caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Caiet documentar procesul comunismului – apărut sub egida Fundaţiei Horia Rusu (8)

de (3-7-2006)

METODE DE TORTURĂ ÎN ÎNCHISORI ŞI LAGĂRE COMUNISTE

Autor : Mihail Liviu Bumbeş*
Procesul de sovietizare a României început în 1945, a însemnat impunerea modelului sovietic în toate structurile statului. Sovietizarea a implicat nu numai aservirea instituţională, dar şi cea mentală, faţă de modelul stalinist. Sub îndrumarea atentă a consilierilor sovietici, îndeosebi agenţi ai NKVD-ului, s-au petrecut cele mai abominabile crime din perioada comunistă.
În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto-comunistă, un rol deosebit de important l-a jucat tortura fizică şi psihică practicată în închisori şi lagăre, cu repercursiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare şi utilizare a fricii drept instrument de dominaţie, cât şi pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul poliţiei secrete.(Marius Oprea)
În arhivele fostului CC al PCR s-a păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşa-numitele metode necorespunzătoare folosite înainte de 1964 de către anchetatorii Securităţii. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează:
1. Folosirea bătăii, suplimentaţia prelungită şi tortura, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare;
2. Presiuni morale pentru constrângerea anchetaţiilor să declare ceea ce li se impunea;
3. Falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi folosirea de scrisori plastografiate pentru a obţine recunoaşterea unor fapte;
4. Redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor, sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetaţii erau contrânşi să le semneze.
Tortura nu constituia un simplu excel de zel, ci o atribuţie de serviciu, pe care ofiţerii şi subofiţerii Securităţii trebuiau să o îndeplinească. (Marius Oprea)

Metode de tortură:
– smulgerea părului din cap prin înfăşurarea câte unei şuviţe pe deget
– bătaia la tălpi şi bătaia la testicule. Arestatul era legat de mâini şi de picoare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o ţeavă sau curea, până la leşin – procedura era numită de către anchetatori, rotisor
– smulsul unghiilor
– conectarea la Magnetoul electric
– arsul cu ţigara
– găurirea muschilor cu cuţitul si astuparea lor cu sare
– bătaia cu lopata
– moartea prin înfometare
– unii dintre deţinuţi erau forţati să mănânce fecale sau să bea urină
– „camera neagră” – o încăpere subterană din închisoare Jilava, unde deţinuţii erau tinuţi 48 de ore, doar în chiloţi, în întuneric, intr-o baltă adâncă de câţiva centrimentri, la o temperatura de cel mult două grade sub zero.
– “zarca” – carcere, în închisoarea Aiud, ce nu aveau ferestre, unde deţinuţii erau lăsaţi, timp de o lună, fără pături şi fără haine groase pe timp de iarnă.
Reeducarea – metaforă a morţii
Fenomenul Piteşti 1949-1952, (denumit de Securitate “reeducare studenţească”). Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuti, de cele mai diferite credinţe politice şi religioase, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze fizic şi să se mutileze psihic, denigrându-şi trecutul. Aceasta operaţie diabolică de depersonalizare, de „destrămare a anturajului” şi de asasinat moral s-a desfăşurat, cu începere din decembrie 1949, în penitenciarul Piteşti, continuând apoi, cu o putere mai scazută, în penitenciarele Gherla şi Târgu Ocna. I s-a pus capăt printr-o anchetă şi printr-un proces mamut, în anii 1953-1954. Sentinţa din 10 noiembrie 1954 condamna la moarte 22 de membri (fiind executaţi 16)
Metoda folosită în demascări, în ceea ce priveşte tortura fizică, a fost luată din „Poemul pedagogic” al pedagogului bolşevic Anton Semionovici Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu deţinuţii de drept comun. Esenţa acestei metode era: bătaia, tortura continuă, neîncetată, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia să ştie când va lua sfârşit această tortură.

Povestea unui deţinut
Leonard Kirshcen (1908-1983), fost deţinut politic între 1950-1960, povesteşte în cartea „Deţinut al justiţiei roşii” , experienţa în închisorile comuniste.

“După ce ai stat un timp închis, puteai să-ţi citeşti soarta din comportamentul gardienilor. Când intrai în inchisoare pentru o perioadă lungă, erau aroganţi, dispreţuitori şi brutali. Când erai chemat la interogatoriu de către un ofiţer superior, erau politicoşi, temându-se să nu fie mustraţi pentru brutalitate. Când plecai la altă închisoare, erau indiferenţi şi neagresivi. Când te eliberau, se purtau ca fraţii, de teamă că s-ar putea sa se mai întâlnească vreodată cu tine…
Metodele de a stoarce mărturisiri mergeau de la conversaţii foarte civilizate, ca de la om la om, ajungând până la cele mai sadice atrocităţi. Cu intelectualii încercau prima metodă. Dacă nu le reuşea, treceau la următoarea de pe listă, privarea de tigări şi de ceaiul de tei cu pâine. Apoi, urma statul în picioare ore întregi; şezutul pe scaun ca să „meditezi” , douăzeci şi patru de ore în şir, timp de câteva zile, îi succeda „manejul” : mersul neîntrerupt în temniţă sau în celula deţinutului, unde fusese scos în prealabil tot mobilierul. Dura de la trei zile până la maxium şapte. Uneori în timpul anchetării, uşa era lăsată deschisă şi se auzeau ţipetele disperate ale victimei. Apoi, uşa se închidea, ca şi cum ar fi fost lăsată deschisă întâmplător.
Violenţa includea obligaţia de a bea până la doi litri si un sfert de apă, dupa care urmau şocuri electrice. Unii oamenii erau umflaţi cu pompa de bicicleta. Alţii erau loviţi continuu peste mâini cu un arc de oţel care se termina cu o minge de plumb.
Bătăile se petreceau într-o celulă unde victima era dusă legată la ochi. Îşi scotea pantalonii şi trebuia să se aşeze pe vine, cu genunchii aduşi la bărbie. Mâinile îi erau încătuşate sub genunchi şi i se trecea pe sub braţe şi pe sub genunchi o ţeava de fier. Era apoi pus între două scaune şi i se punea o glugă pe cap. Ridicat apoi în aer i se punea un cearşaf ud pe fund. Începeau să-l bată cu un băţ sau ţeava la fund sau, alternativ, la tălpile care se legănau. Pentru „bomba atomică”, victima era legată la fel, trasă sus la tavan cu un scripete şi lăsată să cadă pe ciment…
În rar obţinutele zece minute de mers în curtea îngustă a închisorii, ceasul din coridor era întotdeauna acoperit cu o foaie de hârtie. Nu exista alt timp în închisoare decât cel al rutinei. În curte toate numerele vehiculelor erau acoperite cu fâşii de carton. Când treceau alţi deţinuţi sau funcţionari, deţinuţii erau întorşi cu faţa la perete, cu capul aplecat, ca să nu poată vedea chipuri cunoscute sau să-şi aducă aminte pe cine a văzut.
Metodele erau concepute pentru a distruge respectul de sine şi a degrada deţinuţii până la nivelul animalelor. Intoxicaţia cu luminal era o metodă apreciată de sinucidere. Se adunau capete de chibrituri şi se înghiţeau. Oamenii încercau să se spânzure folosind curele, şireturi şi cravate. Toate acestea li s-au luat. Atunci, au început să rupă prosoapele în fâşii şi li s-au luat şi prosoapele. Unii au încercat să-şi taie venele cu cioburi de sticlă, bucăţele ascuţite de tablă din cutii de conserve găsite la gunoi sau ace de cusut pe care femeile încercau să le înghită. Într-o zi, un bărbat a încercat să se spânzure la closet, folosind lanţul şi imediat lanţurile au fost zidite în perete. Altul a încercat să se spânzure de barele de la fereastra celulei. Imediat s-a acoperit fereastra în interior cu o plasă de sârmă. Inventivitatea nu avea limite, când era vorba să se găsească noi metode de sinucidere pentru a scăpa de tortură.”
*Mihail Liviu Bumbeş este Masterand anul I la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, Redactor la departamentul de Istorie Recentă, Evenimentul zilei şi membru al asociaţiei civice-studenţeşti MILIŢIA SPIRITUALĂ.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • ileana higelin: (3-7-2006 la 00:00)

    saracii oameni dezumanizati, dumnezeu sa-i aibe in grija lui

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Doina Cojanu: (3-7-2006 la 00:00)

    De cate ori citesc cate un articol referitor la inchisorile si lagarele comuniste ma intristez profund.Daca am face o paralela intre nazism si comunism vom putea gasi multe asemanari.Dela manifestatii grandioase si cultul personalitatii pana la metodele de teroare fizice si psihice. O problema care ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne ingrijoreze ar fi grija pe care o poarta societatea contemporana pentru fostii lideri comunisti,securisti etc. Pensionarii fosti ofiteri de securitate au pensii de zeci de mii de lei.Ei care au batut ,maltratat fizic si psihic oameni nevinovati.Singura lor vina era aceea ca nu erau de acord cu un regim totalitar si cu toate atrocitatiile acestuia.De ce trebuie sa le creem facitati in continuare acestor monstrii cu chip de om.Imi provoaca sila si totodata ingrijorare,cand vad oameni batrani,nostalgici comunisti plangand la mormantulfam.Ceausescu si comemorandu-l.Stiau ei de cele sfinte,de dumnezeu ,biserica si pomeni la mormint, cand din ordinul lor s-au daramat atatea biserici
    psihice.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
52.91.245.237