caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Caiet documentar procesul comunismului – apărut sub egida Fundaţiei Horia Rusu (9)

de (10-7-2006)

SFÂRŞITUL LUI IULIU MANIU

Legătura dintre exil şi patrie a existat pe întregul parcurs dintre anii `40 şi `90. Ea se realiza fie prin puţinii oameni care puteau să evadeze din „raiul comunist”, fie prin corespondenţi de presă străini, fie prin mesagii care erau transmise din ţară pe felurite căi.
Publicaţii româneşti din exil precum „BIRE”, „Dialog”, „Lupta”, „Curierul Românesc” etc. au redat cu regularitate veşti din ţară din toate domeniile.
Desigur că exilaţii, şi ne referim în special la exilul politic, erau preocupaţi de soarta celor de acasă, de încălcările fără sfârşit ale drepturilor omului şi într-o primă perioadă de soarta foştilor fruntaşi politici din ţară, întemniţaţi.
În cele ce urmează, redăm mărturia dr. Asra Berkowitz, directorul oficiosului liberal „Liberalul”, care închis fiind la Penitenciarul din Sighet, locul de detenţie al foştilor demnitari democraţi, redă situaţia lui Iuliu Maniu aflat în ultima sa perioadă de viaţă.

„Prizonierii de la Sighet”

Sub acest titlu, doctorul Asra Berkowitz publică în revista „Témoignages”, o mărturie despre cei şapte ani petrecuţi de el în închisorile din RPR. D-rul Berkowitz este un ziarist reputat, un important membru al partidului liberal român, care în clipa de faţă se află în Statele Unite. D-sa a fost deţinut timp de 7 ani, între 1949 şi 1955, în mai multe închisori, însă cea mai mare parte a stat la Sighet, de unde şi titlul mărturiei sale. Acolo a văzut patru foşti preşedinţi de consiliu români, pe Iuliu Maniu, pe Ion Mihalache, pe Constantin Argetoianu şi pe inginerul Gigurtu, cum şi numeroşi oameni de litere, academicieni ca Gheorghe Brătianu şi Ion Lupaş. În afară de aceştia se mai aflau în închisoare episcopi şi arhiepiscopi ai bisericii ortodoxe, cum şi numeroşi catolici. Despre aceştia din urmă, dr. Berkowitz ne informează că ei se propuneau să facă muncile cele mai penibile şi mai înjositoare pentru condiţia omenească. „Devotamentul acestor tineri preoţi era fără limită – spune martorul – nu numai că ei se străduiau să aline suferinţele demnitarilor Bisericii care se aflau deţinuţi, dar îşi propuneau să ridice moralul şi să ajute pe ceilalţi deţinuţi. Când erau siliţi să măture pe culoare, preoţii catolici se opreau în faţa uşii fiecărei celule, mumurând câteva cuvinte de simpatie unuia, întărind curajul altuia, şi aşa mai departe”.
Mortalitatea la Sighet nu poate fi stabilită pentru epoca observată de martor, el socoteşte însă că 30 până la 40% din internaţi au pierit. Primul care a murit printre cei mai de seamă a fost Constantin I.C. Brătianu. Adus la Sighet în luna mai 1950, i s-au refuzat îngrijirile medicale necesare şi marele bărbat de stat s-a stins din viaţă după trei luni de detenţiune, iar trupul i-a fost aruncat în groapa comună. Dar evenimentul cel mai de seamă pentru dr. Berkowitz a fost sosirea la închisoarea de la Sighet, prin august 1952, a lui Iuliu Maniu şi a lui Ion Mihalache. La începutul lui 1953, directorul administrativ al închisorii înştiinţează pe martor, care era doctor, că va fi transferat într-o altă celulă unde va avea de îngrijit un bolnav. Când i s-a spus că e vorba de Iuliu Maniu, doctorul n-a scos un singur cuvânt, de teamă să nu-şi trădeze emoţia. Gardianul care l-a condus în celula în care se afla Maniu l-a pus să jure că va păstra secretul asupra identităţii bolnavului, ameninţându-l că „de nu-şi va ţine gura va avea soarta predecesorului său care vorbise”. Acela fusese un călugăr.
Iată felul în care dr. Berkowitz descrie momentul întâlnirii sale cu Iuliu Maniu: „Când am ajuns în sfârşit lângă Maniu, am fost surprins de dimensiunea încăperii în care se afla. Ea conţinea mai multe paturi. Maniu se afla pe unul din acestea, aproape de fereastră. Un vânt rece pătrundea înăuntru fiindcă fereastra nu se închidea bine. Când mă apropiai de fostul preşedinte de consiliu şi îi spusei cine eram, el păru satisfăcut, însă nu lăsă să i se vadă pe chip sentimentele. Cuvântul îi era stins şi se afla într-un fel de toropeală. Îmi dădui imediat seama că picioarele îi erau paralizate şi că suferea mult (…). Maniu suferea mai presus de orice de foame. I se da 250 de grame de pâine pe zi. La prânz şi seara, el primea raţiunea reglementară, adică o farfurie umplută de cele mai dese ori cu o fiertură de orz. Maniu nu mânca decât pâinea şi nu se putea împiedica s-o devore de îndată ce o primea. Din timp în timp, i se da câţiva cartofi fierţi şi o ceaşcă de cafea, mai bine zis de orz prăjit. Nu era deci surprinzător că Maniu o ducea din ce în ce mai prost. Călăii săi păreau că-i aşteaptă sfârşitul cu nerăbdare. Vizitele repetate pe care i le făceau numeroşi demnitari comunişti nu puteau avea alt obiect decât de a fi informaţi de starea sănătăţii lui. Chiar şi medicul care avea misiunea de a-l îngriji nu voia niciodată să-i dea medicamentele care l-ar fi uşurat. După a treia lună pe care am petrecut-o aproape de el, Maniu a devenit foarte slab. Am fost atunci înlăturaţi cu toţii din camera lui. Până la urmă, în aprlie 1953, al a fost lăsat singur şi a murit fără ca vreun prieten, nici măcar un gardian, să stea alături de el”.

Curierul Românesc

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
52.91.245.237