caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Compunerile libere

de (19-6-2006)

Predam limba română la o şcoală generală din Bucureşti şi, dacă mai păcătuiam câteodată înlocuind ora de lectură cu cea de gramatică pentru a lămuri mai bine anumite subiecte, ora săptămânală de compunere din programa clasei a V-a am respectat-o cu sfinţenie. Era cea mai plăcută oră pentru copii, fiindcă îi lăsam liberi să-şi dezvolte imaginaţia pe teme diferite, apoi analizam creaţiile lor.
Li se părea că iau parte la un joc, într-un fel aşa şi era, eu le cream această impresie, şi am ajuns să cred că cele mai bune rezultate în munca şcolară se obţin atunci când profesorul n-a uitat că a fost şi el copil.
Din unele compuneri aflam, fără să vreau, unele întâmplări din familiile copiilor, întâmplări plăcute sau de-a dreptul tragice. Aşa am ştiut că tatăl Violetei a plecat de-acasă, şi-a părăsit copiii; că mama ei coase noaptea la maşină ca să mai câştige un bănuţ, iar ziua se duce la fabrică.
Urmăream să le dezvolt capacitatea de exprimare, prin descrieri, prin naraţiuni, însă unii copii, mai ales cei traumatizaţi, simţeau nevoia să se destăinuie…
Scriam pe tablă mai multe titluri de compuneri, lăsându-le libertatea să-şi aleagă tema care le place.
– Aventurile unui iepuraş care a vrut să cunoască lumea
– Un extraterestru printre noi
– Cum l-a învins motanul pe lup etc.
„Mai daţi-ne, mai daţi-ne alte titluri!” cereau copiii, iar eu mă conformam. Apoi îi lăsam să gândească şi să născocească poveşti.
Văd o mână ridicată în banca a doua.
– Da, Elena, ce vrei să spui?
– Pot să scriu că iepuraşul a ajuns în Franţa?
– Sigur! Mai ales că tu ai văzut Parisul. Cu ocazia asta, poate descrii puţin acest oraş, să aflăm şi noi cum e pe-acolo.
– Spune, Florin!
– Aş vrea să scriu despre o navă cosmică şi cum am fost şi eu cu extratereştrii pe o planetă.
– Foarte interesant! Sunteţi liberi să scrieţi ce vreţi voi şi cum vă place.
– Andrei?
– Avem voie să scriem minciuni?
(Hoopa! Acuma să văd pe unde mai scot cămaşa!)
– Într-un fel! Numai că ce veţi scrie voi nu vor fi minciuni. Ficţiune se cheamă, imaginaţie. Mincinoşii urmăresc intenţionat să ascundă adevărul, ca să obţină vreun folos.
– Dar ce scriem noi nu e adevărat! Bunica mi-a spus că nu am voie să spun ce nu e adevărat.
– Uite cum e, Andrei! Cuvintele astea – minciună şi adevăr – au înţelesuri foarte complicate. Există cazuri când nu trebuie să spunem adevărul. De exemplu, dacă e în joc soarta ţării. Dacă un soldat e luat prizonier şi duşmanii vor să afle unde sunt liniile noastre, nu trebuie să le spună nimic, mai bine tace sau îi îndreaptă în altă direcţie.
– Bogdan?
– Tatăl meu e bolnav de cancer şi mama a zis să nu-i spună nimeni nimic, să-i spună toţi că se face bine, ca să nu-l sperie, ca să creadă că se face bine.
– Nu ştiu ce să zic! Şi eu am citit o povestire impresionantă care se chema „Minciuna sfântă”. Scria acolo despre un tânăr foarte sărac şi necăjit. Mama lui era la căminul de bătrâni şi băiatul, când o vizita, împrumuta de la cineva nişte haine mai bune, îi spunea că are serviciu, are de toate, că toţi şefii lui îl apreciază. Dorea să n-o necăjească, să-i cruţe bătrâneţea de suferinţe.
– Toate cărţile scriu minciuni?
– Nu, nicidecum! Numim beletristică acea parte a literaturii care se bazează mai mult pe ficţiune, pe imaginaţie, dar şi pe adevăr. Beletristica, adică literatura artistică, literatura frumoasă. Dar există şi unele cărţi mincinoase. Foarte puţine. Mai ales unele care ascund sau răstalmăcesc adevărul istoric pentru foloasele unor oameni.
Scrieţi acum! O să discutăm altădată subiectul acesta. Voi nu urmăriţi să faceţi rău nimănui, nu vreţi să ascundeţi intenţionat nişte adevăruri. Voi vă imaginaţi o lume, nişte întâmplări, pe baza experienţei voastre, iar eu vreau să văd până unde, cât de departe merge imaginaţia voastră, dacă vă exprimaţi corect, expresiv, şi dacă reuşiţi să scrieţi fără greşeli.

Copiii se apucă de scris. Costel Rotaru, din prima bancă, nu scrie, ci desenează, ca de obicei.
Nu-l mai cert. Îl las să deseneze.
Vine cu desenele şi mi le pune pe catedră.
– Ce-i asta? Ce-ai vrut să înfăţişezi?
– Asta e din America. Aici e clasa în care am învăţat eu când am fost acolo. Pe perete e steagul american, iar aici e maşina lu’ tata care venea să mă ia de la şcoală.
Elevul Rotaru nu şi-a cunoscut tatăl. Locuieşte împreună cu mama lui într-o garsonieră de lângă şcoală. Trăiesc amândoi într-o sărăcie lucie. Elevul Rotaru are multă imaginatie.
– Ai desenat tare frumos! Dacă o să scrii şi compuneri, dacă o să te străduieşti un pic mai mult la învăţătură, cine ştie, poate o să ajungi în America, o să-ţi cumperi o maşină…
Sună de ieşire.
– Terminaţi compunerile acasă şi o să vedem cine ia zece data viitoare.
Ies repede cu catalogul sub braţ.
Iar îmi curg lacrimile, iar nu le pot stăpâni.
O să le mai las dracului de compuneri libere!

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Inceput de drum

Inauguram astazi o noua rubrica: 'Resurse Umanitare'. Titlul ei vorbeste de la sine. Comentariile noastre, cele care vor insoti solicitarile...

Închide
3.234.244.181