caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

De la agitatie la confuzie – de Stéphane IONESCO

de (12-6-2006)

Era un timp când intelectualii sufereau de melancolie, astăzi sunt atinşi de balistică. Romantismului galeş i-au substituit acceleraţia scelerată. O societate unde zapping-ul a devenit cuvântul cheie. Agitaţi, exaltaţi, însufleţiţi şi proiectaţi dintr-o fervoare în alta, nu realizăm că devenim proprii noştri gropari.

Nevoia constantă de activitate, această agitaţie permanentă, deseori goală de orice conţinut, nu ţine oare de faptul că nu ne dăm osteneala să ne cunoaştem modul spiritual de funcţionare? O frază din „Scurta durată a vieţii” a lui Seneca este edificatoare: „E suficient ca ei să se găsească fără ocupaţie, pentru a deveni febrili, simţindu-se abandonaţi lor înşişi…”

Cu ocazia unei excursii în Cuba, eu însumi am constatat penibila impacienţă (quasi totală) a companionilor turişti. Era suficient un interval de timp neprevăzut în program pentru a asista la un fel de agitaţie sterilă pe culoarele hotelului, de întrebări cicălitoare adresate ghizilor, de revolte ameninţătoare către agenţiile de voiaj etc., etc. O hiperactivite compulsivă unde n-are voie să încapă nici un spaţiu ne utilizat; cel mai mic pasaj de vid dă naştere temei de a se găsi cu sine însăşi. Suntem acuzaţi că n-am fi decât nişte giruete electrice, multi – bolnavi de beţia de a face de toate, victime automate a unei curse spre superficialitate, unde aproape totul echivalează cu „nu importă ce”, el însuşi o formă post-mortem a lui „nimic”.

Iulia, o bună prietenă, mi se confesa că nu poate vieţui fără stimulaţii emoţionale şi psihologice foarte intense. Că ar avea „trebuinţa” permanentă de aventuri amoroase, acceptând suferinţa care ar reveni ca o contraparte a iubirii: „Vreau să-mi trăiesc viaţa în mod pasionant, să vibrez, chiar dacă voi arde lumânarea de la amândouă capetele”. Iulia, e o perpetuă îndrăgostită, fără ca iubirea-i să decurgă aşa cum şi-ar dori-o ea. Exigenţele ei prea imediate şi posesive fac din partener un prizonier. Ea însă suportă durerea şi vidul create de ea însăşi, văzând în aceasta o contrapondere a euforiei ei amoroase. O pace sufletească, în afara acestui cerc pasional, n-o interesează, pentru că i s-ar cere o disciplină interioară prea îndepărtată şi staţionară, ca un interval între flux şi reflux. Abordându-i subiectul de o manieră oarecum critică. răspunsul ei nu m-a surprins câtuşi de puţin: „Înţeleg, ai dreptate, dar cu toate astea eu prefer intensitatea. Eu funcţionez un pic dramatic, dar ador această dramă. N-am curajul efortului. Chiar dacă traversez momente dure, de mari dureri psihologice, eu prefer totuşi aceste momente”. Puţin importă sensul acţiunii, este suficientă intensitatea… De unde gustul şi fascinaţia pentru violenţă, „fapte eroice”, excitaţia maximă a simţurilor, sporturi extreme. A plonja la 100 de metri adâncime, a deschide paraşuta la câţiva metri de sol, a se depăşi pentru a ajunge nicăieri. O succesiune senzorială, alternanţă între plăcere şi durere, pe o faţadă de rapide culori fluorescente se desfăşoară o viaţă care ar fi meritat, probabil, mai mult. Trebuie făcut să vibreze absurdul pentru a-i da o dimensiune, îmbrăţişând un foc de paie fără căldură şi fără durată? Sacadele, acceleraţiile, drogul deplasărilor, necesitatea timpului comprimat şi îndesat până la gură, poate el oare autoriza încă un gând fără să fie ştampilat „fast-food”? E atât de imperativ ca totul să fie trăit atât de intens? În fine, toată această intensitate este legată în întregime de lumea exterioară a senzaţiilor vizuale, auditive, gustative, tactile sau olfactive. Iar atunci când ne interesăm de „interior”, nu-i vorba decât de reverii, de fantasme, agăţaţi trecutului sau pierduţi în imaginaţia vană a unui viitor cu totul ipotetic. Se poate chema aceasta o bogăţie a existenţei? E din cale afară de naiv să crezi că o astfel de fugă înainte conferă implicit garanţia calităţii. A şti să te bucuri de momentul prezent, liber de alternanţa excitaţiei şi a oboselii întreţinute de stimulentele invadatoare ce ne acaparează atenţia, este una din condiţiile dobândirii a ceea ce numim, un pic pretenţios, fericire. Pasiune, da, dar nu aceea care alienează, care distruge, care întunecă spiritul făcându-ne să irosim fiecare zi din viaţă. O pasiunea care va permite transformarea personală şi implicit pe aceea a lumii.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193