caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Repere carteziene



 

Proiect de relansare a cercetarii romanesti

de (5-6-2006)
Figura 1 -- Ciclul CercetariiFigura 1 — Ciclul Cercetarii

Rezumat:
Sistemele performante de învăţământ superior şi cercetare se bazează, în general, pe o competiţie intensă pentru resurse financiare şi umane şi pe colaborarea strânsă cu industria. În România aceste aspecte sunt deficitare. În cele de mai jos susţin că ambele pot fi remediate eficient prin crearea unui nou institut, independent de sistemul şi structurile existente, cu un control al calităţii externalizat şi cu finanţare majoritar privată şi pe bază de proiect, după modelul ICFO Barcelona. Această „Navă Amiral a cercetării româneşti” nu poate reuşi, însă, decât dacă este însoţită sau precedată de măsuri fiscale şi administrative de stimulare a cercetării private şi industriale în România prin atragerea laboratoarelor de cercetare ale marilor companii multi-naţionale, după modelul Coreei de Sud în anii ’80.

Abstract:
High performance systems of higher education and research rely, in general, on intense competition for financial and human resources, as well as on a close collaboration between public and private research. The Romanian system is deficient in both respects. In the following I argue that both can be addressed efficiently through the creation of a new institute, independent of the existing system and structures, with a quality control mechanism completely externalized, and with a project based financial scheme relying mainly on private funding, modeled on the ICFO Barcelona. This „Flagship of Romanian research” project cannot succeed, however, if it is not preceded by a package of financial and administrative incentives for stimulating private research in Romania by attracting corporate labs of multi-national companies, following the South Korean model in the 1980’s.

Introducere
După mai mult de 16 ani de la schimbarea violentă de regim politic din 1989, învăţământul superior din România nu şi-a revenit încă de pe urma calamităţii istorice a comunismului. Prin comparaţie cu evoluţia ţărilor vecine, situaţia chiar s-a înrăutăţit.
Date statistice detaliate asupra activităţii ştiinţifice româneşti cu vizibilitate internaţională, cu analize şi comentarii, sunt disponibile pe pagina internet a asociaţiei Ad-Astra[1]. Pentru a cita câteva dintre statisticile disponibile, România se află pe locul 67 in clasamentul mondial al vizibilităţii ştiinţifice; producţia ştiinţifică românească vizibilă internaţional raportată la populaţie este de 3,4 ori mai mică decât cea a Poloniei, de 4,6 ori mai mică decât cea a Bulgariei şi de 5,4 ori mai mică decât cea a Ungariei. Finanţarea cercetării româneşti raportată la produsul intern brut era de aproape trei ori mai mică în anul 2000 decât în anul 1996. Nici o singură universitate românească nu se regăseşte în clasamentul celor mai performante 500 de universităţi din lume [2].
Analize detaliate ale problemelor cu care se confruntă cercetarea românească, incluzând date statistice precum şi propuneri concrete de reformă, pot fi găsite în documentele „Propuneri de reformă a sistemului de învăţământ superior din România”[3], „Propuneri de reformă a sistemului cercetării ştiinţifice din România”[4], precum şi sinteza acestora disponibilă pe pagina internet a Forumului Academic Român [5].
Aceste documente analizează detaliat problemele principale ale sistemului de cercetare. Între acestea se regăsesc nepotismul, conflictele de interese, transparenţa insuficientă, politizarea universităţilor şi interpretarea greşită a principiului autonomiei universitare.
O critică detaliată a măsurilor şi soluţiilor propuse în aceste documente este dincolo de scopul acestui articol. Voi atrage însă atenţia asupra unei singure trăsături fatale care se regăseşte în toate aceste propuneri: Ele se bazează inevitabil pe cooperarea unei majorităţi a cadrelor didactice şi cercetătorilor din sistem. Explicatia se poate face în două etape:

[1)] Sistemul universitar românesc este unul democratic. Performanţele sub-standard, prin urmare, nu pot fi aruncate cu uşurinţă numai pe seama unei conduceri ineficiente (la nivel de rector, decan, şef de catedră, etc.) şi nici nu pot fi rezolvate printr-o decizie politică de înlocuire a acesteia. Faptul că alegerile în sistemul universitar sunt în general libere şi corecte [6] este o indicaţie că problemele sistemului nu sunt doar la suprafaţă, sau la vârf. Ele au origini în profunzime.

[2)] Cifra statistica revelatoare este numărul de cercetători cu prezenţă internaţională [7]. In 2001 Mircea Oncescu [8] estima această cifră la în jur de 5700 de cercetători. În acelaşi an, numărul total de salariaţi cu studii superioare din cercetarea ştiinţifică românească [9] era în jur de 20.000. Un calcul aritmetic arată că în jur de 70% din cercetătorii români nu au nici o prezenţă internaţională.

Combinând aceste două puncte devine evident nu numai că cercetarea românească este într-o stare de criză, dar mai ales că ea nu poate fi reformată nici din interior, nici prin intermediul unei simple decizii politice. Situaţia este similară cu cea din cunoscuta anecdotă în care o persoană în vârstă este „ajutată” să treacă o arteră circulată, deşi ea, de fapt, nu doreşte să traverseze. Dat fiind că în cercetare există un sistem democratic, deci persoana este responsabilă pentru propriile decizii, rezultă că orice agent reformator cu o abordare frontală va întâmpina o rezistenţă puternică. Acest fenomen a fost observat în timpul mandatului ultimului Ministru al Educaţiei, domnul Mircea Miclea, şi a dus, direct sau indirect, la demisia acestuia. Prin urmare întrebarea esenţială este:
În ce constă forţa principală care permite sistemului de învăţământ superior şi cercetare să reziste cu succes şi în mod susţinut schimbării?

Răspunsul este că forţa principală constă în faptul că studenţii şi tinerii cercetători nu au de ales. Sistemul public este monolitic şi solidar în a evita competiţia, iar sectorul privat are o pondere minoră in domeniul cercetării ştiinţifice. Prin urmare studentul are actualmente puţine opţiuni altele decât plecarea peste hotare. Se produce astfel o anti-selecţie care asigură perpetuarea sistemului corupt. Problema fundamentală este lipsa competiţiei, lipsa unei adevărate alternative.
În cele ce urmează voi încerca să schiţez forma pe care această alternativă va trebui să o ia, şi de ce ea va fi în mare măsură suficientă pentru a revitaliza cercetarea românească, pentru a opri sau chiar inversa exodul de creiere, şi pentru a submina şi elimina rezistenţa contra reformei în sistemul public.

Propunere

Alternativa propusă constă din crearea unui nou institut de cercetare, independent, cu finanţare majoritar ne-bugetară, şi cu un sistem de control al calităţii independent. Această iniţiativă va trebui să fie însoţită de o politică susţinută de atragere şi dezvoltare a cercetării industriale în România, după modelul Coreei de Sud începând cu al Cincilea Plan de Dezvoltare Economică şi Socială [10] lansat în 1982.
Propunerea ar părea bineînţeles utopică dacă proiecte foarte asemănătoare nu ar fi fost deja concepute şi realizate cu succes, în Europa, ca şi în restul lumii [11]. Modelul pe care l-am ales ca punct de plecare a propunerii de faţă este recent înfiinţatul INSTITUT DE CIENCIES FOTONIQUES (ICFO) [12] din Barcelona. În următoarea sub-secţiune voi prezenta trăsăturile ICFO care fac să fie un bun model şi din care va trebui ca factorii de decizie să se inspire puternic. În cea de-a doua sub-secţiune voi discuta aspectele specifice mediului românesc şi est-european, în special legate de importanţa cercetării industriale.
De ce ICFO?
Citând de pe pagina internet:
„ICFO este o fundaţie permanentă, independentă şi non-profit creată de Guvernul Regional al Cataluniei, Ministerul Regional al Educaţiei şi Cercetării, şi de Universitatea Politehnică din Barcelona. ICFO a fost lansat în 2002 cu scopul de a face cercetare fundamentală şi aplicată în mai multe ramuri din Ştiinţa şi Tehnologia Luminii, la cel mai înalt nivel internaţional”.
Este important de remarcat că organismele iniţiatoare ale proiectului sunt doar atât: iniţiatoare. Odată pornit, institutul nu mai depinde de nici unul dintre ele. De asemenea, institutul are o misiune definită din start, deşi relativ largă, anume ştiinţele optice şi fotonice. Ramurile fundamentale şi aplicate sunt ambele menţionate explicit. ICFO nu este doar un institut de tehnologie, ci un institut de cercetare multivalent, ale cărui competenţe şi interese se extind şi în sfera teoretică/fundamentală. Acest lucru este important din motive diferite în occident şi în România. În cazul ICFO cercetarea fundamentală este menţionată explicit pentru a atrage atenţia asupra importanţei ei, într-un context european focalizat (cel puţin în ultimii ani) din ce în ce mai mult pe cercetarea aplicată şi pe noţiunea de „return on investment”. În România şi în Estul Europei situaţia este inversată. Lipsa resurselor financiare şi materiale necesare cercetării aplicate a dus de-a lungul anilor la o focalizare aproape exclusivă pe aspecte teoretice. Cu toate acestea, şi cum reiese implicit din misiunea noului institut, aceste două aspecte, cel al cercetării aplicate şi cel al cercetării fundamentale, sunt strâns legate şi interdependente. Pe termen lung nici unul nu poate rezista şi înflori fără celălalt [13].

„În cercetare: noul centru va atinge o masă critică de cercetători şi specialişti asociaţi care îi va permite o activitate pe vârf de lance şi cu o anvergură acoperind domenii multiple precum telecomunicaţiile, tehnologia informaţiei, biotehnologia, inclusiv detectarea la distanţă, informaţia cuantică şi fotonica industrială.”

Apare aici o noţiune esenţială, dar a cărei importanţă este uşor de subestimat: este vorba de necesitatea unei mase critice. Dificultatea atingerii masei critice este de altfel obstacolul principal întâmpinat de diferitele iniţiative pentru crearea unor instituţii private performante în ultimii 16 ani [14]. Acest obstacol iniţial nu poate fi depăşit decât printr-un efort iniţiat la nivel guvernamental dar care să atragă o participare substanţială din partea sectorului privat precum şi din partea Uniunii Europene.
Anvergura şi valoarea cercetării în era modernă provine din ce în ce mai mult din colaborarea şi comunicarea inter-disciplinară. În acest context îngustimea duce la sterilitate. O investiţie insuficientă sau un proiect prea puţin ambiţios, făcut, cu alte cuvinte, „pe jumătate”, este un pericol major în fazele de planificare premergătoare realizării proiectului.

„În educaţie: centrul oferă diplome doctorale în ştiinţele optice, cu o acoperire largă a aspectelor fundamentale şi aplicate. În educaţie ca şi în cercetare, limba utilizată va fi engleza”.

Relaţia strânsă de interdependenţă între cercetare şi educaţie dateaza de la începuturile civilizaţiei occidentale în Grecia antică. Pentru un centru a cărui misiune centrală este cercetarea, un punct de plecare evident este diploma doctorală. Diplome mai puţin specializate, şi deci legate mai puţin strâns de activitatea de cercetare (ciclurile 1 şi 2 în terminologia Bologna), pot fi adăugate, dar numai ulterior, după ce institutul va atinge masa critică sus-menţionată, şi toate detaliile administrative şi financiare ale funcţionării lui vor fi fost puse la încercare si îşi vor fi dovedit funcţionalitatea.
Folosirea limbii engleze este un detaliu foarte important din punctul de vedere al recrutării de cadre şi de studenţi. Prezenţa şi atracţia regională şi internaţională pe care o va avea noul centru este chiar mai importantă în contextul românesc decât în cel catalan. Internaţionalizarea va permite noului centru să se alimenteze din rezervorul de talent uman al întregii regiuni est-europene şi nu doar din cel românesc.
Spaţiul geopolitic în care se găseşte România la acest început de secol este unul privilegiat, daca ea va şti să profite de el. România poate folosi această perioadă de evoluţie şi progres rapid din Estul Europei precum şi statutul ei istoric de cap de pod al latinităţii în Estul Europei pentru a-şi crea o zonă de influenţă regională durabilă. România poate obţine beneficii importante pe termen mediu şi lung dacă transformarea unei nave-amiral a învăţământului superior naţional într-o navă-amiral regională este privită ca o iniţiativă spre formarea unei elite regionale. O astfel de iniţiativă ar putea fi de exemplu integrată, printre altele, în Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est [15].

„În dezvoltare economică şi generare de capital: centrul se va mobiliza prin iniţierea de parteneriate cu companii industriale şi prin încurajarea şi susţinerea creării de firme şi mici întreprinderi de către cercetătorii activi. Centrul joacă un rol de pepinieră şi încearcă să atragă investiţiile de capital.”

Scopul final al cercetării este creşterea bunăstării pe termen lung iar aspectul economic al bunăstării este unul din cele mai importante. De aceea interacţiunea între mediul academic şi cel industrial trebuie încurajată şi stimulată. Societatea nu poate investi în activităţi cu roade pe termen lung cum este cercetarea fundamentală fără a avea şi un retur pe termen scurt sub forma creşterii economice şi a dezvoltării. Iar singurul adevărat motor al creşterii economice sustenabile (în afara de cel demografic) este creşterea productivităţii prin intermediul punerii în valoare a noilor tehnologii. În acest punct devine esenţial rolul de pepinieră pentru crearea de firme şi mici întreprinderi, precum şi cel de partener durabil al marilor conglomerate industriale. Beneficiile sunt de ambele părţi. În afară de avantajul unei surse de finanţare, asocierea strânsă cu mediul industrial constituie un punct atractiv şi de prestigiu extrem de important al unui centru de cercetare din punctul de vedere al tinerilor studenţi şi cercetători. Această asociere este garanţia importanţei, utilităţii şi relevanţei activităţii de cercetare a centrului, asigurând în acelaşi timp studenţii de o plasare favorabilă pe piaţa muncii la terminarea studiilor. Acestea sunt ingredientele esenţiale ale unui centru de prestigiu şi recunoaştere internaţională, şi ele nu pot fi reunite fără o cooperare strânsă între cercetare şi industrie. Acest punct absolut fundamental va fi discutat în mai mult detaliu în sub-secţiunea următoare, în contextul specific românesc şi est-european.

„ICFO este susţinut printr-o finanţare de bază asigurată de instituţiile fondatoare, şi prin proiecte câştigate pe bază de competiţie de la agenţii de finanţare naţionale şi internaţionale şi de la instituţii şi companii private. O parte din costul noii cladiri care găzduieşte institutul şi aparatura de laborator corespunzătoare a fost finanţată de Uniunea Europeană, prin programul Fondul European de Dezvoltare Regională.”

Finanţarea pe bază de proiect competitiv este esenţială pentru a garanta că activitatea unui centru de cercetare este competitivă şi de actualitate. În afară de aceste considerente, competitivitatea noului centru, şi alternativa pe care o va prezenta tinerelor talente, este probabil unul dintre cele mai puternice mecanisme de subminare a rezistenţei împotriva reformei în sistemul de stat. O discuţie mai detaliată pe acest subiect, în sub-secţiunea următoare.

„Comitetul de Evaluare Ştiinţifică (Scientific Advisory Board) este unul din elementele cheie ale procedurilor de consultanţă şi evaluare a activităţii de cercetare ICFO. Comitetul de Evaluare Ştiinţifică este compus din oameni de ştiinţă de prestigiu internaţional în domenii apropiate de Ştiinţele Optice şi Fotonice şi joacă un rol de consultanţă pe lângă Consiliul de Administraţie şi Directorul ICFO în legătură cu deciziile strategice cheie pentru dezvoltarea Institutului.”

O căutare rapidă în indexul fluxului ştiinţific principal menţinut la zi de Institutul Informaţiei Ştiinţifice (ISI) din Philadelphia USA arată că cei zece membri ai Comitetului de Evaluare Ştiinţifică au o producţie ştiinţifică medie de aproximativ 150 de articole ISI, trei dintre ei (doi Americani şi un Britanic) depăşind 250 de articole. Şi mai important, doar trei din cei zece lucrează în Spania. Ambii preşedinţi a două dintre cele mai prestigioase asociaţii profesionale din domeniul opticii şi fotonicii sunt prezenţi: E.W. Van Stryland – OPTICAL SOCIETY OF AMERICA (OSA) şi C. Dainty – THE EUROPEAN OPTICAL SOCIETY.

În România?

Contextul sud-est european în general şi cel românesc în particular diferă în moduri importante de cel vest european şi cel catalan. Dintre acestea, cele mai importante pentru proiectul de faţă sunt subdezvoltarea cercetării industriale (abreviere engleza – R&D), monopolul de stat de facto în cercetare [16], şi procesul de anti-selecţie în învăţământul superior ca efect pervers al unui sistem de cercetare în buclă deschisă.
Fiecare din aceste trei puncte vor fi discutate separat, dar pentru a înţelege ceea ce le reuneşte este important de înţeles în primul rând ciclul cercetării. Acesta constă din patru segmente.
Ciclul cercetării începe cu cercetarea teoretica şi fundamentală continuă cu cercetarea aplicată, apoi cu fabricarea şi comercializarea, iar bucla se închide cu reinvestirea în generaţia următoare. Acest ciclu este reprezentat schematic în Figura 1.
Cercetarea aplicată este în general dominantă în economiile performante [16]. Cercetarea fundamentală este foarte importantă pe termen lung (precum am argumentat mai sus), dar ca şi proporţie din investiţia totală în cercetare, într-o economie performantă, ea este minoritară.
Închiderea buclei mai ales prin intermediul reinvestiţiei este esenţială pentru auto-reglarea sistemului. Această ramură a ciclului este cea care decide şi separă grupurile de cercetare performante şi cu o activitate de actualitate de cele neperformante. Selecţia se produce în momentul reinvestiţiei. Pe scurt, grupurile slabe sau neadaptate mediului şi tendinţelor economice nu obţin finanţare şi dispar.
Ponderea extrem de redusă a cercetării aplicate şi private în România şi în Sud-Estul Europei rezultă în două disfuncţionalităţi care permit perpetuarea şi chiar creşterea grupurilor neperformante. Le discutăm pe rând.

[[Figure 1]]
Figure 1: Ciclul cercetării – reprezentare schematică. În economiile performante bucla îngroşată domină financiar precum şi ca număr de articole publicate. În cea româneasca, însă, ea este şi mai subţire ca ramura fundamentală.

Monopolul de stat în cercetare. Atunci când investiţia privată (în general bazată pe competiţie) este absentă, singura sursă de finanţare rămâne bugetul de stat18. Acest sistem, în principiu poate funcţiona, dar numai atunci când în cercetare există o competiţie pentru aceste resurse bugetare limitate precum şi pentru resursele umane corespunzătoare. În România, însă, competiţia este insuficientă. Sistemul de cercetare şi învăţământ superior este monolitic şi solidar în principal datorita celor două organisme dominante: Consiliul Rectorilor şi Academia Româna. Solidaritatea academică pe model comunist împreună cu autonomia universitară formeaza atunci un sistem ermetic şi dificil de penetrat prin forţă din exterior. De aceea, unul din punctele principale ale acestui articol este că acest monopol nu poate fi spart decât prin introducerea unui nou actor, separat şi independent de sistemul deja existent.

Procesul de anti-selecţie. Lipsa unei auto-reglări (feedback) prin intermediul interacţiunii cu industria şi a unui sistem de valori pragmatic, duce la o activitate ştiinţifică ineficientă şi neinteresantă. Procesul de selecţie şi de control al calităţii intră atunci într-o derivă spre nepotism şi politică de clan. Aceste procese de anti-selecţie, atunci când devin dominante (precum în cazul României şi a Europei de Sud-Est), rezultă într-un învăţământ superior ineficient şi corupt. Întreruperea acestui ciclu negativ este posibilă doar prin oferirea tinerilor talentaţi a unei alternative plecării peste hotare. Ramânerea lor în România va duce la o competiţie pentru finanţare şi recrutare căreia sistemul existent, prin natura lui, nu îi va putea face faţă. De aceea introducerea unei alternative credibile şi competitive la scară regională este cea mai eficientă metodă de a opri şi inversa ciclul pervers al anti-selecţiei universitare.

O înţelegere a ciclului cercetării, combinată cu constatarea deficienţei cercetării private sud-est europene şi cu rezultatele nefaste ale acestei situaţii asupra calităţii şi eficienţei cercetării şi învăţământului superior public, conduc natural la soluţia pe care o rezum aici. Ea constă dintr-un efort simultan pe două fronturi:

* Iniţierea unei noi instituţii cu finanţare majoritar ne-bugetară, care să fie complet independentă de sistemul public deja existent. Acest nou centru va trebui să aibă o masă critică minimă pentru a putea atrage investiţii substanţiale şi a juca un rol de pepiniera regională pentru formarea de noi firme şi mici întreprinderi bazate pe noile tehnologii. Controlul calităţii va trebui să fie complet externalizat, dupa modelul Comitetului de Evaluare Ştiinţifică al ICFO Barcelona.

* Oferirea de stimulente fiscale (financial incentives) pentru atragerea şi dezvoltarea de centre de R&D industriale în România de către marile conglomerate multinaţionale. Politica sud-coreeană între 1982 şi 1992 ar fi un exemplu demn de urmat în acest sens. Fără acest segment de cercetare industrială bucla cercetării nu se poate închide iar grupurile slabe nu vor putea fi eliminate, ceea ce va rezulta inevitabil într-un eşec al oricărei alte încercări de reformă sau relansare a cercetării publice româneşti.
Cele două linii de atac de mai sus nu pot reuşi decât dacă sunt realizate în tandem. Sectorul privat se hrăneşte cu cadre bine pregătite, iar cadrele cu o bună pregătire sunt produse de laboratoare în colaborare strânsă cu sectorul privat. Cele două nu pot fi separate.
Pentru a susţine aceste argumente, o statistică revelatoare a Băncii Mondiale [18] arată că în ţările foste comuniste peste două treimi din finanţarea cercetării este de stat, pe când în Europa Occidentala 65 la 70 la sută din cercetare este finanţată privat iar în Japonia proporţia atinge 80%. Datele şi concluziile studiului sus-citat al Băncii Mondiale oglindesc în mare parte argumentele prezentate aici.

Alegerea liderului proiectului şi a domeniului – studiul strategic

Două aspecte au rămas nespecificate până aici. Domeniul în care noul centru va activa, şi delegarea autorităţii iniţiale.
Alegerea domeniului este un punct complex care va necesita un studiu strategic al regiunii şi a tendinţelor în economia regională şi Europeană. Printre opţiuni se găsesc spre exemplu Optica şi Fotonica, Nanotehnologiile şi Ştiinţa Materialelor, sau Biotehnologia şi Ştiinţele Vieţii. Dacă proiectul va merge în sensul natural al dezvoltării industriale al regiunii în care va fi implantat atunci costurile pot fi reduse şi şansele de reuşită pot fi amplificate semnificativ.
Alegerea unui lider de proiect este poate punctul cel mai sensibil al fazei iniţiale şi de fapt al întregului proiect. În primul rând, autoritatea trebuie să fie delegată unui singur individ care să i se dedice exclusiv, o personalitate de anvergură şi prestigiu, şi nu unui comitet sau grup fără ierarhie clară. Liderul îşi va putea alcătui o echipă ulterior.
Trebuie să fie o persoană cu experienţă în managementul cercetării, deci nu e obligatoriu să fie un om de ştiinţă prolific. Trebuie ca CV-ul persoanei să conţina rezultate concrete şi iniţiative reuşite în managementul cercetării. Nu este obligatoriu ca şeful de proiect să fie român dar este absolut necesar să fie familiar atât cu mediul cercetării private şi industriale cât şi cu sursele publice de finanţare ale cercetării şi dezvoltării cum ar fi Programele Cadru Europene, Fondurile Europene de Dezvoltare Regională, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Mondială – Knowledge Economy Project, etc. Este nevoie de o „Monica Macovei a cercetării ştiinţifice”.

Concluzii

Punctul de plecare al articolului este realizarea că problemele sistemului de învăţământ superior şi cercetare publică în România au origini profunde, ceea ce face imposibilă o reforma din interior sau printr-o simplă schimbare la vârf. O schimbare la suprafaţă nu poate rezulta într-o reformă în profunzime.
Mecanismul principal de frânare a schimbării în sistemul existent este solidaritatea sa în evitarea unei competiţii reale pentru resurse. Subminarea acestei rezistenţe şi stimularea competiţiei se poate face cel mai eficient prin introducerea unui nou actor, unul independent, administrativ şi financiar, de sistemul existent.
Acest nou actor trebuie să ia forma unui centru de cercetare după modelul ICFO Barcelona, cu o finanţare majoritar bazată pe proiecte competitive, şi cu un control al calităţii complet externalizat. Un astfel de centru, însă, nu poate supravieţui şi ramâne competitiv fără o colaborare strânsa cu sectorul privat care să asigure o activitate relevantă şi de actualitate, şi fără susţinerea financiară pe care sectorul privat o poate oferi. Prin urmare crearea lui trebuie neapărat însoţită sau precedată de o serie de măsuri fiscale şi administrative menite să stimuleze investiţiile sectorului privat multinaţional în cercetarea industrială în România.

Referinte

[1] Cartea Alba Ad-Astra http://www.ad-astra.ro/cartea-alba/
[2] `”Universitatile din Romania si clasamentul Shanghai” http://www.ad-astra.ro/journal/8/florian_shanghai_romania.pdf
[3] Studiul FAR 2003 http://www.forum-academic.com/main/Reforma_FAR.pdf
[4] Studiul Ad-Astra 2004/2005 http://www.ad-astra.ro/library/opinions/reforma_cercetarii.pdf
[5] Sinteza Studiilor FAR/Ad-Astra 2005 http://www.forum-academic.com/main/Reforma_2005.htm
[6] Reclamaţiile există, dar ele sunt rareori susţinute de un număr suficient de cadre cu drept de vot, ceea ce sugerează că cel puţin în rândurile majorităţii membrilor instituţiilor, alegerile sunt considerate libere şi corecte.
[7] Un cercetător cu prezenţă internaţională este un cercetător care este coautor al cel puţin unui articol indexat în baza de date a Institutului de Informaţie Ştiinţifica (ISI) din Philadelphia, USA.
[8] „Tot despre stiinta romaneasca” http://www.ad-astra.ro/library/journals/cdf/cdf_39_1.pdf
[9] „Cercetarea stiintifica din Romania-intre a fi sau a nu fi” http://www.racai.ro/RISC1/VladimirTopa.pdf
[10]http://www.photius.com/countries/korea_south/economy/korea_south_economy_economic_plans.html
[11] „Mexico: Pumping Out Engineers”, Business Week, 22 Mai 2006. http://www.businessweek.com/magazine/content/06_21/b3985070.htm
[12] ICFO – Informaţii Generale (engleză) http://www.icfo.es/index.php?section=about2〈=english
[13]„Europe and Basic Research”
http://www.drei.cnrs.fr/rub2/Communautaires/Bureau/stock/CE-RechercheFondamentale.pdf
[14] Un exemplu grăitor este Şcoala Normală Superioară din Bucureşti.
[15] Ministerul Afacerilor Externe – Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP)
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=7265
[16] Public Financial Support for Commercial Innovation – Studiu al Bancii Mondiale
http://siteresources.worldbank.org/INTECA/Resources/KE_Study_Final.pdf
[17] Includem aici si finanţarea prin proiecte europene. În acest moment însă, cercetarea românească nu este suficient de competitivă pentru a se putea baza pe aceste surse de finanţare. Din acest motiv România contribuie mai mult la bugetul cercetării europene decât primeşte.
[18] Public Financial Support for Commercial Innovation – Studiu al Bancii Mondiale
http://siteresources.worldbank.org/INTECA/Resources/KE_Study_Final.pdf

Ecouri

  • Vivi: (5-6-2006 la 00:00)

    In EU cca. 45-55% din cercetare este finantata privat. Ar fi bine sa se atinga 60-70%, dar obiectivul este inca departe.

    In SUA cca. 90% din cercetarea aplicativa de varf este privata. Iar in domeniile strategice 100%.

    Succesul este dat de un set de factori:

    – cercetare aplicativa orientata spre OBIECT (cu finalitate financiara, uneori strategica)

    – mediu amplu de cercetare, care nu permite cercetarii fundamentale sa o scalde in directii abstracto-confuze, din motive de peer-review (incl. de pe margine de catre oameni BINE MOTIVATI si FOARTE BINE FOCALIZATI din cercetarea aplicativa)

    – impetuum organizatoric al unei mari puteri, spre deosebire de Romania (si alte banana republics) care trebuie sa importe tot ce produce Imperiul Vestic

    Concluzia cea mai dura este ca din motive externe este putin probabil ca in Romania se va face cercetare prea curand. Mai degraba vom fi un soi de Softwin generalizat care face training-ul incipient pt. creierul de export (contra unor contracte „luati si voi, ba!”) catre Imperiu.

  • Alexandru Cabuz: (5-6-2006 la 00:00)

    Cred ca se poate face treaba si in estul Europei. Dar Romania singura nu prea poate. Din acest motiv in articol am scris „Estul Europei” oriunde am putut, in loc de „Romania”. O initiativa la nivel regional ar putea functiona, daca este sustinuta de persoane gen Soros sau Gates Foundation. S-ar putea astfel stabili colaborari intre aceste fundatii si guvernele din regiune si un program ar putea fi pornit, cu patronajul si sustinerea lor.
    De altfel, ma gandeam sa scriu urmatorul articol exact pe aceasta tema, dar de data aceasta in engleza, si sa il public pe un sit gen Cordis si sa il trimit inclusiv la fundatiile mentionate mai sus.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
zeii s-au făcut deodată atât de mici

zeii s-au făcut deodată atât de mici şi de practici îi purtăm în buzunare atârnaţi la gât tatuaţi pe braţe...

Închide
35.172.230.21