caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Trandafirul alb

de (26-6-2006)

Trandafir alb, albă minune, spune povestea, spune…
În Ţara Trandafirilor, cerul e din petale de trandafiri şi din roua dimineţii. Petalele galbene închipuie stelele, petalele roşii închipuie luna şi soarele – dar sunt nenumărate luni şi nenumăraţi sori – iar petalele albe formează norii care revarsă ploi de miresme. În lacurile şi în râurile de miresme plutesc trandafiri roz.
Iar în mijlocul ţării se află insula cea mare a trandafirilor albi.
Aici zboară şi zburdă ca zefirii – gândurile copiilor.
Copiii se duc la grădiniţă sau la şcoală, se joacă în curte cu mingea, se uită la desene animate, citesc sau ascultă poveşti, trag pisica de coadă, fac multe drăcii, ori sparg (uneori) farfurii, dar gândul lor, de multe ori pleacă să colinde pe acolo, tocmai prin Ţara Trandafirilor, în insula cea mare a trandafirilor albi.
Când copiii cresc, gândurile lor se duc tot mai rar în Ţara Trandafirilor, fiindcă nu mai au timp. Dar poţi vedea, uneori, şi oameni mari, sau chiar bătrâni care dau câte o raită pe acolo.
Şi asta e bine? o să mă întrebaţi. Şi o să vă răspund că da, e bine.
Oamenii aceştia care se întorc în Ţara Trandafirilor, sunt tot aşa de delicaţi şi de curaţi sufleteşte ca petalele florilor albe.
Şi nu-i bine?

Creştea într-o grădină, sub fereastra unei case, un trandafir alb. În fiecare bobocel al lui, dacă erai foarte atent, puteai auzi un gângurit de copil mic. Dacă îţi puneai urechea pe o floare mai mare, auzeai voci sau cântece, sau plânset de copil, fiindcă trandafirul alb de la fereastră era ca o cutie de rezonanţă, o cutie foarte sensibilă care capta tot ce se întâmpla în sufletelele copiilor.
Iar într-un pom, alături, avea cuibul o privighetoare. Auzea tot ce simţeau copiii în sufletul lor, fiindca era foarte aproape de tufa de trandafir. Iar când venea seara, începea să cânte, dar nu oricum.
În cântecul ei încerca să redea tot ce auzise: bucurii(când copiii erau sănătoşi, sau lăudaţi, sau primeau jucării), necazuri (dacă-i durea burtica, ori erau certaţi, ori erau flămânzi) şi la tot ce auzea, adăuga şi părerea ei, în note prelungi, triste, sau în fluierături de entuziasm.
Trandafirul ştia că privighetoarea se inspiră din florile lui, dar asta nu-l supăra, dimpotrivă, o preţuia foarte mult pe această neîntrecută cântăreaţă.
La fereastră stătea o fetiţă, cu coatele rezemate pe pervaz şi cu ochii la trandafir. Ştia că trandafirul o iubeşte şi o înţelege; numai el, trandafirul o înţelegea şi o iubea cu adevărat, fiindcă aici, în casa asta, fetiţa era o străină. Rămăsese orfană, iar mătuşa la care locuia acum, era o femeie foarte rea; cel puţin aşa i se părea ei. O certa toată ziua şi nu-i cumpăra nici o jucărie, nimic. Numai cărţi putea citi, dar nu prea avea, iar cartea de poveşti pe care o găsise în pod avea filele rupte şi învechite, aşa că nici o poveste nu era întreagă, iar fetiţa suferea mult din cauza asta. Ar fi vrut să ştie cum încep şi cum se termină toate poveştile…
Dar trandafirul o învăluia în parfumul lui, îi arăta florile şi bobocii, era cel mai bun prieten al ei.
Într-o zi, fetiţa s-a îmbolnăvit. Zăcea în pat, aproape inconştientă; un preot a venit la capul ei, l-a simţit, i-a văzut vestmintele negre, apoi n-a mai ştiut nimic.
În vremea asta, trandafirul plângea prin toate florile lui, iar privighetoarea scotea cele mai sfâşietoare triluri.
“Dragă privighetoare, a spus trandafirul, rupe, te rog, o floare de-a mea şi du-i-o fetiţei, că nu mai pot de durere, simt că am să mor şi eu”.
Aşa a zis trandafirul, iar privighetoarea s-a chinuit mult cu cioculeţul ei mic să rupă o floare.
A intrat pe fereastră şi a lăsat floarea pe perna fetiţei.
Floarea şi-a încordat toată puterea ca să-i trimită fetiţei în valuri-valuri, cea mai aleasă mireasmă a ei.
De acolo, de departe, de unde era, fetiţa a început să se întoarcă, să vină tot mai aproape, tot mai aproape de trandafirul cel alb.
A deschis ochii şi a văzut floarea…
Mai târziu, s-a ridicat din pat, a pus coatele pe pervaz şi i-a zâmbit bunului ei prieten.
Trandafirul s-a înveselit, a mai deschis un rând de boboci, iar seara, privighetoarea a dat cel mai frumos concert, de stătea toată grădina cu urechile ciulite să nu piardă nici o nota muzicală.
Dar mătuşa cea rea voia să facă schimbări în grădină. A adus un om să taie trandafirul… Degeaba a plâns fetiţa şi a rugat-o să nu-l taie. Toporul a intrat drept la rădăcina trandafirului, a izbit cu putere, l-a doborât, apoi l-a aruncat în drum.
Din ziua aceea n-a mai cântat nici privighetoarea.
A plecat de-acolo, s-a mutat în altă grădina, cine mai ştie…
Iar fetiţa, cu toata durerea ei, s-a mutat şi ea, tot mai mult, în insula cea mare din Ţara Trandafirilor.
De multe ori, când o căuta mătuşa, nu o găsea nicăieri. Apoi, deodată, o vedea chiar pe un scaun, lângă ea.
De unde să ştie mătuşa că fetiţa era plecată tocmai acolo, în Ţara Trandafirilor, sub cerul de petale, prin râuri de miresme?
Acolo, numai acolo, în insula aceea, în insula din sufletul ei, rămăsese viu şi înflorea trandafirul cel alb…

(Din volumul de povesti publicate de mine la Editura Planet)

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Elevi canadieni de origine romana din Toronto

90% din elevii canadieni de origine romana din Toronto nu abandoneaza scoala. Acesta este rezultatul unui studiu publicat in ziarul...

Închide
3.215.16.238