SCRISORI DESCHISE ALE DOINEI CORNEA DIN PERIOADA DIZIDENTEI
Scrisoare adresată de Doina Cornea tuturor celor care au sprijinit-o
Aş vrea ca prin această scrisoare pe care am, în sfârşit, ocazia s-o fac să ajungă în Occident, să mulţumesc tuturor celor care ne-au sprijinit în timpul detenţiei noastre şi datorită cărora Radu Filipescu, fiul meu Leontin Iuhas şi cu mine am fost, în cele din urmă, eliberaţi. La mulţumesc celor care mi-au scris – şi am aflat de la posturile de radio occidentale că au fost numeroşi -, celor care au încercat, fără succes, să ia legătura cu mine prin telefon, celor care au manifestat pentru noi la Paris, Geneva şi Londra. Le mulţumesc de asemenea fraţilor noştri polonezi, unguri şi cehi pentru gesturile lor de solidaritate cu noi, cu Braşovul, în condiţiile în care ştim cu toţii că solidaritatea între oameni nu e lipsită de riscuri, în ţările în care trăim.
Dar, încă o dată, mulţumirile mele trebuie să fie însoţite de un protest ferm, pentru că azi, ca şi mai de mult, autorităţile din ţara mea se amestecă în continuare în corespondenţa şi convorbirile mele telefonice. Scrisorile care mi se trimit – atât din străinătate, cât şi din România – nu îmi mai parvin (şi atunci când corespondenţii mai fac reclamaţii, ei sunt ameninţaţi cu sancţiuni).
Convorbirile mele telefonice sunt întrerupte. Vizitatorii mei sunt urmăriţi. În rezumat, totul se pune la cale pentru a mă izola, pentru a ne izola, pe toţi cei care încearcă să-şi ridice vocea în dezastrul care ne înconjoară.
Sunt însă fericită să-mi pot exprima astăzi voinţa permanentă de a mă solidariza cu fiecare dintre cei care îndrăznesc să protesteze împotriva opresiunii. În situaţia noastră, fiecare protest, fiecare cuvânt şi fiecare gest în favoarea libertăţii şi dreptăţii au darul de a ne întări curajul tuturor – căci ei ne sunt câte un pic din alinarea noastră, redându-ne încetul cu încetul conştiinţa că existăm ca popor.
Trebuie să reuşim să zdrobim izolarea în care se doreşte să fim închişi, trebuie să ajungem unii la alţii, ca să putem să ridicăm vocile noastre împreună. Cu totţii, cu toate că suntem diferiţi unii de alţii prin vârstă, prin demersuri, simţim în fond aceleaşi pericole, aceeaşi iminenţă, aceeaşi necesitate urgentă, de a reforma economia, justiţia, învăţământul; noi toţi ne batem pentru a ni se reda drepturile elementare de a gândi liber, de a ne exprima liber, de a crea liber, de a trăi liberi. Cu toţii suntem fericiţi şi ne ştim solidari, să facem din vechea noastră deviză, etern adevărată: toţi pentru unul, unul pentru toţi.
Doina Cornea
Cluj, martie 1988
Scrisoare deschisă adresată Conferinţei de la Cracovia
Onorat Comitet de organizare,
Doamnelor şi Domnilor,
Cu regret în suflet şi din motive independente de mine ( mi se refuză viza de ieşire), mă văd în imposibilitatea de a onora invitaţia ce mi s-a făcut din partea comitetului de organizare a Conferinţei de la Cracovia (25-28 aug.) care va reuni o seamă de opozanţi ai regimurilor politice din ţările est-europene. România va fi, cred, slab reprezentată deoarece se pare că majoritatea invitaţilor se află în stare de detenţie. Totodată, doresc să vă asigur că această invitaţie pentru mine este o deosebită cinste şi să-mi exprim gratitudinea pentru încrederea şi atenţia pe care mi le-aţi acordat, invitându-mă.
În cele ce urmează, încerc să schiţez un punct de vedere posibil, drept răspuns la prima chestiune care va fi dezbătută. Acest răspuns, dacă socotiţi că merită să fie luat în considerare, sunt de acord să fie prezentat sau rezumat la conferinţă. Întrebarea era: de ce mişcarea de opoziţie nu reuşeşte în ţările noastre? Răspunsul îl găsesc în studiile teoretice ale filozofului român Constantin Noica, vizând şase situaţii posibile ale spiritului individual în raporturile sale cu Universul (generalul) şi cu determinaţiile pe care individualul şi le dă sau le primeşte. În cazul ţărilor din estul Europei este vorba de situaţia spirituală în care individualul e zdrobit de un fals general, deci unul care nu are fiinţă – în gândirea filozofului generalul fiind divinul. Numai că, în ţările noastre – încerc să aplic această teorie realităţilor sociale de la noi – acest fals general, admis de Noica, este reprezentat de ideologiile totalitare şi materialist-reducţioniste, impuse societăţii cu brutalitate, şi care sunt uzurpatoare de adevăr. Aceste ideologii pornesc de la false premise biologice, psihologice, sociale şi ontologice. Ele, ideologiile, nu admit nici o transcendenţă, din punct de vedere ontologic şi, prin aceasta, răpesc individului orice putinţă de împlinire spirituală. Cu alte cuvinte, ele nu permit omului o bună aşezare în lume, în societate, în propria-i fiinţă, în destinul său. Puterea de partid îşi atribuie, în mod fraudulos, prin ideologia sa, prerogativele transcendenţei.
Prin negarea transcendenţei, sistemul de valori este distrus, iar fără valori aspiraţiile indivizilor suferă o regresie spre o materialitate tot mai opacă. Iar omul rămâne, în acelaşi timp, fără apărare în faţa agresiunilor instinctuale şi sociale. El va opune oprimării, minciunii instituţionalizate, cultului personalităţii, nedreptăţii, etc. frica, laşitatea, disimularea, minciuna dar şi egoismul şi mai ales indiferenţa, inerţia. În fond, ne mişcăm într-un cerc vicios: Sistemul social întemeiat pe ideologia lui totalitară şi forţa omogenizantă zdrobeşte individul. Zdrobirea individului duce sistemul la marasm şi ineficienţă. Conducătorii din ţările noastre totalitare nu au înţeles nici până astăzi că, pentru buna funcţionare a societăţii create de ei, au nevoie de libertatea indivizilor, de creativitatea lor, de aspiraţiile lor. Altfel spus, au nevoie de eterogenitatea umană, de diversificarea spirituală, de pluralism social. Înregimentarea, uniformizarea forţată dau naştere mediocrităţii şi stagnării.
Toate aceste considerente de ordin general, expuse până acum, oferă totodată şi o explicaţie – parţială, bineînţeles – a insucceselor înregistrate de mişcările de opoziţie. Trăind de vreo 40 de ani încoace, zi de zi, în aceste sisteme, nici conştiinţele celor ce încearcă să li se împotrivească nu sunt scutite de o oarecare contaminare. Aceste conştiinţe sînt şi ele adesea slăbite de o gândire materialist-pragmatică, de neîncredere, de confuzie sau de lipsă de curaj. Să nu uităm că principiul mediocrităţii, încurajat de putere din motive tactice, a pus stăpânire pe întreaga societate. În cadrul mişcărilor de opoziţie există prea puţine personalităţi care să focalizeze aspiraţiile şovăielnice ale oamenilor de rând. Prea puţini sunt cei care şi-au păstrat spiritul viu şi liber, cei ce trăiesc valorile morale şi sunt gata să facă sacrificii pentru mărturisirea lor, cei a căror gândire deschisă e însoţită şi de cutezanţă. De asemenea, ne sunt slăbite şi rădăcinile religioase şi culturale, singurele capabile să dea omului o bună orientare în lume. Din aceste carenţe de natură spirituală, decurge marea precaritate a relaţiilor interumane (lipsa de încredere, lipsa de iubire şi de solidaritate, inerţia populaţiei), iar mediocritatea acestor relaţii explică, în fond, şi ineficienţa mişcărilor de opoziţie.
Desigur, în cadrul acestor mişcări, există mari deosebiri, de la ţară la ţară, mişcarea poloneză mi se pare nu numai cea mai puternică, pentru că a reuşit să antreneze o bună parte a poporului, dar şi cea mai nuanţată şi mai bine orientată în strădaniile ei. Ea numără în rîndurile ei importante personalităţi. De personalităţi de seamă şi de o valoroasă orientare teoretică dispune şi mişcarea de opoziţie cehoslovacă. Din păcate, ea este prea puţin sprijinită de populaţie. Ungaria se bazează mai mult pe ideea reformelor economice, sociale, politice, şi mai puţin pe ideea unor schimbări teoretice şi spirituale profunde.
În România, opoziţia se află într-o situaţie mult mai precară decât la început, în anii ’45-’50, când mii de partizani au luptat cu arma în mână împotriva instaurării dictaturii comuniste la noi. Faptul acesta, ştiut de toţi, e prea puţin consemnat de istoriografie. Iar dacă, astăzi, opoziţia este slab reprezentată, ducând lipsă de teoreticieni, explicaţia o găsesc tot în trecut, în faptul că, până în anii ’60 aproape întreaga noastră elită spirituală aflată în opoziţie faţă de regim, a fost decimată în închisorile staliniste. Acest fapt este şi el prea puţin consemnat. Să nu-i amintesc decât pe toţi cei şapte episcopi români greco-catolici care au murit în închisori ca martiri ai credinţei, neacceptând nici un compromis cu puterea. Aceeaşi soartă au avut-o însă o seamă de istorici, de filozofi, de scriitori şi de politicieni de valoare, alături de masa de ţărani care n-au acceptat colectivizarea. Azi, opoziţia la noi se face mai mult individual.O organizare a mişcării aproape imposibilă. Telefonul, corespondenţa, deplasările indivizilor, totul e pus sub urmărire şi control. Sistemul represiv de la noi a atins performanţe incredibile. Violenţa fizică, e adevărat, a fost parţial strămutată în tortură morală: fiul este urmărit în locul părintelui, soţia în locul soţului şi invers. Celor ce se opun sistemului li se taie orice mijloc de subzistenţă. Iar imposibilitatea de a mai găsi de lucru, odată destituit, atrage după sine o nouă arestate, pentru parazitism. Un alt spectru ce înspăimântă oamenii este tratamentul psihiatric sau, pur şi simplu, dispariţia celor nedoriţi.
Oprimarea de la noi fiind mai dură şi conştiinţa oamenilor este mai fărâmiţată, mai dezorientată, mai supusă alienării; aceasta se datorează în egală măsură şi faptului că nu avem o biserică puternică, autonomă faţă de stat, apărătoare a valorilor morale, a conştiinţelor individuale, a dreptului lor la adevăr şi la libertate, valori fără de care nici chiar mântuirea, în sens religios, nu e posibilă.
Totuşi, speranţa mea, pentru noi românii, este că o schimbare ar putea porni cândva şi la noi din forţa călăuzitoare şi purificatoare a filozofiei româneşti neoficiale, din ultimile decenii. Este o gândire eliberatoare şi mântuitoare, care – deşi foarte marginalizată de regim -, dacă ar prinde treptat viaţă în sufletul celor interesaţi, ar face ceea ce biserica oficială nu e în stare să facă, ar restaura valorile etice şi ar reda omului sensul spiritual al trecerii sale prin lume. Nu ştiu în ce măsură această gândire va pătrunde în rândurile marelui public şi, mai ales, în ce măsură va prinde viaţă în conştiinţa lui. Cred însă că adevăratele, marile schimbări în lume pornesc din schimbările interioare ale oamenilor, din atitudinile lor spirituale. Mai nutresc apoi speranţa pentru noi toţi cei ce trăim în Est, că tocmai această acută confruntare a noastră cu răul şi cu neomenescul va prilejui, într-un viitor, poate nu prea îndepărtat, o trezire a forţelor vii ale spiritului, ceea ce va însemna reuşita reală a mişcărilor noastre de opoziţie.
În încheiere, mă adresez dumneavoastră cu rugămintea să protestăm împreună, ori de câte ori se va ivi prilejul împotriva abuzurilor ce au loc în ţările noastre şi să cerem împreună eliberarea deţinuţilor politici, atât din România cât şi din ţările dumneavoastră. Solidaritatea internaţională este eficientă. Roadele ei au fost vizibile după greva muncitorilor din Braşov. Datorită presiunilor internaţionale, autorităţile s-au văzut nevoite să cedeze. De aceea, noi vă suntem recunoscători şi propunem ca mijloc de luptă eficientă intensificarea solidarităţii internaţionale în vederea apărăriii drepturilor omului şi a demnităţii umane.
Cu calde mulţumiri frăţeşti, Doina Cornea, România.
Cluj, august 1988
O absenţă mai elocventă decât o prezenţă
Între 22 şi 24 iunie s-a desfăşurat la Paris sesiunea “Statelor Generale” ale drepturilor omului. Manifestarea a fost organizată de Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului, asociindu-se şi Fundaţia “France – Liberte”, a cărei preşedintă e doamna Mitterand, soţia preşedintelui Franţei. ”Statele Generale” au fost dedicate tuturor femeilor care se manifestă în favoarea drepturilor omului. Anul acesta, manifestarea s-a înscris în ansamblul sărbătoririi bicentenarului Revoluţiei Franceze şi s-a desfăşurat în noul local al Operei din Piaţa Bastiliei.
Au fost invitate de onoare mai multe personalităţi foarte cunoscute şi de sensibilităţi şi orientări foarte diferite, printre care: sora Tereza, laureată a a Premiului Nobel pentru pace, Ida Nudel, Albertine Sissoulu, Elena Bonner, Miriam Makeba, Barbara Hendricks, Hortensia Allende, Roigoberta Minchu şi profesoara română Doina Cornea.
Autorităţile din România nu i-au permis opozantei române să fie prezentă la această încoronare a drepturilor omului.
După prima zi a manifestărilor, în cursul căreia s-au prezentat cadrul lucrărilor şi delegaţiile celor 70 de Ligi şi Asociaţii pentru Drepturile Omului de pe toate meridianele, ziua de 23 iunie s-ar putea spune că a fost ziua României. În prezenţa doamnei Mitterand şi apoi a preşedintelui Franţei, Daniel Jacoby, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Drepturilor Omului a vorbit despre marea absentă a “Statelor Generale”: Doina Cornea. Adresându-se apoi adunării, în prezenţa Ariadnei Combes, fiica opozantei de la Cluj, care a fost invitată să ia locul destinat mamei sale, Daniel Jacoby a spus: ”În absenţa mamei dvs., Ariadna Combes–Cornea, aţi ştiut să ne înarmaţi cu forţă, curaj şi hotărâre. Cu dvs. simţim că totul redevine posibil şi că la fel ca în 1789, alte Bastilii vor cădea”. Apoi Daniel Jacoby a cerut asistenţei să se ridice în picioare şi s-o ovaţioneze pe Ariadna Combes – ovaţii care au durat minute în şir.
Luând cuvântul la rândul său, secretarul general al Fundaţiei „France Liberte”, Raphael Doueb a dat citire scriisorii Doinei Cornea, trimisă de ea special „Statelor Generale” – scrisoare sosită chiar în ajun la Paris.
Domnule Preşedinte al Republicii,
Doamnă Preşedintă a Fundaţiei „France – Liberte”,
Domnule Preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Drepturilor Omului,
Doamnelor şi Domnilor,
Permiteţi-mi să exprim o dată în plus profunda mea recunoştinţă pentru onoarea şi pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o invitându-mă să particip la conferinţă dedicată drepturilor omului cu prilejul bicentenarului Revoluţiei Franceze.
Mă prezint în faţa dvs. ca simplu martor al unei lungi şi tragice perioade istorice pentru ţara mea, perioadă care cuprinde ultimii 45 de ani din istoria României. Am trăit un deceniu de ocupaţie sovietică, am asistat la schimbarea brutală şi impusă din afară a ordinii sociale şi a instituţiilor, la decimarea elitelor intelectuale şi spirituale. Pe urmă am asistat la înlocuirea socialismului totalitar cu nuanţe internaţionale, dictatură a proletariatului, cu socialismul totalitar cu nuanţă naţionalistă, dictatură autocrată, militarizată. Între cele două dictaturi, spre sfârşitul anilor `60, am asistat la o scurtă înflorire a speranţei şi libertăţii, repede înăbuşită. De atunci situaţia poporului român a devenit din ce în ce mai precară. Trăim în constrângere, umilinţă, frică. Ţăranul munceşte şi produce, dar nu are pâine. Cerealele sunt exportate. Muncitorul munceşte în industrie, dar nu se bucură de roadele muncii lui. El şi familia sunt lipsiţi de lapte, carne, unt, zahăr, medicamente, de articole de higienă de primă necesitate. Ştiţi oare dvs. că în România orice persoană are dreptul la 3,33 grame de unt pe zi, la 10 grame de margarină, la 10 grame de brânză, la 10 grame de carne, pentru a nu da decât câteva exemple? Ştiţi oare dvs. că majoritatea copiilor din România trăiesc iarna la temperaturi medii de 14 grade? Aceste condiţii de viaţă nu sunt oare o violare a drepturilor omului, a dreptului la viaţă însuşi, al cărui om?
Însă noi nu trăim numai cu pâine. O parte din bisericile şi monumentele noastre au fost distruse, trecutul istoric e falsificat, satele sunt ameninţate, valorile etice sunt golite de conţinut, religia e dispreţuită, instituţiile sunt desfigurate, conştiinţa individuală e pulverizată, individul e terorizat şi permanent constrâns să mintă.
Poporul român e ameninţat cu distrugerea identităţii sale. Am fotografiile unor oameni făcute la 45 de ani distanţă care probează grave mutaţii fizice şi psihice. Poporul român şi-a schimbat înfăţişarea şi felul de a fi. Aceste mutaţii nu sunt ele o consecinţă a unei violări prelungite a drepturilor naturale şi spirituale ale fiinţei umane?
Decăderea politică în care regimul actual a împins ţara este şi mai evidentă dacă vom compara stările de lucruri de astăzi cu exigenţele declaraţiei drepturilor omului din 1789.
Declaraţia proclamă suveranitatea naţiunii, în timp ce la noi suveranitatea e apanajul unei dictaturi de familie, iar poporul e redus la o formă de sclavagism modern.
Declaraţia din 1789 proclamă respectarea opiniilor şi a credinţelor, în timp ce la noi femeile şi bărbaţii sunt destituiţi, persecutaţi, arestaţi sau chiar omorâţi pentru convingerile lor. Permiteţi-mi să reamintesc cazul deja foarte cunoscut al inginerului Gheorghe Ursu, care a fost omorât în închisoare, în urmă cu trei ani, pentru vina de a-şi fi exprimat opiniile critice într-un jurnal intim.
Declaraţia din 1789 proclamă egalitatea politică, libertatea cuvântului şi a presei. În România actuală orice opoziţie politică, orice dizidenţă sunt interzise şi sancţionate. Mass– media este monopolizată de putere, informaţia strict cenzurată.
De fapt, din 1945 teroarea n-a încetat niciodată să acţioneze în România. Iată amploarea pe care a luat-o de un an, şi mai ales în ultimile luni:
Poeta Ana Blandiana a scris o fermecătoare poezie pentru copii având ca ca erou un motan îngâmfat. Consecinţa? Şi-a pierdut toate drepturile de scriitor. Se va fi recunoscut şeful statului în acest motan? Alţi doi poeţi, Dan Deşliu, fost membru de partid, şi Mircea Dinescu au îndrăznit să vorbească public despre situaţia gravă în care se găseşte ţara. Ei sunt astăzi total izolaţi de Securitate, arestaţi la domiciliu, brutalizaţi, ultimul destituit şi din toate funcţiile. Şapte scriitori dintre cei mai importanţi au semnat o scrisoare comună de protest, adresată preşedintelui Uniunii Scriitorilor, împotriva destituirii colegilor lor Mircea Dinescu şi Ana Blandiana. Imediat şase dintre ei – Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Octavian Paller, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora – s-au găsit în imposibilitatea de a publica, adică de a-şi mai exercita profesiunea. Toţi sunt strict supravegheaţi. Nu e aceasta un scandal? Demersul lor a fost profesional, uman şi perfect legal. Prin astfel de măsuri nesocotite cultura noastră este ameninţată cu dispariţia.
În aceste condiţii tragice România are nevoie mai mult ca oricând de sprijinul Occidentului. Rog guvernul francez, ca şi guvernele tuturor ţărilor civilizate, care până în prezent s-au aplecat atât de generos asupra suferinţelor poporului român, să continue acţiunile lor contra abuzurilor şi brutalităţilor represiunii cu care este confruntat poporul român. Presiunile politice internaţionale, sancţiunile economice – mai ales acestea din urmă – sunt poate singurele mijloace eficace pentru a contracara măsurile care ameninţă cu distrugerea patrimoniului vital şi spiritual al poporului român. În acelaşi timp, aceste acte de dreptate venite din Occident dau poporului român şi speranţă. Nu ne mai simţim abandonaţi ca în anii `50.
Trăim în Europa. Dar este posibil ca în plină Europă un tânăr profesor de franceză din Blaj, domnul Dan Sîmpălean, care la 12 aprilie 1989 a stat de vorbă, în stradă, cu fosta lui profesoară de franceză, Doina Cornea – e posibil ca din această cauză tânărul profesor să fie dus la Securitatea din Cluj, snopit din bătaie cu bastonul de cauciuc şi supus unui interogatoriu neîntrerupt de 18 ore? Este doar un „modest” exemplu printre mii de alte exemple asemănătoare pentru a ilustra la ce brutalităţi e supusă populaţia anonimă, cea ignorată de toţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu trei cosemnatari ai scrisorilor mele , muncitori din Zărneşti, în ziua de 1 mai 1989, la ora 8 dimineaţa, în Piaţa Libertăţii din Cluj, la invitaţia mea. Abia am avut timp să schimbăm câteva vorbe, când un miliţian şi doi civili au venit şi i-au dus la Securitate. Dumnezeu ştie dacă vor ieşi în viaţă de acolo. Numele lor: Ioan Voicu, str. Postăvarului, Bloc 11, ap. 14; Mihai Torja, Str. Lotrului, Bloc 30, ap. 8; Bogdan Şerban, Str. Grui, Bloc 2, ap. 4.
Vă rog să-i ajutaţi!
Trăim în Europa, vorbim adesea de o Europă unificată, de o familie europeană. O familie europeană, o familie unită se bazează pe norme de viaţă consimţite în comun. N-ar fi posibil ca organismele internaţionale să readucă în actualitate declaraţia din 1789, mai ales în ţările unde principiile sale civilizatoare au fost uitate?
România trebuie să-şi reia locul pe care l-a avut în Europa. Ţara se găseşte astăzi într-o stare de asediu nedeclarată.
Doina Cornea
Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui Consiliului de Stat
(cu privire la necesitatea unor reforme)
Domnule Preşedinte al Consiliului de Stat,
Pe măsură ce abuzurile, represiunile, corupţia, nedreptatea, falsul şi dezinformarea se înteţesc, de sus şi până jos, creşte şi îngrijorarea, jalea, nesiguranţa populaţiei.
Deoarece atât prin politica Dvs. internă cât şi prin cea externă actuală, atât prin politica economică cât şi prin cea socială expuneţi la mari riscuri viitorul ţării, securitatea ei, bunul ei renume internaţional, dar şi integritatea fizică, morală şi spirituală a populaţiei, îndrăznim să vă adresăm următoarea rugăminte, care ar cuprinde de fapt o alternativă, două soluţii posibile pentru evitarea unui dezastru iminent şi ireparabil:
a. fie să renunţaţi, împreună cu nomenclatura care vă susţine, la conducerea ţării, în cazul că nu vreţi să renunţaţi la linia de guvernare adoptată pentru a nu recunoaşte că este greşită; ar fi un act prin care aţi da într-adevăr dovadă de responsabilitate şi abnegaţie, iar poporul român v-ar fi recunoscător, aşa cum v-a fost recunoscător când – prin anii ’60 – i-aţi redat un fel de respiraţie, de speranţă;
b. fie să procedaţi la introducerea unor reforme – începând cu principiul pluralismului democratic, cel al separării puterii administrative şi juridice de puterea de partid, cel al competenţei şi al moralităţii în alegerea cadrelor de răspundere, indiferent de apartenenţa lor politică, până la cel al liberalizării societăţii, economiei, instituţiilor şi culturii.
Marea majoritate a populaţiei gândeşte astfel. Braşovul a constituit o dovadă.
Am dori totuşi să vă atragem atenţia că ne adresăm Dvs., cu bună intenţie, doar în speranţa că vom provoca un dialog sincer între putere şi naţiune, între Dvs. şi forţele active ale ţării: ar fi nedrept dacă aţi răspunde prin forţă şi represiune.
Dacă în anii ’60 diferitele domenii de activitate păreau să tindă spre liberalizare şi, implicit, spre o dezvoltare promiţătoare, azi s-a ajuns la un regres fără precedent. Desigur, drumul ales nu a fost cel mai bun. Înţelegem cât e de greu să conduci un stat. Dar continuând să asistăm cu pasivitate la aceste prăbuşiri, înseamnă să consimţim la o complicitate cu răul. Mulţi cetăţeni cred că situaţia a ajuns aşa de gravă, încât nu se mai poate face nimic. Noi sperăm totuşi că starea de lucruri mai poate fi redresată, cu condiţia de a-i stabili, mai întâi, corect diagnosticul.
De-a lungul anilor, aţi dorit să fiţi singurul factor de decizie în toate domeniile de activitate, neţinând seama de părerea unor specialişti de bună-credinţă, care v-ar fi scutit de unele erori de concepţie. În schimb, i-aţi încurajat doar pe colaboratorii care vă flatau.
Dar aceşti colaboratori erau şi sunt lipsiţi de scrupule, interesaţi numai de a primi o recompensă. Astăzi, alături şi împreună cu ei, sunteţi răspunzător de deteriorarea sau epuizarea celor mai de seamă bunuri şi resurse ale neamului, printr-o greşită administrare a lor.
Sunteţi răspunzător de secătuirea spirituală a indivizilor, de pustiirea inteligenţei, de înăbuşirea responsabilităţii individuale, a creativităţii şi a inventivităţii cu care poporul nostru a fost dotat. Oamenii – trataţi ca obiecte, despuiaţi de demnitate, băgaţi cu de-a sila în structuri existenţiale ce nu li se potrivesc, paralizaţi de treamă în faţa zdrobitorului aparat represiv – sfârşesc prin a se comporta ca nişte obiecte. De aceea totul stagnează. Dar sunteţi răspunzător şi de debilitatea fizică a milioane de oameni, datorită privaţiunilor la care sunt constrânşi: de hrană, de căldură, de medicamente. Degradarea factorului uman (pierderea valorilor, egoismul, corupţia), pe lângă cauzele de natură politică şi economică, a dus la decăderea instituţiilor, la eşecul industriei, al comerţului şi la ruinarea agriculturii. Mai sunteţi răspunzător de dărâmarea unor biserici – monumente istorice de prestigiu, de falsificarea şi distrugerea trecutului nostru, iar recent – de distrugerea satelor tradiţiei noastre rurale. Mai demult, domnitorii noştri ridicau câte o biserică după izbânzile lor, iar Dvs. le distrugeţi.
Considerăm că toate erorile amintite izvorăsc din faptul că porniţi în tot ce întreprindeţi de la o falsă premisă: Ştefan Lupaşcu v-ar spune că vă plasaţi în logica materiei inerte şi a mecanicii macrofizice, chiar şi atunci când este vorba de viaţă şi de spirit. Materia fizică ascultă doar de legea cantităţii, a omogenizării, a inerţiei. Legea vieţii este diversitatea (pe plan social – pluralismul), implicând libertatea. Şi legea spiritului, mai ales ea, presupune libertatea în căutarea adevărului, a binelui, a frumosului, cu rădăcini transcendente. Atunci când aplicaţi naturii, indivizilor, psihologiei şi gândirii lor, vieţii sociale şi instituţiilor legile mecanice ale materiei inerte şi omogenizarea, repetarea identicului – nesocotind ideile şi spontaneitatea indivizilor –, împingeţi toate realităţile omeneşti spre entropie. Respectaţi-ne diversitatea şi libertatea de a fi diverşi! Altfel, riscaţi ca în marea competiţie mondială să concuraţi de unul singur împotriva unei diversităţi copleşitoare ca ingeniozitate şi inteligenţă. Nu credeţi oare că aveţi nevoie de noi, de diversitatea noastră, de inteligenţa noastră, de aspiraţiile şi de libertatea noastră în marea competiţie cu lumea?
În consecinţă, cerem reorientarea – de principiu – a societăţii pe alte baze: în primul rând, pe baza adevărului, a adevărului istoric, în vederea păstrării identităţii noastre, apoi pe baze democratice şi liberale. Doar un climat de libertate favorizează ecloziunea forţelor spirituale creative ale individului ca fiinţă responsabilă, cu reală conştiinţă de sine. Nu poate exista o responsabilitate colectivă. Simţul răspunderii nu poate fi viu decât în individ şi prin individ.
De asemenea, cerem reorientarea societăţii noastre pe baze religioase: numai religia cultivă legătura omului cu adevărul ontologic (esenţa lumii) şi totodată cu Dumnezeu; şi tot religia întemeiază şi cultivă virtuţile şi valorile spirituale, fără de care o societate decade. Ideologiile reducţioniste, materialiste sărăcesc şi debilitează fiinţa umană, slăbindu-i virtuţile. Dorim deci o societate clădită pe adevăr, dreptate, libertate, pe credinţă şi încredere în oameni. O societate bazată pe raporturi de simpatie, de solidaritate şi de iubire, nu de suspiciune, de teamă şi de adversitate.
În cotinuare, cerem orientarea politică externă a României în vederea întăririi legăturilor ei tradiţionale cu ţările Europei de Vest (mai ales cu Franţa) şi cu SUA; scoaterea ţării din izolarea în care se află.
În scopul protejării fiinţei umane şi a dezvoltării ei armonioase, cerem reaşezarea tuturor instituţiilor pe temeiuri de adevăr, de dreptate şi de libertate: acordare importanţei cuvenite Bisericii Ortodoxe în formarea spirituală a neamului, respectarea autonomiei ei faţă de stat; respectarea tuturor bisericilor legal recunoscute: reînfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, ca importanţă, a doua biserică în tradiţia noastră spirituală şi culturală, cu un important rol în trezirea şi formarea conştiinţei noastre naţionale. Cerem, apoi: liberalizarea şi reorganizarea învăţământului, a mediilor de informare, a justiţiei. Sentinţele să se pronunţe doar pe criterii de dreptate. Toate procesele să fie publice. Să se ia măsuri menite să descurajeze necinstea, corupţia. Punerea în libertate a deţinuţilor politici. Tot în scopul protejării fiinţei umane, cerem respectarea drepturilor cetăţeneşti constituţionale, care garantează libertatea de conştiinţă şi de opinie, libertatea de exprimare, libera circulaţie a ideilor, a informaţiei, libertatea de a se reuni şi organiza, de a călători. Liberalizarea presei şi deci o informare completă şi corectă a cetăţeanului prin publicaţii, radio şi televiziune. Înfiinţarea cel puţin a unei publicaţii independente, în care să poată apărea dezbateri critice libere, opinii diferite de cele oficiale, semnalarea abuzurilor de putere.
Cerem admiterea pluralismului politic şi de idei ca fundament al vieţii sociale.
Cerem asigurarea unei vieţi decente pentru fiecare cetăţean care prin munca sa contribuie sau a contribuit la bunul mers al societăţii: retribuţie proporţională cu valoarea muncii prestate, alimentaţie optimă, căldură, lumină, asistenţă medicală şi socială gratuită, învăţământ gratuit. Toate acestea – de facto. Acordare de ajutor social în cazul desfiinţării unor întreprinderi nerentabile. Crearea unor posibilităţi de recalificare în cazul muncitorilor care-şi pierd locul de muncă din acelaşi motiv. Instituirea, în cadrul întreprinderilor, a unor comitete independente de orice criteriu politic, formate din cei mai valoroşi profesionişti, care să apere interesele muncitorilor şi ale angajaţilor, să le susţină revendicările, în caz de încălcare a drepturilor lor şi să controleze dacă legile au fost corect aplicate, în caz de litigiu.
În privinţa raportului Dvs. cu cetăţenii ţării, îngăduiţi-ne să sugerăm următoarele: opriţi cultul personalităţii atât de paralizant; cereţi opinia sinceră a celor mai pricepuţi specialişti, indiferent de ideile lor politice, pentru a scoate, cu ajutorul lor, ţara din dificultatea în care se află. Este în joc destinul ţării. Depuneţi, de asemenea, eforturi pentru crearea unităţii tuturor românilor. În acest scop, restabiliţi legăturile fireşti cu românii din exil, nu respingeţi colaborarea cu ei, cu unii specialişti de primă mână în economie, tehnică, ştiinţă, gândire filozofică şi politică.
În ce priveşte problemele legate de economie, sugerăm următoarele: ca principiu, descentralizarea economiei, liberalizarea şi trecerea ei parţială, treptată, sub control privat, pe bază de proprietate şi de iniţiativă individuală, răspunzând legii cererii şi ofertei.
Să se facă o analiză temeinică a întregii economii (industrie, agricultură, comerţ) solicitând în acest scop opinia deschisă a celor mai buni specialişti.
În industrie – desfiinţarea întreprinderilor nerentabile. Reutilarea întreprinderilor rentabile la nivelul cerinţelor tehnice de ultimă oră, astfel încât produsele să fie competitive în contextul economiei mondiale. Înfiinţarea mai multor întreprinderi mixte, rentabile, cu utilaj şi specialişti străini, de preferinţă din lumea occidentală, în vederea impulsionării industriei autohtone. Numirea specialiştilor în funcţie de conducere după singurul criteriu posibil: cel al valorii profesionale. Criteriul politic a dus la promovarea mediocrităţii. Libertatea întreprinderilor de stat de a încheia nemijlocit contracte, atât cu firme indigene cât şi străine şi de a hotărî asupra calităţii şi a cantităţii produselor, precum şi asupra investiţiilor.
Revitalizarea comerţului intern şi extern prin: pregătirea mai temeinică a cadrelor care lucrează în comerţ (ample cunoştinţe de politică economică, limbi străine, cunoştinţe tehnice etc. pentru comerţul exterior, pricepere, serviabilitate pentru comerţul interior).
Produsele destinate pieţei interne să nu fie calitativ inferioare produselor destinate exportului. Cantitatea produselor să asigure în mod prioritar consumul intern faţă de export. Altfel, ar rămâne în vigoare o dureroasă şi umilitoare jignire adusă cetăţeanului român, producătorul bunurilor în cauză.
Înfiinţarea de magazine de cartier suficiente, care să asigure o aprovizionare completă şi rapidă, mai ales cu: pâine, lactate, carne, legume, fructe. Mărfurile să fie curat prezentate şi îngrijit ambalate.
Încurajarea meseriilor legate de turism, folosirea la capacitatea şi calitatea optimă a dotărilor existente. Hotelurile prost administrate şi aflate în stare de delăsare să fie cedate unor mandatari. Dreptul persoanelor particulare de a înfiinţa, în staţiuni şi în alte zone turistice, mici case de odinhă, mici cabane sau hoteluri şi pensiuni-restaurante. Dreptul de a le închiria şi turiştilor străini şi de a le face publicitate şi prin agenţii străine.
În ce priveşte agricultura, să se ţină seama de specificul nostru geografic şi demografic, stabilindu-se o proporţie echilibrată între agricultură şi industrie. Cointeresarea angajaţilor agricoli din fermele de stat, prin acordare de salarii şi produse echivalente cu venitul unui muncitor industrial, oprindu-se astfel pauperizarea acestei categorii sociale.
Desfiinţarea CAP-urilor nerentabile sau, la cererea colectiviştilor, reînfiinţarea gospodăriilor individuale. Îngrijirea culturilor, culesul şi depozitarea recoltei în condiţii optime nu pot fi obţinute decât prin împărţirea terenurilor în gospodării familiale individuale, pe bază de proprietate, unde fiecare răspunde existenţial de munca sa.
Producătorii, atât colectiviştii, cât şi cei particulari, să aibă dreptul de a-şi desface produsele liber, fixând ei preţurile, fie către stat, fie pe piaţă, neavând alte obligaţii decât acceptarea impozitelor şi a taxelor legale. Dreptul ţăranului de a încheia contracte în exterior. Acordare de împrumuturi pentru dotarea gospodăriilor individuale cu maşini agricole moderne. Măsuri de protejare a drepturilor prin desfiinţarea contractelor obligatorii, care sunt atât de dezavantajoase pentru ţărani, încât aceştia se văd nevoiţi să-şi omoare animalele nou-născute.
Cerem în continuare oprirea urgentă a demolării satelor. Prejudiciile aduse naţiunii, în urma acestor demolări, vor fi mult mai mari decât beneficiile scontate.
Dislocările forţate de populaţie aduc descurajrea şi marginalizarea a sute de mii de familii care nu se vor putea adapta noii vieţi impuse. Izgonirea oamenilor de pe aşezările lor ancestrale, unde îşi au îngropaţi părinţii, unde îşi au bisericile, datinile, casele construite conform cerinţelor lor de viaţă şi de activitate este un sacrilegiu.
Casa ţărănească îşi are semnificaţia ei psihologică; ea este una cu sufletul celui care a construit-o; lovind în casa ţărănească, loviţi în sufletul neamului. Ţăranii pot fi ajutaţi – chiar trebuie ajutaţi – să-şi îmbunătăţească aşezările cu dotări moderne, confortabile, în cadrul specificului tradiţional. Nu distrugeţi ultimele vestigii ale tradiţiei; această clasă a fost mult prea lovită de patruzeci de ani încoace. Considerăm că nu aveţi dreptul să demolaţi mii de sate fără consimţământul liber al populaţiei. Ar fi un grav abuz de putere.
Cerem de asemenea protejarea mai atentă a mediului înconjurător şi a monumentelor naturii – ape, lacuri, Deltă, păduri, munţi, sol etc.
În încheiere, considerăm că demersul nostru este legitim. Ca fiinţe umane avem dreptul să gândim şi să ne exprimăm gândurile, avem obligaţia de a nu rămâne indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Ca cetăţeni, am contribuit prin munca noastră la menţinerea societăţii. Avem dreptul să ne şi bucurăm de roadele muncii noastre, avem dreptul să ştim cum sunt administrate bunurile pe care le-am produs; avem dreptul la stabilitate şi securitate socială ca temei al existenţei de zi cu zi; avem dreptul la un climat de încredere şi de fraternitate cu semenii noştri.
Doina Cornea
Cluj, septembrie 1988
Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui ţării
difuzată de Radio Europa Liberă
în toamna lui 1989
Domnule Preşedinte,
De data aceasta tonul mesajului pe care vi-l adresez e direct şi fără prea multe menajamente, atât a devenit de stringent ceasul pe care-l trăim. Vă rog să consideraţi acest mesaj ca şi cum, prin el, aş ieşi în stradă, în Piaţa Libertăţii din Cluj, cu o pancartă în mână pe care ar sta scris: „Încetaţi reprimarea împotriva celor ce şi-au exprimat cinstit opiniile! Opiniile lor sunt ale noastre! Le datorăm iubire şi solidaritate!”.
Poporul român, dar şi Dvs., cred, se află la o răspântie de drum. Această guvernare obositoare pe care ne-o impuneţi, împotriva fibrei noastre constitutive, morale şi biologice, devine tot mai greu de îndurat.
Ne-aţi dărâmat bisericile cele mai dragi nouă, cele mai vechi. Aţi răscolit mormintele de voievozi. Aţi început să dărâmaţi satele ţării, vechi de mai multe sute de ani, să le distrugeţi ordinea firească. Aţi strivit fiinţa interioară a oamenilor, umilindu-le năzuinţele şi cererile legitime, umilindu-le conştiinţa, silindu-i sub presiune şi teroare, să ia minciuna drept adevăr şi adevărul drept minciună, ca să consimtă astfel la propria lor schilodire morală.
A venit acum rândul poeţilor? Mai trebuie oare afirmat faptul că poeţii sunt sufletul neamului? Poeţii, şi nu stearpa ideologie (pusă uneori, chiar în rime!) pe care ne-o impuneţi! Ce-ar fi devenit cultura noastră dacă Regele Carol I l-ar fi redus pe Eminescu la tăcere din cauza scrisorilor şi articolelor sale, adeseori incomode pentru regim? Dar Regele Carol a fost un rege luminat. Puneţi capăt acestei politici represive, încă şi mai distrugătoare decât dezastrul economic pe care l-aţi provocat. Ana Blandiana, Dan Deşliu, Mircea Dinescu sunt poeţii neamului întreg, şi nu obiectele Dvs. personale! Ca toţi poeţii adevărului, ei sunt purtătorii fiinţei noastre şi apărătorii ei. Reducerea lor la tăcere este o crimă împotriva spiritului. Nu-i veţi putea sancţiona, umili, opri, să creeze decât trădând rostul adânc al neamului. Cinste acestor poeţi!
Opriţi reprimarea celor drepţi! Opriţi infamele înscenări de procese: nimeni nu crede că un poet poate fi traficant. Traficanţi sunt, poate, cei care vând pâinea, laptele, carnea de la gura copiilor.
Puneţi în libertate ziariştii şi tipografii care n-au altă vină decât aceea de a nu mai fi suportat să trăiască în minciună. Cinste lor!
Încetaţi persecuţiile împotriva foştilor înalţi demnitari comunişti care, pe drept cuvânt, vă reproşează că aţi angajat ţara într-un socialism de tip anacronic şi represiv. Ar fi mai înţelept să ţineţi cont de propunerile lor, pentru a scoate ţara din marasm.
Un lucru e cert. Poporul s-a săturat, de mult, de tipul de socialism pe care îl aplicaţi. V-au spus-o deja, în 1977, cei treizeci şi trei de mii de mineri din Valea Jiului. V-au spus-o, recent, miile de muncitori şi cetăţeni din Braşov. V-au spus-o, cu riscuri enorme, o seamă de intelectuali cinstiţi, prin protestele lor individuale. Numele lor sunt cunoscute şi îndrăgite de cetăţenii ţării.
Atâta vreme cât sunteţi în viaţă , iar poporul este cotropit de armata Dvs. de securişti, aveţi putinţa să prezentaţi cetăţenilor o imagine contrafăcută a realităţii – în care, oricum, nimeni nu crede. Puteţi fi însă sigur că istoria nu iartă. Când nu veţi mai avea puteri asupra ei, ea vă va judeca după faptele Dvs. După faptele morale, şi nu după giganticele, inutilele şi urâtele construcţii de beton prin care încercaţi să înlocuiţi construcţiile spiritului.
Doina Cornea
Scrisoare adresată Preşedintelui Consiliului de Stat
(cu privire la dărâmarea satelor)
Domnule Preşedinte,
Nedemni am fi neamul din care facem parte dacă nu am sta alături, prin protestul nostru, de sutele de mii de familii ţărăneşti care vor fi nevoite să ia calea pribegiei dacă veţi pune în aplicare aşa-zisul plan de sistematizare teritorială care implică dărâmarea a tot atâtea mii de case ţărăneşti, precum şi pe cel de sistematizare a satelor, distrugător al stilului tradiţional rural. Scriem aceste rânduri cu un sentiment de adâncă îngrijorare, deoarece consecinţele acestei măsuri, insuficient aprofundate, vor avea repercusiuni grave asupra întregului neam, asupra destinului nostru în perspectiva istoriei.
Dintotdeauna poporul român şi-a tras vitalitatea, cuminţenia, puterea, curajul de a rezista vitregiilor istoriei din spiritualitatea rurală. Dar peste ţăranul român, acest rezervor de sănătate şi de vigoare morală, s-au abătut, de patruzeci de ani încoace, numai dezamăgiri şi vicisitudini: astfel că i-au slăbit mult rădăcinile vitale şi spirituale ce păreau, odinioară, de nezdruncinat. Nu au fost oare suficiente colectivizarea forţată, brutală a celei mai mari părţi a populaţiei rurale şi, oarecum, proletarizarea ei, implicând totodată distrugerea structurilor ei morale şi religioase, distrugerea psihologiei , a mentalităţii şi a datinilor ei, aşa cum s-au construit ele de-a lungul veacurilor, pe scurt a „modului ei specific de a fi în lume”? Acum va urma oare şi ce a mai rămas din nefericita noastră ţărănime?
Încercaţi să vă imaginaţi jalea acestor oameni izgoniţi din casele lor, din satul lor! Oamenii nu sunt obiecte. O aşezare omenească nu este o conglomerare de blocuri locuite de fiinţe impersonale, adunate acolo la voia întâmplării. Un sat este o comunitate spirituală care s-a înjghebat de-a lungul secolelor. Un sat se întemeiază pe legături între oameni, pe suferinţele şi bucuriile trăite împreună, el este iubirea oamenilor pentru pământ şi pentru casa în care s-au născut. Un sat e cimitirul unde le sunt îngropaţi părinţii, e biserica – uneori veche de mai multe sute de ani, scăpată adesea ca prin minune de urgia tătarilor sau a turcilor – biserica unde s-au cununat, şi-au botezat copiii şi s-au rugat în ceasurile de cumpănă.
Opriţi dărâmarea şi distrugerea satelor ţării! Evaluaţi consecinţele grave ce vor decurge din aceste dispoziţii! Este limpede că prejudiciile spirituale, sociale şi chiar economice care vor decurge din aceste măsuri vor fi mult mai mari – şi ireparabile – decât incertele beneficii momentane scontate.
Dislocările forţate de populaţie vor duce la descurajarea, dezorganizarea şi marginalizarea, în comunele de adopţie, a sute de mii de familii care nu se vor putea adapta noii vieţi impuse. Izgonirea oamenilor de pe aşezările lor ancestrale, unde îşi au rostul lor, unde îşi au casele, construite conform cerinţelor lor de viaţă şi de activitate, este un sacrilegiu. Stilul rural este un unicat: el trebuie protejat cu grijă. Casa ţărănească tradiţională – aşa cum scrie recent criticul şi gânditorul N. Steinhardt – îşi are semnificaţia ei psihologică proprie, de neconfundat cu cea a altor neamuri. Orizontalitatea construcţiilor româneşti presupune o bună aşezare în lume, un anumit raport între om şi Dumnezeu; pe când tinda semnifică o mai blândă trecere de la lumea din afară la cea dinăuntru, o dreaptă cumpănă între aceste două dimensiuni. Casa ţărănească face una cu sufletul celui care a construit-o. Lovind în casa ţărănească, înlocuind-o cu un meschin apartament de bloc, loviţi în sufletul neamului, dar şi într-un patrimoniu ce aparţine întregii omeniri.
Pentru a justifica această măsură veţi invoca „ridicarea nivelului de trai” al ţărănimii. Într-adevăr, ţăranii pot fi ajutaţi, chiar trebuie ajutaţi, dar cu totul altfel. Nicidecum dărâmându-le satele, distrugându-le cultura. Ei pot fi ajutaţi, ca în satele vest europene, să-şi îmbunătăţească aşezările cu dotări moderne, dar în cadrul specificului tradiţional. Pot fi ajutaţi redându-li-se pământul în vederea reînfiinţării gospodăriilor familiale. Prosperitatea va creşte, deoarece într-o gospodărie familială fiecare răspunde, oarecum esenţial, de munca sa. Mai pot fi ajutaţi prin acordarea de credite în vederea achiziţionării unor utilaje moderne, aşa cum au fost şi sunt ajutaţi ţăranii în statele avansate. În sfârşit, pot fi ajutaţi dându-li-se dreptul să-şi desfacă produsele liber, în ţară sau peste hotare, neavând obligaţii decât achitarea impozitelor şi taxelor legale.
O comunitate, un neam se întemeiază pe vieţi individuale, trăite nu în constrângere şi frică, ci în plenitudinea aspiraţiilor lor, ca şi strădania oamenilor de a-şi realiza în libertate aceste aspiraţii. Fiecare fiinţă umană are dreptul , dacă nu chiar datoria, să-şi împlinească destinul său natural, social şi spiritual. Nu distrugeţi legile firii care stau la temelia oricărei existenţe omeneşti, nu zdrobiţi vieţile oamenilor! Cu ce drept o faceţi? Şi în numele a ce? Pentru a obţine un plus de pământ arabil? Dar cine îl va ara? Pământul se cultivă nu numai cu unelte, ci şi cu tragere de inimă, pentru a-l face să rodească. Totul e sensibil în lume: şi omul şi planta pe care o cultivă. Cu toată jalea în suflete, cum credeţi că aceşti oameni oropsiţi vor mai munci? Cum nu vă daţi seama că de vreo patruzeci de ani încoace poporul român, în general, a intrat într-un fel de somn instinctiv de apărare, un fel de semi-grevă, dacă vreţi, pentru a-şi proteja, împotriva dizolvării, un ultim rest al fiinţei sale?
În consecinţă , considerăm că nu aveţi dreptul, fără a comite un grav abuz de putere, să demolaţi mii de sate fără consimţământul populaţiei vizate şi chiar fără consimţământul întregii naţiuni.
Solicităm totodată bună voinţa românilor din exil, dar şi a unor oameni de cultură străini, deopotrivă interesaţi în păstrarea valorilor noastre etnice, de a sprijini protestul de faţă prin semnătura lor de adeziune, precum şi curajul şi bunăvoinţa oamenilor de bună–credinţă din ţară de a adera nominal la acest protest prin mediile de informare destinate României.
Doina Cornea
Cluj, iulie 1988
Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui ţării
difuzată de Radio Europa Liberă
în primăvara lui 1989
Domnule Preşedinte,
Îngăduiţi-mi să vă scriu din nou, de data aceasta pentru a vă aduce la cunoştinţă măsurile luate împotriva mea, a familiei mele şi a altor cetăţeni – în cazul că nu le cunoaşteţi; sau pur şi simplu, pentru a protesta împotriva acestor măsuri – în cazul că nu sunteţi străin de ele. Consider că dezvăluirea abuzurilor şi a nedreptăţilor este o condiţie necesară petru menţinerea ordinii sociale. De aceea mă simt datoare să o fac.
Încep prin a expune cazul meu, pentru a ilustra apoi condiţia generală de oprimare în care trăieşte cetăţeanul român.
Ca simplă cetăţeană, v-am adresat, în ultimii doi ani, trei scrisori (Constituţia nu pare a-mi interzice acest drept): una privind învăţământul; alta în care exprimam, necesitatea introducerii unor reforme economice, sociale, politice; în fine, a treia, în care protestam împotriva demolării şi sistematizării satelor – aşa cum a fost ea concepută. Drept răspuns, mi s-a pus miliţia în poartă şi, fără a primii vreo decizie oficială, m-am văzut arestată la domiciliu. Drept să spun, este un mod ciudat de a răspunde la nişte scrisori formulate în termeni civilizaţi.
Din punct de vedere costituţional şi din punct de vedere al convenţiilor internaţionle privind drepturile omului – semnate şi de guvernul român – toate măsurile luate împotriva mea sunt ilegale şi revoltătoare. De aceea protestez împotriva lor.
De mai bine de şase luni – cu excepţia câtorva zile intermediare, de relativă liberalizare, survenită după 5 ianuarie a.c., în urma presiunilor internaţionale – trăiesc într-o izolare aproape totală.
Mă întreb, totuşi, în virtutea cărei legi nu am dreptul să-mi exprim opiniile sau să formulez o cerere de interes obştesc, când textul Constituţiei dă dreptul la petiţionare (art. 34) şi asigură libertatea de opinie (art.23).
În virtutea cărui articol de lege am fost lovită şi pălmuită la Securitate şi la miliţie? Cunosc, în schimb, un articol de lege (150 Cod penal) care prevede pedepsirea angajaţilor publici care se dedau la brutalităţi, ameninţări, insulte în timp ce-şi exercită funcţiile. S-a întâmplat ca până şi securiştii urmăritori să-mi lanseze injurii, dintre cele mai triviale, în plină stradă.
În virtutea cărei legi ne este tăiat telefonul, iar corespondenţa strict controlată şi aproape în întregime confiscată, în ambele sensuri? – în timp ce art. 33 din Constituţie garantează secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice.
În virtutea cărei legi tot ce se vorbeşte în casă este ascultat şi consemnat la Securitate, astfel încât ne este violată până şi intimitatea vieţii cotidiene? Nu fac afirmaţii gratuite. În timpul unor anchete, persoanelor incriminate li s-a reprodus exact convorbirea avută cu mine, în casă la mine.
În virtutea cărei legi sunt împiedicaţi să intre la noi: prieteni, cunoştinţe, angajaţi ai serviciilor publice sau rude apropiate? Constituţia, ştiu, dă dreptul la liberă asociere (art.27), necum să oprească o soră să-şi vadă fratele bolnav ( e vorba de sora soţului meu, care a fost oprită să intre) sau nişte nepoate să-şi felicite mătuşa cu prilejul împlinirii a nouăzeci de ani (e vorba de mama mea, la care nepoatele n-au fost lăsate să intre).
În virtutea cărei legi au fost şi sunt în continuare terorizaţi toţi cei pe care am îndrăznit să-i frecventez eu însămi? – vecini, cunoştinţe, prieteni, oameni întâlniţi întâmplător în oraş (toate, persoane străine de orice activitate contestatară), chiar şi necunoscuţi, cu care am schimbat câteva vorbe pe stradă, au fost şi sunt urmăriţi, legitimaţi, interogaţi, prigoniţi, ameninţaţi.
Mărturisesc că nu am cerut consimţământul lor de a vorbi despre ei şi n-o fac nicidecum în numele lor. Dacă, în cele ce urmează, voi vorbi despre aceste cazuri, o fac în numele unui principiu, fără de care viaţa în societate devine intolerabilă: acela al respectării drepturilor omului şi a demnităţii umane.
În virtutea cărei legi, de pildă, a fost anchetată, timp de câte şapte-opt ore, în mai multe rânduri şi, recent, ameninţată în consiliul profesoral cu destituirea, dacă mă va mai primi o singură dată, fosta mea studentă, distinsa profesoară şi poetă Ana Hompot (Bd. Lenin 55, Cluj)? Ceea ce ne leagă sînt lecturile, poezia, şi nu politica.
În virtutea cărei legi a fost anchetat, timp de câte opt ore, în mai multe rânduri, Dl. Matei Boilă, cerându-i-se să nu mă mai primească, altfel copiii îi vor fi exmatriculaţi din şcoală sau din facultate şi i se va pune miliţia în poartă? Relaţiile mele cu familia Matei Boilă sunt nu numai de prietenie şi vecinătate, ci şi religios-comunitare.
În virtutea cărei legi sunt împiedicată să asist la liturghia de duminică în sânul micii comunităţi greco-catolice? Nu am dreptul şi eu la rugăciune şi asistenţă spirituală, în religia în care m-am născut? Nu e şi acesta un scandal? Libertatea conştiinţei nu e garantată de Constituţie?
În virtutea cărei legi a fost anchetată, în mai multe rânduri, o prietenă pe care o frecventam mai des şi i-a fost tăiat telefonul, timp de mai multe luni? Fiul meu nu are nici el telefon de şase luni.
Cum a fost posibil să fie anchetată la Securitate – cerându-i-se să nu mă mai salute – şi ameninţată la decanat cu exmatricularea vecina mea, Dna Ioana Ţanu, pe care o cunosc de când s-a născut şi care nu are altă vină decât că m-a solicitat într-o zi să-i îngrijesc copilaşul? Dacă Ioana va eşua la examene, nu va fi exclusă nici explicaţia vecinătăţii cu mine.
Şi cum a fost posibil să fie reţinută, timp de vreo oră, şi supusă unui interogatoriu, o tânără necunoscută mie (care nici nu ştia cine sunt) şi căreia am îndrăznit să-i cer un chibrit, în cimitir, pentru a aprinde o lumânare? Renunţ să mai amintesc aici zecile de persoane care, pentru simplul fapt de a mă fi întrebat pe stradă ce mai fac, se vedeau brusc asaltate, legitimate chiar de către urmăritorii mei.
Doina Cornea