, condeiul lui Dan Pavel este prezent la „Viaţa Studenţească” unde contribuie la marea minciună pe care era fundată ideologia comunistă. Şi acesta este doar un exemplu, dintre multe altele. Dacă fiind prea tînăr, fascinat de utopia comunistă şi izolat de suferinţa omului obişnuit, te mai puteai forţa să ai convingeri comuniste pîna în anii ‘75-‘80, după momentul 1987 nici cei mai naivi şi cei mai neinstruiţi romani, n-ar mai fi putut crede în comunism.
Iată de ce afirm ca minciuna tip “Viaţa Studenţească” este adevăratul prototip de minciună publică, minciună prezentă pe toate canalele media româneşti din epocă.
Asta da Minciună, minciună ce trebuie şi ea “desecretizată”, făcută publică prin reamintire, împreună cu toţi aceia care au făcut-o posibilă! Şi nu este vorba doar de „Viaţa Studenţească” ci şi de alte publicaţii şi bineînţeles nu toţi cei care au publicat în presă au fost foarte tineri ca să nu realizeze minciuna asumată conştient, minţind zilnic un popor care acum este găsit ca fiind singurul vinovat, iar după Revoluţie îi găsim pe toţi aceşti „nevinovaţi”, „nemincinoşi”, corifei ai presei democratice, arătînd cu degetul către un popor vinovat… de a le fi înghiţit minciunile. Şi bineînţeles toţi aceştia îşi acordă unii altora credibilitate şi nici nu îşi pun problema vinovăţiei lor; poporul nu are nici măcar dreptul la prezumţia de nevinovăţie ca şi cum intelectualii săi i-ar fi spus plini de curaj adevărul, iar scriitorii săi nu s-ar fi făcut că au orbul găinilor vorbind despre cîte în lună şi în stele numai despre ce se întîmplă nu, lăsînd unuia singur dintre ei – Paul Goma – toată povara şi consecinţele rostirii adevărului. Consecinţa, previzibilă, este aceea că majoritatea românilor sunt acuzaţi că au stat liniştiţi la cozi şi s-au mulţumit să mănânce cartelat în loc să iasă în stradă şi să lupte pentru a-i elibera în primul rînd pe mincinoşii de serviciu, adică acea specie ciudată, autonumită “rezistentă prin cultură”.
De aceea, consider corect ca V. Tismăneanu să incrimineze adevărata minciună pusă în slujba comunismului, adică în primul rînd pe cei ce au publicat astfel de minciuni, ca şi pe cei ce mint în continuare vorbind despre minciună fără a avea “revelaţia” că prin Omisiune pot forma cel mai interesant studiu de caz din volumele lor.

PĂCATUL OMISIUNII DIN CURTEA INVIZIBILĂ
În acest caz, vă intreb, dacă mai poate fi considerat vinovat un popor minţit de „creierele” lui! Căci, foarte bine spune G. Liiceanu în recentul sau volum „Despre minciună”(7), citez, „mintea oamenilor care trăiesc aici a fost, în bună măsură, subtilizată. Furtul minţii nu este făcut, aşa cum se poate întâmpla, pentru un scop nobil. Mintea poate fi furata la cu totul altă scară, ca minte colectivă, ca minte a multora şi, dacă e nevoie, ca minte a majorităţii”. Furtul se produce prin minciună. Ceea ce nu ne spune însă G. Liiceanu, este care a fost locul intelectualilor de vârf ai României în „economia minciunii publice”, recte în cele patru „noutăţi teribile” aduse de comunism în această privinţă; care a fost locul acelora care minţeau – aşa cum bine spune Gheorghe Cionoiu în „Fenomenul Păltiniş”(8) – prin omisiune. Sau faptul că G. Liiceanu a scris acum o carte care denunţă minciuna îl absolvă de Păcatul Omisiunii în tot ce-a scris înainte de 1989 ?
În „Despre minciună” G. Liiceanu spune pe drept cuvînt că este absurd ca România să fi scăpat de Ceauşescu pentru a ajunge să fie stăpînită de activişii, securiştii şi poeţii săi de curte. Ceea ce se face că nu observă însă este faptul că Ceauşescu nu a avut doar o curte vizibilă, unde făceau sluj poeţii şi scriitorii de partid; dictatorul a avut şi o curte „invizibilă”, unde se făceau temenele şi se închinau osanale prin Omisiune, prin Absenţa Negaţiei faptelor sale. Ori absenţa negaţiei înseamnă acceptare şi asumare a minciunii publice afirmate prin comunism.

INVOCAREA MINCIUNII –LOCUL INTÎLNIRII DINTRE D.VOICULESCU SI V.TISMĂNEANU
Cred şi eu ca şi V. Tismăneanu că, citez: „Din comunism nu vom ieşi prin uitare, ipocrizie, negaţionism, cinism şi minciună”(9). De aceea, îmi permit să atrag atenţia asupra contradicţiilor pe care le generează extinderea nepermisă a minciunii asupra tuturor românilor care au trăit în comunism:
a) Situarea lui V.Tismăneanu pe poziţii similare cu aceia ale căror fapte tocmai le analizează. Revelatoare în acest sens este deja celebra afirmaţie a lui D.Voiculescu potrivit căreia toţi românii care au lucrat la stat în vechiul regim, au colaborat cu Securitatea. Cum la baza “colaborării” a stat marea minciună comunistă care după V. Tismăneanu „a intrat în codul genetic al omului care a trăit în acest regim”, ar rezulta ca D.Voiculescu şi Şeful Comisiei prezidenţiale sunt în deplin acord!
b) Dacă toţi am minţit (teza Tismăneanu), deci toţi am colaborat (teza Voiculescu), atunci cum mai distinge Comisia între călăi şi victime ? Sau se urmăreşte să fim convinşi că am fost şi una şi alta? Şi să fim condamnaţi în bloc?

PARAFRAZA
Iarăşi: dacă minciuna ne-a caracterizat pe toţi românii care am trăit în comunism, atunci, îmi voi permite să socotesc scăzînd tinerii (despre care Doina Cornea ne spune că erau utecişti în 1989 şi mai pot fi recuperaţi), cam la opt milioane persoanele în plină maturitate care au trăit în comunism. În continuare, o voi parafraza pe Mirela Corlăţan (care îl admonestează pe D.Voiculescu în paginile Cotidianului (10):
“Pe lista cu mincinoşi a domnului V. Tismăneanu, rămân doar 7.999.999 de mincinoşi din cele opt milioane de români maturi cărora, spune dînsul, minciuna le-ar fi intrat în codul genetic”! Şi-o să-l întreb şi eu pe d-l V.Tismăneanu, om care a trăit în sistemul comunist dar al cărui cod genetic n-a fost afectat (de ce oare…este un cod genetic de alt tip?), deci îi poate judeca pe ceilalţi mincinoşi, dacă d-l Paul Goma face cumva parte dintre aceşti mincinoşi motiv pentru care ar fi de înţeles de ce n-a corespuns „standardelor” Comisiei prezidenţiale! Deasemeni aş vrea să ştiu dacă sunt la fel de mincinoşi şi intelectualii rezistenţi (în formă pasivă), din Grupul de la Păltiniş, intelectuali care minţeau prin omisiune filosofind pe diverse teme în timp ce minciuna comunistă îi strivea în lovituri pe P.Goma şi pe V.Paraschiv, care refuzau… Omisiunea!

ALTE DEVIERI ALE SUBSTITUIRII CONCEPTUALE
Un alt efect al folosirii acestui concept de „decomunizare” în locul celui de „proces al comunismului” este acela al schimbării accentului în plan temporal: în loc să se studieze în mod egal întreaga perioadă comunistă, de la impunerea comunismului în România pînă în prezent, accentul cade pe perioada prezentă sau oricum, relativ recentă. Nu este de neglijat nici faptul că din această perspectivă a decomunizării se mută accentul şi de la cauză la efect, de la călăi la victime, căci acest popor care a îndurat lipsa căldurii, a medicamentelor, a curentului electric şi care s-a hrănit pe cartelă ca în vreme de război, a fost victima unui regim criminal.

CONFUZIILE TAUTOLOGIEI “SISTEM COMUNIST ILEGITIM”
În ce priveşte conceptul de „sistem comunist ilegitim”, acesta provoacă o confuzie evidentă, pentru orice om de bună credinţă legislaţia nici unei ţări – nu doar a noastră – nefiind perfectă; sunt atîtea situaţii în care îţi poţi ajuta semenii procedînd ilegitim, neautorizat (cazul unui doctor de exemplu care adăposteşte în spital o bătrînă fără adăpost, cazul unor tineri a căror relaţie nu se finalizează printr-un act de căsătorie, şamd) , astfel încît includerea faptelor criminale ale regimului comunist în sfera mai largă a faptelor ilegitime, mi se pare în cel mai bun caz, lipsită de sens. „Cui prodest” o asemenea confuzie? A cui adaptare o asigură un asemenea concept?
În plus, folosirea sintagmei de „sistem comunist ilegitim” este de-a dreptul o tautologie. Este de la sine înţeles că orice sistem comunist este ilegitim.
Aşadar, ce înseamnă sistem comunist? Simplu: ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată, aceasta fiind desfiinţată; asta în primul rînd! Unde mai ştie d-l V.Tismăneanu să existe un “sistem comunist legitim” instalat prin răpirea dreptului la proprietate? Este deci clar, sintagma „sistem comunist ilegitim” este o tautologie. Să întreb iar..”cui prodest” confuziile provocate pe linia semnificat-semnificant prin folosirea acestei tautologii?

CONCEPTELE DETERGENŢI
Avînd în vedere tot ce am expus aici, aş putea să fiu tentată să cred că, pe lîngă detergenţii obişnuiţi – substanţe sau amestecuri de substanţe naturale sau artificiale care sunt folosite pentru curăţirea diverselor obiecte – d-l V.Tismăneanu a mai descoperit o categorie aparte – aceea a detergenţilor conceptuali. În funcţie de acurateţea respectării instrucţiunilor de folosinţă, ei pot curăţa definitiv şi istoria şi memoria deopotrivă.

NOTA:
1. Ca dovadă că am redat exact conceptele din emisiunea „Zig-Zag”, menţionez că unul dintre ele, acela de „sistem comunist ilegitim”, este folosit de domnul V.Tismăneanu chiar în interviul acordat domnului Ştefan Maier, pe 29 mai 2006. În plus, pentru a dovedi adevărul relatării despre conţinutul emisiunii „Zig-Zag” din 30.apr. 2006, voi cita dintr-un material al unui jurnalist recunoscut pentru obiectivitatea sa, d-l Valerian Stan : «Tocmai l-am văzut la televizor pe Vladimir Tismăneanu, alesul lui Băsescu în fruntea Comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste, într-un dialog cu Ion Cristoiu (emisiunea „Zig-Zag”, Ant 3, 30 apr 2006) – fostul său tovarăş de convingeri comuniste, în presa trecutului regim. (…), Tismăneanu a explicat senin că alegerea sa este să se vorbească nu despre un „proces al comunismului” ci despre „decomunizare”, şi nu despre „regimul comunist criminal”, ci despre „regimul comunist ilegitim”.. » (New York Magazin, 3 mai 2006) ;
2. Mircea Flonta ”Natura şi dinamica ştiinţei în concepţia lui Th.S.Kuhn”, în Thomas S. Kuhn, „Structura revoluţiilor ştiinţifice„ pag 23, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976;
3. Ovidiu Bancheş, „Tismăneanu îi forţează mîna lui Băsescu”, Ziua, 20 aprilie; Maria Bercea, „Procesul comunismului – o sentinţă amînată„ Revista „22”, 28 aprilie -4 mai, 2006;
4. Maria Bercea, „Procesul comunismului – o sentinţă amînată„ Revista „22”, 28 aprilie – 4 mai 2006;
5. Dan Pavel, „Viaţa Studenţească”, nr 48, 02.12.1987 ; citez :
“Participarea la activitatea revoluţionară din cadrul asociaţiei studenţilor comunişti înseamnă un efort sistematic de realizare a unei temeinice pregatiri politico- ideologice a studenţilor. Formarea omului nou, constructor conştient al noii societăţi, este un proces ce capată valenţe precise pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu le-a subliniat şi de această dată cu pregnanţă. “
Dan Pavel, Viaţa Studenţească nr.51 din 23.12.1987 ; citez:
“Stă în puterea şi caracterul tineretului nostru revoluţionar, a eroicului nostru popor, chezăşia vibrantelor chemări adresate de către secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de la înalta tribună a democraţei de partid, întregii naţiuni de a face totul pentru înflorirea multilaterală a patriei, pentru triumful cauzei socialismului şi a comunismului în ţara noastră.“
Valerian Stan, în ”Documente; Cerere de dare în judecată a lui Dan Pavel”, pag 11, www.valerianstan.ro;
6. Valerian Stan, în ” Documente; Cerere de dare în judecată a lui Dan Pavel”,pag 11, www.valerianstan.ro;
7. Gabriel Liiceanu, „Minciuna şi România” – studiu de caz publicat în volumul „Despre minciună”, Editura Humanitas, 2006; Cristian Patrasconiu, „Liiceanu face planul pentru un apel către Harap Alb”, „Cotidianul”, vineri 23 iunie 2006, pag 17.
8. Gheorghe Cionoiu, „Fenomenul Păltiniş” – eseu publicat în „Procesul tranziţiei”, Editura „Brumar, Timişoara, 1996 (republicat în volumul „Mănuşa lui Schiller”, Editura Augusta, Timişoara 1999).
9. Vladimir Tismăneanu, “Democraţie şi memorie”, Cotidianul, vineri 16 iunie 2006, pag 18;
10. Mirela Corlăţan, “El n-a turnat domnule Felix. Şi lucra tot la stat”, “Cotidianul”, 19 iunie 2006, pag 3; Redau citatul pe care l-am parafrazat în text, exact cum l-a formulat Mirela Corlăţan:
“PE LISTA cu turnători a lui Dan Voiculescu rămîn doar 7.999.999 de turnători din cele opt milioane de români, care, spune el, lucrau la stat şi au turnat la Securitate”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240