După decenii memoria noastră suferă unele modificări, se mai estompează, este influenţată de diferiţi factori. Din această cauză nu susţin că tot ce voi relata sunt adevărul absolut, se poate completa sau corecta de cine-si doreşte. Sunt însă convins că în mare proporţie (90%) lucrurile au stat aşa cum îmi amintesc.
As vrea sa relatez câteva probleme cu care m-am confruntat intr-un oraş mai mic in anii comunismului si in special in anii 80. Le voi trata pe diferite domenii.
Apa si apa caldă
În Zalău apa era o problemă acută. Lacul de acumulare făcut pentru aprovizionarea oraşului şi zonei industriale s-a dovedit prea mică. După dezvoltarea oraşului, extinderea cartierelor noi şi înfiinţarea a noi unităţi industriale, apa a trebuit raţionalizată. Astfel apa pentru populaţie a ajuns să fie de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, apa caldă de doua ori pe săptămână, prin rotaţie in diferite zone.
Situaţia şi mai cronică in cartierul mărginaş si de altitudine mai mare. Aici s-a întâmplat de să rămâi fără apă pe câteva zile, iar când prindeai apă caldă era zi specială. Motivele erau de obicei defecţiuni pe reţea, sau pur si simplu nu era debit şi presiune suficientă. Practic cada de baie niciodată nu rămânea goală, altfel te trezeai des că n-ai cu ce să speli vasele sanitare. La fel, nişte bidoane de 30-40 l total în bucătărie nu era bine să rămână goale. Dacă nu erai destul de vigilent rămâneai fără apa, eventual te ajută vreun vecin dacă era mai pe fază cu rezervarea. Şi uite aşa s-a menţinut bună vecinătate.
Statul la coadă
Erau obligatorii aproape la toate produsele alimentare. Chiar dacă unele erau pe cartelă, nu însemna că le găseai oricând. Eram fericiţi când, venind cu autobuzul de la serviciu, zăream coada de la alimentară sau de la „aprozar”. Însemna că nu mergeam cu mâna goală acasă.
Ce era însă urât, acea dezumanizare, înghesuială, certuri, chiar bătăi câteodată. M-am cutremurat şi la acest început de iarnă, văzând cum se întâmpla lucrurile asemănător la promoţiile la unele mărfuri in supermarketurile capitaliste. Bineînţeles (şi de neînţeles pt. mine pt.acele busculade) aceste cozi aveau cu totul alte motivaţii, instinctul de a găsi chilipiruri.
Dar, întorcându-ne la socialismul multilateral dezvoltat, aveau câştig de cauză la cozi femeile gravide sau persoanele cu un copil mic in braţe. Nu mai stăteau cu ceilalţi, era normal să se ducă în faţă şi să fi servite preferenţial. Astfel copiii mici au devenit foarte importanţi, după uşă aştepta de multe ori o altă persoană (sora,bunica,vecina) să se întoarcă la coada mai mică de „gravide şi copii mici” cu aşa „valuta forte” în braţe. Atunci din fericire, fără nicio ironie spun, şi aceste cozi auxiliare erau destul de lunguţe. Natalitatea era mult mai mare, mai ales în cartierele noi, unde majoritatea celor care se mutau erau tineri.
Mai erau şi alte metode de a „te descurca”.Dacă zăreai vreun vecin sau prieten la rând, într-o poziţie mai avansată, te puneai lângă el, că doar ţi-a ţinut locul şi te aştepta. Un om cinstit, dacă se aşeza la capătul cozii, având vreo 40 de persoane în faţa lui, în curând se trezea că s-a dublat numărul. Cel mai neplăcut lucru era când se termina marfa, chiar in faţa ta sau cu puţin înaintea ta.
Aventurile pentru butelia de aragaz
Gazul metan nefiind introdus in locuinţe decât în întreprinderi, se folosea la bucătării butelia de aragaz. Când se termina gazul, butelia trebuia schimbată. Toata lumea avea voie la o singura butelie. Daca erai „descurcăreţ”, „făceai rost” de a două la un preţ cam de zece ori mai mare, dar merita. Merita pentru că puteai schimba automat, nu aşteptai până să se schimbe cea goala. Se pare că eu nu eram descurcăreţ, că am stat tot timpul cu una singură.
La un moment dat a apărut criza de butelii. A început să nu mai fie livrate la data planificata ori sa vina mai puţine decât numărul celor care aşteptau sa le schimbe. Astfel unii riscau să nu prindă mai multe zile de livrare la rând.
După o vreme s-au făcut liste cu cei care rămăseseră ultimii, pentru a fi primii data următoare. Dar nu toată lumea recunoştea valabilitatea listelor şi se iscau certuri. Atunci s-a trecut la altă metodă, lumea nu părăsea coada, ca să-şi păstreze locul greu cucerit.Ca să nu rămână toţi să păzească buteliile, au apărut lanţurile cu capacele înşirate pe ele. Unii le păzeau zi şi noapte, alţii care aveau mergeau la serviciu, plăteau după fiecare zi de pază, câteodată şi 2-3 săptămâni. Când se făceau livrări erai anunţat de cineva cunoscut şi fugeai de unde şi cum puteai, că „se dau butelii”. Asta nu însemna că şi „apucai” la butelie, dar speranţele creşteau pentru data următoare, pentru că se reducea numărul celor din faţa ta.
Sunt numai câteva aspecte , găsite mai la suprafaţa aducerii aminte, cred însă că in orice domeniu în care se caută un „pic…pic…pic”, se găsesc multe asemenea realizări măreţe.