caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

„Declaraţie de război” – fragmente – (IV) – „Revoluţia” din Timişoara

de (8-5-2006)
1 ecou

Luni (18 decembrie) am sunat-o pe Micky. A fost destul de greu să obţin legătura, dar până la urmă am reuşit să vorbim. Era foarte speriată şi îi era frică să vorbească, deoarece bănuia că telefonul ei e ascultat. La întrebarea „Ce-i nou acas㔂 mi-a răspuns laconic:
— Jetzt ist Ruhe, aber in der Stadt ist alles grau, blau und grün (acum e linişte, dar în oraş e totul gri, albastru şi verde).
De doi ani încoace m-am ciocnit adesea de culorile albastru şi gri.
Albastru era culoarea uniformelor miliţiei, iar griul era culoarea dominantă a costumelor ofiţerilor de securitate. În acest context am înţeles că verdele simbolizează armata…
Luni, marţi şi miercuri „ăia gri” au roit prin complex, iniţial singuri, apoi unul gri era însoţit de doi „albaştri” şi de doi oameni în uniformă de gărzi patriotice. Patrulau cu regularitate, trecând cam la fiecare jumătate de oră prin dreptul căminului nostru.
Miercuri a fost ultima zi de şcoală şi am plecat acasă. Eram oarecum mirat că trenurile cu destinaţia Timişoara circulă normal. Când trenul, aproape pustiu, a ajuns la destinaţie, mă aşteptam să cobor într-o gară plină de miliţieni, care îi legitimează deosebit de atent pe toţi cei care au coborât din tren. Gara era pustie. Oraşul era în mâinile manifestanţilor şi forţele de represiune se făcuseră nevăzute. Era seara zilei de 20 decembrie 1989. În centru, rucsacul mi-a fost percheziţionat de către un grup de revoluţionari care se temeau de apariţia diversioniştilor.
Am ajuns acasă, am luat-o pe Micky şi am mers şi noi la sediul Judeţenei de partid în a cărei clădire se afla o delegaţie a guvernului. Clădirea era înconjurată de o mare de oameni care cereau înlăturarea lui Ceauşescu. Nişte manifestanţi îşi scriseseră pe zidurile clădirii dorinţele:
„Vrem morţii!”
„Vrem mâncare la copii!”
„Vrem program T.V.!”
Am stat vreo oră în faţa clădirii, apoi am plecat acasă.
A doua zi dimineaţa am mers în Piaţa Operei. Se hotărâse organizarea unui miting maraton care va înceta doar după căderea lui Ceauşescu. Am ajuns foarte uşor la intrarea principală a Operei şi am aruncat carnetul de student oamenilor care stăteau pe platforma de deasupra uşii, asigurând legătura manifestanţilor cu conducătorii revoluţiei aflaţi în clădire. Imediat am fost dus sus, unde m-a întâmpinat un membru al Comitetului, care m-a întrebat ce vreau să spun la tribună. I-am spus că vreau să vorbesc despre semnificaţia jertfei celor care au murit în zilele din urmă la Timişoara, dar mi-a spus că despre asta s-a vorbit, aşa că ar fi bine să spun că sunt venit din Braşov, pentru că „nu ne putem permite să ne facem de râs”. Am ieşit la balcon şi am spus că sunt timişorean, student la Braşov, şi am recitat patru versuri din „Decebal către popor”:
„Tot una e daca-i murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit…”
Am mai spus că la Braşov nu începuse revolta, dar că eu am venit acasă. Atât. Nu prea mi-a plăcut faptul că manifestanţii din piaţă au huiduit auzind că braşovenii nu s-au revoltat. Cu doi ani în urmă, când aceştia se revoltaseră, nimeni din ţară nu i-a susţinut.
După ce am plecat de la balcon aş fi vrut să aud şi eu ce discuta Comitetul, dar am fost condus imediat jos.
Coborât în piaţă am început să mă plimb prin marea de manifestanţi, sperând să întâlnesc vreun cunoscut. La un moment dat mi s-a părut că marea aceea de oameni care huiduia sau scanda ca la comandă lozinci lansate de vorbitori de la balconul Operei ar semăna cu turma de oi din „Ferma animalelor” a lui G. Orwell, dar imediat m-am ruşinat de gândul meu, zicându-mi că de fapt oamenii aceştia răstoarnă cu mâinile goale dictatura.
La un moment dat am întâlnit câţiva prieteni care mi-au relatat despre luptele care s-au dat în primele zile ale revoltei între manifestanţii înarmaţi cu pietre şi sticle incendiare şi militarii care trăgeau cu muniţie de război, despre tancuri incendiate şi manifestanţi împuşcaţi, despre oameni cu un curaj nebun care au reuşit să imobilizeze un tanc introducând o rangă între şenilele şi roata conducătoare a acestuia.
Mi-a fost relatată şi o întâmplare care m-a pus pe gânduri:
Un tanc care încerca să disperseze manifestanţii a fost imobilizat şi incendiat. Primul care a ieşit din tanc a fost un militar în termen, care a fost împroşcat de către mulţimea ce huiduia cu o ploaie de sticle şi pietre, una din ele spărgându-i capul şi umplându-l de sânge. Chipul îngrozit al militarului şi faptul că tancul fusese distrus a potolit furia demonstranţilor, care au început să scandeze: „Armata e cu noi!”. Abia atunci a ieşit din tanc şi un ofiţer care a început să scandeze în cor cu mulţimea „Armata e cu noi” şi a afirmat că şi el personal e împotriva lui Ceauşescu.
Am mai stat până la prânz în piaţă, apoi am plecat să văd cum arăta oraşul după ciocnirile din zilele precedente. Toată lumea vorbea că au fost ucişi 5.000 de oameni şi că Securitatea a omorât răniţii din spitale pentru a şterge urmele masacrului.
Noaptea nu am putut dormi. Am scris câteva rânduri, intitulate „Jertfa”, pe care speram să le pot citi a doua zi la Operă.

*

JERTFA

Pasărea Phoenix renaşte din propria cenuşă. Purificarea prin foc nu e o invenţie. O demonstrează istoria. Mereu.
A venit vremea purificării spirituale a poporului nostru. Sângele curge râuri pentru a spăla păcatele noastre. Curge sânge nevinovat, sânge de oameni tineri, de copii. Isus s-a jertfit pentru păcatele omenirii, dar nu toţi oamenii au apreciat faptul acesta şi jertfa se vrea înnoită.
Fie ca martirii care plătesc pentru păcatele noastre să ne trezească din somnul raţiunii şi să ne facă să ne punem întrebarea:
— Pentru ce atâta sânge nevinovat?
Poate fi un singur acuzat de atâta rău, sau răul e prezent în măsură mai mare sau mai mică în fiecare din noi?
— Cum de s-a putut ajunge la situaţia asta? — întreabă unii.
„La 26 ianuarie poporul român şi l-a născut pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, se afirmă în eseul „Urare în ianuarie” al scriitorului Vasile Rebreanu, eseu apărut în volumul omagial „Eroul”.
Poporul nostru riscă să se înece în minciună. Prostituţia vorbirii şi a scrisului, prostituţia gândirii, mai pot fi ele contestate de cineva?
Limba de lemn a pătruns peste tot. Sau aproape peste tot. Căci toţi tinerii care au plătit cu viaţa pentru păcatele acestui popor erau curaţi. Jertfa mielului.
Nici unul din mânuitorii limbii de lemn nu a ieşit în faţa tancurilor, nu s-a expus gloanţelor. Aceştia, fie trimiteau tancurile, fie tremurau în aşteptarea înăbuşirii revoltei. Căci se tem că dacă se va răsturna situaţia îşi vor pierde locurile călduţe în care stăteau confortabil, în vreme ce cei care mor acum în stradă răbdau de foame şi de frig.
Oamenii care mor nu sunt fascişti. Nu au nici un partid. Nu au pe nimeni. Ei nu s-au pretins geniile călăuzitoare ale poporului. Ei mor pentru pâine, căldură şi adevăr. Dacă le-ar fi avut, nu ar fi ieşit în stradă, dar le-au fost refuzate. Nici unul dintre aceşti morţi nu dorea să fie conducător. Dar nu au mai putut suporta minciuna clasei conducătoare.
„Nu osândiţi stăpânirea că ea e de la Dumnezeu”‚ spune Evanghelia, sau, „fiecare popor are conducerea pe care o merit㔂 spun alţii.
E momentul să reflectăm la aceste afirmaţii. Ne obligă baia de sânge la care asistăm.
— Cum de e posibil ca un popor civilizat să ajungă în această situaţie? — întreabă lumea.
Îmi permit să pun şi eu o întrebare, care o anulează pe precedenta:
— Poate fi considerat civilizat un popor a cărui regulă în vorbire e minciuna? Poate fi socotit civilizat un popor care permite să se ridice din rândul său o clasă care să-l persecute aşa cum a fost persecutat?
Bat clopotele la Timişoara. E vineri 22 decembrie, ora 7 dimineaţa şi se spune că în oraş au murit 5000 de oameni în urma manifestaţiilor reprimate de sâmbătă, duminică şi luni.
Românii au tras cu armele automate în români neînarmaţi. Nu doar pe stradă. Au fost mitraliaţi oameni în casa scărilor unui bloc. Au fost împuşcaţi mortal copii care se jucau în casă. S-a tras ca la nuntă în ideea că ordinea va fi restabilită.
Ieri, la Radio Europa liberă, au vorbit mai mulţi oameni. Unul dintre ei se adresa armatei, cerându-i să nu tragă în popor. „Niciodată armata română nu a tras în popor” — a spus el. Oare nu ştie că la 1907 armata, căci pe atunci nu existau forţele de securitate, a ucis câteva mii de ţărani răsculaţi, făcând uz şi de artilerie? Au existat la 1907 militari care au fraternizat cu răsculaţii, dar grosul armatei ce a făcut? Se spune că atunci, un militar proaspăt concentrat, ar fi fost decorat pentru că după ce şi-a împuşcat tatăl în satul natal, a cerut permisiunea să-l îngroape.
La Timişoara se spune că au existat cazuri când militarii nu au vrut să tragă. Au fost executaţi. Un maior a ieşit în faţa tancurilor care intrau în oraş, le-a oprit pentru moment, dar ulterior au trecut. Comandantul unei unităţi militare s-ar fi sinucis, nevrând să tragă în popor. Dar grosul armatei ce face?
La Timişoara e acum linişte. Armata s-a retras din oraş de marţi, de asemenea forţele de securitate s-au făcut nevăzute.
Au fost necesari 5000 de morţi pentru armistiţiu. Cu 5000 de morţi, la Timişoara s-a obţinut doar armistiţiul!
Jertfa a început şi în alte oraşe. Curge sânge nevinovat, căci cel curs la Timişoara nu a fost destul pentru toată ţara.
Oare ce se va întâmpla?
Lucian Blaga afirma : „Nici un popor nu e atât de corupt încât să nu merite să mori pentru el”.
Fie ca sângele care curge să fie destul pentru a realiza cu adevărat unitatea poporului român.
Poate Ceauşescu va cădea. Dar dacă nu vor părăsi scena politică toţi vinovaţii, sacrificiul va fi inutil.
La Reşiţa, primul secretar a spus că e alături de oameni. Securitatea nu e nicăieri! Sau e peste tot?
Oare primul secretar de la Reşiţa e oportunist?
Dacă e oportunist, cum va proceda după căderea presupusă a guvernului? Va accepta el şi cei asemeni lui să renunţe la putere, sau vor căuta să înşele, ca şi până acum „gloata”?
Isus a răstignit păcatele Omenirii, arătându-i acesteia calea spre mântuire. Sângele nevinovat care curge de sâmbătă şuvoaie, vrea să răstignească minciuna în care se zbate ţara. „Fiul Domnului a fost ridicat la cer, dar omenirii i-a rămas Duhul adevărului”.
Duhul adevărului însă, nu e prezent în măsură egală în fiecare dintre noi, unora le lipseşte cu desăvârşire.
Crucea este simbolul sacrificiului, dar pentru cel care alege Calea Crucii, sacrificiul înseamnă Înviere.
„Adevărul este ceea ce iese până la urmă la iveală”, minciuna, înseamnă încercarea de a ascunde adevărul. Şi niciodată nu s-a minţit atât de mult ca în zilele în care „cea mai generoasă idee”, comunismul, a guvernat vreo ţară. Sunt de acord cu cel care definea comunismul ca „ultimul stadiu al delirului”.
Sângele nevinovat care curge vrea să-l răstignească.
„O stafie umblă prin Europa, e comunismul”. Acesta era motto-ul la „Manifestul Partidului Comunist”, apărut în 1848.
Ce-i drept, această stafie şi-a cam făcut de cap în Europa. Lumea s-a săturat de ea, vrea ca ea să dispară.
Fie ca sângele nevinovat scurs să fie un preţ destul de mare pentru a răstigni această stafie!

Am să fac o cruce pe care voi scrie numele mortului: COMUNISMUL.
Dimineaţa am făcut o cruce din lemn, pe care am scris numele mortului şi am plecat cu ea şi cu textul scris în timpul nopţii spre Piaţa Operei însoţit de doi băieţi.
Ajuns aici, am trecut prin mulţime spre a ajunge la tribună.

*

23.XII.1989. E sâmbătă seara ora 23,30. Ieri seară a reînceput tirul în oraş. Se aud fără încetare focuri de armă. Ieri tot pe la ora asta, un glonte a trecut prin acoperiş şi s-a lovit de planşeul camerei în care mă aflam, scoţând un sunet sinistru. Niciodată nu am simţit moartea atât de aproape şi niciodată nu m-am simţit atât de neputincios.
Tirul a început la jumătate de oră după ce am ajuns acasă. Când glontele de care vorbeam a lovit planşeul, mă aflam în cameră împreună cu Sebi şi Michy. Sebi nu a împlinit încă şase luni. Am lăsat rulourile jos şi am dormit pe duşumea, dar un glonte tras la întâmplare ar fi putut, ricoşând din tavan, să-şi atingă ţinta.
S-a tras toată noaptea. Terorişti, mercenari. Împuşcă oameni care merg paşnic pe stradă. Azi n-am ieşit din bloc. Mi-a fost frică.
Ieri seară, când începuseră să tragă, am încuiat uşa de la intrare cu toate cele trei zăvoare. Am pus un cuţit de bucătărie la îndemână, lângă uşă, ca să-mi fac curaj. Mă tem să nu fiu “vizitat” la domiciliu. Ştiu pentru că figurez pe lista neagră a Securităţii.
Ieri nu mi-a fost frică. Am mers în Fratelia şi am făcut crucea. Era o cruce frumoasă, destul de mare, făcută dintr-o scândură de doi metri şi una de un metru jumătate, late de o palmă.
Arăta bine crucea. Am pus pe ea tăbliţa cu numele mortului, COMUNISMUL, şi luând-o pe umăr am plecat spre Operă. Cu mine au mai venit doi băieţi. Participaseră duminică noaptea la ciocnirile din Calea Girocului.
Pe drum, lumea cu care ne întâlneam privea crucea. Majoritatea spuneau:
— Dă-l dracului, nu merită cruce!
Eu gândesc altfel. Trebuie răstignit! Am vrut să spun asta oamenilor adunaţi în Piaţa Operei. Aveam pregătit discursul de înmormântare. Îl scrisesem de dimineaţă, cu noaptea în cap.
Mi-am făcut loc împreună cu unul din cei doi băieţi până în faţa intrării principale în Operă, sub balcon. Am ajuns cu mult mai greu decât în ziua precedentă deoarece în Piaţa Operei erau mult mai mulţi manifestanţi care se grăbeau să preia în cor lozincile lansate de la tribună. Am făcut semn celor de la balcon că vreau să vorbesc în numele crucii pe care o purtam, dar unul dintre cei din Comitet, Fortuna, cel care cu o zi urmă m-a atenţionat să am grijă ce vorbesc, mi-a făcut semn să dispar cu crucea. Era în dimineaţa zilei de vineri 22 decembrie 1989. Ceauşescu se afla încă la putere.
La Timişoara era a şaptea zi de nelinişte.
Viteza de sedimentare e direct proporţională cu densitatea particulelor. Cred că viteza de reacţie a oamenilor e proporţională cu cinstea lor şi invers proporţională cu laşitatea. Oamenii care au fost alături de cei care au murit duminică şi luni sunt în mulţime. La tribună sunt prezenţi reprezentanţii lor. Bunăoară, astăzi au venit preoţii. Reproduc din memorie un fragment din mesajul transmis de un om din Caransebeş postului de radio Europa Liberă şi care a fost difuzat joi, 20 decembrie:
„Biserica greacă a ţinut steagul luptei antiotomane… unde erau preoţii noştri, când copiii noştri mureau pe treptele Catedralei, pentru că porţile acesteia erau încuiate? De ce nu au ieşit cu prapurii înaintea poporului?”

*

În urmă cu un an şi jumătate am mers cu mama la Catedrală pentru a vorbi cu un preot. Am intrat în camera de spovedanie şi mama a zis:
— Părinte, am venit pentru o slujbă.
— Nu, am venit în primul rând pentru a lămuri o dispută — am replicat eu.
— Spune, fiule! — a zis părintele care nu avea mai mult de 35 de ani.
— Am câteva întrebări. Am citit şi eu Evanghelia, dar am înţeles altceva decât mama. Ce înseamnă, de exemplu, „Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”?
— „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului” înseamnă să respecţi ordinea socială existentă, să-ţi faci datoria la servici, să nu fii revoluţionar…
— Şi ce înseamnă, să dăm „lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”?
— Înseamnă să-ţi asculţi părinţii, să respecţi ordinea socială existentă, să nu fii revoluţionar, poţi fi revoluţionar în sensul participării la revoluţia tehnico-ştiinţifică sau la noua revoluţie agrară…
— Isus a fost sau nu a fost revoluţionar?
— Isus a fost promotorul unei morale noi, fără a contesta stăpânirea.
— Dar de preotul Calciu ce părere aveţi?
— Ce părere aş putea avea?
— Puteţi fi de acord cu el, împotrivă, sau să nu aveţi nici o părere.
— Noi suntem aici pentru a apăra pacea socială…
— Părinte, nu pot accepta să-mi facă slujba un om mai laş ca mine! am zis şi am ieşit plângând.
Mama a mai rămas să vorbească cu preotul.

*

22.XII.1989. Azi au ieşit prapurii din biserică. Şi preotul de la tribună spune:
— Biserica noastră ortodoxă a fost mereu alături de popor. Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae a scris o carte în care demască crimele săvârşite de hortyşti în timpul războiului în Ardealul de nord…
Şi călugării de la mănăstirile din Moldova vorbesc mereu despre cei doi duşmani ai României: Rusia şi Ungaria.
I.P.S. Mitropolitul Nicolae a vorbit foarte frumos la Plenara Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste:
— „…Mult stimate Domnule Preşedinte,
Suntem fericiţi ori de câte ori ne aflăm în preajma Dumneavoastră. Prezenţa Dumneavoastră ne împrumută sentimentul liniştii şi siguranţei. Vă suntem recunoscători pentru condiţiile de stabilitate şi echilibru asigurate existenţei noastre zilnice. Mai presus de toate Vă mulţumim pentru încrederea ce ne-aţi sădit-o în suflet… „Telegraful Român, Nr.41-42 şi 43/44–1989, Sibiu, 1 şi 15 noiembrie 1989”.
A fost alături de popor biserica. Episcopul care a ordonat expulzarea pastorului Tökes, a fost, el alături de popor. Care popor?
L-am lăsat pe băiatul din Fratelia cu crucea în faţa Operei şi am încercat să pătrund în clădire pentru a vorbi cu Comitetul, spre a-i cere permisiunea de a citi de la balconul Operei : „Jertfa”.
Zadarnic.
… — Şi apoi tu ai vorbit ieri. Ce mai vrei? — m-a întrebat unul din oamenii ce aparţineau unuia din multele cordoane de ordine ce barau accesul în clădire.
M-am întors să-mi iau crucea, dar nu am mai văzut-o. Cu greu am ajuns la locul unde îl lăsasem pe Scoabă cu crucea, dar acesta nu mai era acolo. Am întrebat oamenii:
— Unde e băiatul cu crucea?
— A lăsat-o jos şi a plecat.
M-am aplecat să caut crucea care era călcată în picioare de oameni. Am găsit-o. Cu greu i-am convins pe cei care călcau pe ea să-mi dea voie s-o iau.
— La ce-ţi trebuie? Las-o acolo! Fortuna a zis că nu e bună!
Până la urmă am ridicat-o. Era plină de murdărie şi placa pe care fusese scris numele era ruptă.
Am luat crucea pe umăr şi am plecat spre Catedrală sau spre casă. Nu ştiu exact încotro. Dar, pe la mijlocul pieţei, un grup de tineri m-au întrebat ce reprezintă crucea. Le-am spus ce s-a întâmplat. Atunci ei au zis să punem din nou o placă cu numele mortului.
Am făcut placa şi am plecat spre Catedrală. Între timp, s-a anunţat la radio, că Ministrul Apărării Naţionale s-a sinucis. Am legat crucea de un stâlp din faţa Catedralei. Un om mi-a dat napolitane şi un măr.
Stăteam în piaţă să văd ce se întâmplă…
— „Să arătăm că această piaţă, al cărei aspect a fost schimbat în două săptămâni din ordinul Dictatorului şi a fost pavată cu mozaicuri, noi o vom pava cu marmură roşie!”
— „Jos Ceauşescu! Jos Ceauşescu!”
— „Luptăm şi câştigăm!”
— „Să fie judecat, aicea în Banat!”
— „Vrem un alt conducător!”
— „Ceauşescu judecat, pentru sângele vărsat !”
E vineri, 22 decembrie, pe la prânz. S-a anunţat că armata e alături de popor.
De la balconul Operei se anunţă decizia Comitetului revoluţionar al Frontului Democrat Român, de a propune trei candidaţi la funcţia de preşedinte al României: Cârpan, Iliescu, Bălan.
Cârpan e directorul unui mare combinat de creştere a porcilor din judeţ, una din puţinele unităţi rentabile din economia naţională.
Despre Iliescu masa manifestanţilor nu ştie nimic. Este un vechi activist de partid, despre care, deşi nu i s-a opus niciodată făţiş lui Ceauşescu, circula de mai bine de un an zvonul că, sub presiunea Moscovei, va fi instalat la putere şi situaţia se va normaliza.
„Lasă că vine Iliescu, care e prieten cu Gorbaciov şi ne scapă de Ceauşescu”. Cine o fi lansat acest zvon? În orice caz, mulţimea din Piaţă, preluând propunerea făcută la tribună, scandează:
— „Iliescu! Iliescu!”
— Al treilea candidat propus de Frontul Democrat Român e domnul Bălan. Acesta şi-a legat numele de oraşul şi judeţul nostru în decursul anilor, contribuind la înflorirea… Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean! se striga de la tribună.
Şi foarte multă lume din Piaţă răspunde:
— Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean!
— Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean!
Cine e Bălan ăsta? E cel care a fost prim-secretar de partid în judeţ. Omul de care ascultau miliţia, armata şi securitatea din judeţ. Omul de care ascultau cei care au reprimat manifestaţiile din primele zile ale revoluţiei.
„Frontul Democrat Român este o organizaţie politică constituită la Timişoara pentru a realiza un dialog cu guvernul român în scopul democratizării ţării. F.D.R. condiţionează începerea acestui dialog cu demisionarea tiranului Nicolae Ceauşescu”.
„Frontul Democrat Român” pretinde că e reprezentantul oamenilor care s-au revoltat, că vorbeşte în numele celor ucişi duminică şi luni. Şi cu toate acestea, Bălan e reprezentantul F.D.R.
— „A căzut tirania! Poporul român a învins !”
— „ÎI vrem pe Bălan, că e bănăţean!”
Un grup de tineri, cu panglici tricolore pe braţ, ovaţionau în rând cu mulţimea. I-am întrebat dacă nu li se pare ciudat faptul că Bălan a fost desemnat reprezentantul oamenilor care erau în Piaţă. Unul dintre ei mi-a răspuns pe un ton care nu admitea replică:
— Tu eşti de la Securitate, sau de ce pui atâtea întrebări? M-au sfătuit să-mi ţin gura, dacă nu vreau să o păţesc.
Nu sunt de la Securitate, dar mi se pare foarte ciudat, faptul că Bălan a fost ales pentru a-i reprezenta pe oamenii aceştia…
— „Soarele a ieşit deasupra Catedralei şi luminează Piaţa Catedrala, Catedrala pe care nu voia s-o vadă, străluceşte în soare!”
— „Trăiască libertatea!”
— „Jos dictatura!”
— „Jos comunismul! Jos comunismul!”
S-a strigat în Piaţa Operei „Jos comunismul”. Toată lumea a strigat. Sau aproape toată. Dar lozinca nu a fost impusă de la tribună. A fost strigată de către cineva de jos, din mulţime şi apoi preluată de toată Piaţa.
Am luat-o la fugă. Am luat crucea de pe stâlp şi m-am îndreptat pentru a doua oară spre tribună. Lumea aplauda şi se dădea la o parte. Am ajuns pe scările intrării principale. Cei de la balcon nu au mai zis să dispară crucea. O ignorau. Am dat-o celor de pe platforma de deasupra intrării şi aceştia au pus-o pe platformă, sub balcon. Platforma se vede din toată Piaţa, dar crucea era prea mică. Nu se vedea decât de aproape ce simbolizează.
Bucuros că am reuşit să urc crucea pe platformă, am încercat din nou să urc la tribună pentru a vorbi despre semnificaţia acesteia. Dar era imposibil. O femeie, auzind că vreau să urc la balcon pentru a citi ceva, m-a întrebat dacă am un material care ar putea fi tipărit.
— Du-l la Poligrafie, pentru că vor să scoată un ziar. Au fost acum jumătate de oră după material şi nu au nimic.
Am plecat să duc cele scrise de dimineaţă, „Jertfa”, la tipografie. Cel care răspundea de redactarea ziarului era un tânăr scriitor. Mi-a spus că a fost persecutat, că nu s-a putut exprima liber. Oamenii de la tipografie îl cunosc, fapt ce a contribuit la desemnarea lui în calitate de redactor al primului ziar ce urma să apară în Timişoara după Revoluţie. I-am spus pentru ce am venit şi i-am propus să analizăm textul, pentru a face eventuale modificări, având în vedere că de dimineaţă, când scrisesem textul, situaţia se schimbase. Am convenit să eliminăm din textul ce urma să fie tipărit propoziţia referitoare la implicarea armatei, în reprimarea Revoluţiei. Am plecat apoi acasă pentru a aduce un nou text scris cu un an în urmă şi a transcrie „Jertfa”.
— Să te întorci cel mult într-o oră şi jumătate, pentru că trebuie să dăm la tipărit!
Am ieşit din Poligrafie şi am făcut semn unei maşini să oprească. A oprit. Toată lumea era bucuroasă. Toate maşinile treceau claxonând. Multe purtau steaguri cu stema decupată.
L-am rugat pe omul cu maşina să mă ducă acasă pentru că trebuie să aduc ceva la Poligrafie. Nu-l cunoşteam. Dar m-a dus.
Micky şi o vecină au transcris cele două texte. Eu scriu urât. Textul cel vechi scris în vara anului 1988 sub forma unei scrisori deschise, intitulat „Fiul poporului”, urma să apară cu o precizare.

*

PRECIZARE

Acest text a stat într-un sertar din vara anului trecut, pentru că nu am avut posibilitatea să-l trimit în străinătate spre a fi tipărit. Dacă l-aş fi putut trimite, nu aş fi avut curajul să-l semnez.

FIUL POPORULUI

Te pretinzi fiul poporului. Cel mai iubit fiu al poporului.
Ţi se pare că ai dreptul să faci asta. Dar cine ţi-a dat dreptul acesta? Care popor?
Ce înseamnă pentru tine poporul, al cărui cel mai iubit fiu te pretinzi?
O gloată care trăieşte pentru a te slăvi pe tine! O gloată care trăieşte pentru că tu vrei să trăiască! Oameni cărora tu le hotărăşti destinul.
Oameni care primesc mâncare, care au locuinţă, care muncesc datorită ţie. — „Munca e o datorie de onoare”, atât datoria cât şi onoarea sunt în legătură cu bunăvoinţa ta.
„Patriotismul nu e un merit, e o datorie!”, citatul îţi aparţine. Datoria trebuie îndeplinită. Cu sau fără onoare, cu sau fără mândrie. De fapt fără mândrie, căci singurul care are dreptul să fie mândru eşti tu: Făuritorul Epocii de aur. Ceilalţi trebuie să fie umili pentru a evidenţia mai bine mândria ta.
Ai simţit de mic chemarea spre tron. Te-ai simţit de mic stăpân pe „Tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul”. Ai plecat de acasă pentru a deveni stăpân.
La început nu ştiai cum să devii stăpân absolut, ai vrut să devii doar stăpân pe lucrul altuia: hoţ de buzunare.
Revoluţionar la 15 ani. Ai participat cu adevărat la o Revoluţie, revoluţia îndreptată împotriva proprietăţii. Tu eşti adevăratul stăpân al lucrurilor care se află în buzunarul meu şi e dreptul tău să iei ce-ţi aparţine. Chiar dacă respectivul obiect e haina mea.
Aveai înnăscut simţul de stăpân absolut, dar nu a fost chiar atât de simplu, să devii Cel mai iubit Fiu al poporului.
După ce duşmanul de clasă te-a întemniţat pentru că ai vrut să intri în drepturile tale băgând mâna în buzunarul cuiva care deţinea pe nedrept ceva al tău, ţi-ai lărgit orizontul. Ceea ce până atunci doar simţeai, ţi-a fost prezentat de tovarăşii tăi drept sens al existenţei. Tu, împreună cu ei eraţi chemaţi să lichidaţi exploatarea omului de către om, să lichidaţi proprietatea care generează exploatarea. Erai desemnat de destin să-i faci pe oameni egali, chiar împotriva voinţei lor.
Ţi-ai luat în serios rolul de mântuitor al poporului tău. Noaptea, cu pistolul, la adăpostul tancului străin, ai început să promovezi egalitatea. Tancul străin era simbolul libertăţii şi al bunăstării. Nu veghea la introducerea unor norme de viată străine, ci a dreptăţii, demnităţii şi egalităţii. Era un tanc străin, dar altruist, internaţionalist. Şi tu erai unul dintre cei mai devotaţi adepţi ai introducerii noilor norme cu tancul străin. Pentru tine tancul nu era străin, doar îţi slujea interesele. Cu ajutorul lui ai introdus egalitatea, motiv pentru care ţi se cuvine recunoştinţă. Ţie ţi se cuvine mărire pentru că tu stabileşti ce şi cât trebuie să mănânce oamenii, în ce condiţii trebuie să locuiască, unde şi când trebuie să muncească, ce trebuie să facă în timpul liber. Ai creat un rai pentru poporul tău, luând asupra ta toate grijile oamenilor.
Ai uitat un singur lucru. De fapt cred că nu l-ai uitat ci doar încerci să-l uiţi. Te chinui să-l uiţi. Dar nu poţi. Te roade ideea că pentru ca raiul tău să fie perfect trebuie să-i faci pe oameni să fie egali, nu doar din punct de vedere al proprietăţii, lucru pe care l-ai realizat.
Te amărăşte gândul că oamenii nu sunt egali prin felul de a gândi şi că nu-i poţi face să gândească la fel. Ai vrea ca toţi să gândească la fel, ce vrei tu.
Ţi-e teamă că oamenii pe care i-ai făcut egali nu vor să fie egali, că omul de rând care îţi datorează recunoştinţă pentru tot ce ai făcut pentru el se gândeşte că s-ar lipsi bucuros de eforturile pe care le depui pentru fericirea lui. Câtă nerecunoştinţă!
Te obsedează gândul că după ce vei înceta să mai veghezi cu Securitatea la „securitatea” poporului, vei fi dat jos de pe soclul pe care singur ai urcat. Ţi-e teamă de ceea ce se va spune despre tine şi epoca ta de aur, atunci când oamenii nu vor mai atârna de bunul tău plac. Îi priveşti cu suspiciune pe lăudătorii care procedează aidoma ţie odinioară când te străduiai să parvii, crezând că ar putea gândi cum gândeai tu şi ar vrea să te uzurpeze. Dar mai ales ţi-e frică de gloata care tace. De gloata pe care ai adus-o în stare să nu ştie decât de frica ciomagului. Aceşti oameni care depind de bunul tău plac s-au mişcat de câteva ori într-un fel care nu ţi-a făcut plăcere. Ba chiar te-au înspăimântat.
Un hoţ nu poate avea încredere în oameni, crezând că şi ei sunt hoţi. Un tâlhar îşi închipuie că toţi ceilalţi oameni sunt tâlhari.
Ridici temple peste temple, „ctitorii” care să sfideze trecerea timpului şi să stea mărturie că tu ai fost Cel mai iubit Fiu al poporului Dar ţi-e frică.

*
Am luat colile cu cele două texte transcrise şi am plecat înapoi. Am oprit o maşină. Oamenii păreau bucuroşi. Voiau să ajute. La intrarea în Poligrafie am fost atent controlat. Se vorbea că odată cu lăsarea întunericului ar fi pătruns în oraş teroriştii. Diversionişti, oameni îmbrăcaţi în civil, care aveau rolul de a semăna panica în oraş. Se vorbea că aceştia vor să atace Poligrafia pentru a împiedica apariţia ziarului.
Am intrat să-l caut pe omul meu, cel care spusese că se ocupă de scoaterea ziarului. Momentan lipsea. Un alt tânăr încerca să facă rost de poezia “In opressores” a lui Coşbuc. Aşteptam.
— Ce nume va avea ziarul nostru? discutau oamenii.
— „Fruntea însângerată”, a propus unul. Fruntea pentru că începutul revoltei s-a produs la Timişoara, în Banat — bănăţenii au un proverb: „Tot Banatu-i fruncea!” — şi „însângerată”, pentru sângele curs. Bineînţeles, e doar un titlu provizoriu, pentru ediţia de mâine. Dar, pentru prima ediţie e un titlu bun.
— E prea păşunist — a spus altul, mai bătrân, fost redactor la „Drapelul roşu”.
A venit şi omul meu. Vorbeşte ceva în şoaptă cu tânărul care transcrie “In opressores”, cel care a propus titlul „Fruntea însângerată”.
Ziarul de mâine nu îl mai fac ei. Îl face Bălan, sub un alt titlu. „Fruntea însângerată” e un titlu prea păşunist.
— Deci, m-am grăbit degeaba? îl întreb.
— Nu, îmi laşi mie colile şi o să apară în ziarul de mâine, sau poimâine, sau mai târziu, dacă nu, vii după ele la Editura Facla.
— Dar de ce nu faceţi voi ziarul, cum era vorba? Nu v-aţi gândit că poate Bălan ăsta… ştiţi, ultima frază din textul meu e: „O stafie umblă prin Europa: e comunismul”… s-o răstignim şi noi… Eu nu am încredere în Bălan ăsta. Eu am promis la Securitate că am să tac din gură. La tribună nu mi-ar fi fost frică să vorbesc — am vorbit şi ieri — pentru că lumea m-ar fi auzit şi dacă aş dispărea ar înţelege că s-a jucat o farsă. Dacă cele scrise ar apărea în ziar, ar fi acelaşi lucru. Dar dacă eu mor şi cele scrise nu apar, răspunzi tu? În faţa propriei tale conştiinţe, nu a altcuiva?
— Nu-ţi face griji; hai să mergem. Dar la poartă a spus: Mai bine ţine-le tu. Mă cauţi altădată.
Le-am luat şi am plecat acasă.
Pe drum am fost oprit de câteva ori de oameni care legitimau trecătorii şi controlau dacă nu au arme. Toţi vorbeau de apariţia iminentă a teroriştilor.
În Piaţa Libertăţii am întâlnit un grup care mergea spre Operă.
— Mie nu-mi place Bălan ăsta, am zis. Şi le-am povestit întâmplarea cu ziarul.
Era ora douăzeci, dar Piaţa era suficient luminată pentru a putea citi. Le-am arătat oamenilor textul scris de dimineaţă.
— Am fost şi eu zilele astea în stradă, a zis unul din ei. Dacă vrei mergem la Kiss, îl cunosc pe Kiss, e în Comitet şi e de la mine de la fabrică şi îi arăt textul ăsta. El o să-ţi spună dacă ţi se va tipări sau nu. Merg cu băiatul la Kiss, ne întâlnim la Lactobar, le-a spus celorlalţi.
— Domnule, mergem să vorbim cu el, dacă se angajează să o tipărească i-l las, dacă nu, nu.
Am ajuns la Operă. Până la intrarea secundară, pe care se ajungea sus la Comitet, am fost opriţi de patru ori, legitimaţi şi percheziţionaţi.
În faţa intrării am fost opriţi definitiv. Nu se poate merge sus. Sunt prea mulţi. Şi până sus mai sunt multe puncte de control.
— Ce problemă aveţi?… Daţi foaia şi o ducem sus.
Omul care a venit cu mine mi-a scris o recomandare.
„Domnul Kiss, te rog să citeşti textul acesta (Jertfa) şi să-mi spui dacă crezi că poate fi tipărit. Mie mi s-a părut bunicel. Aşteptăm răspunsul!”.
În timp ce aşteptam răspunsul a apărut un om care a spus că se apropie două camioane cu farurile stinse. Oamenii din jurul nostru au făcut un cordon care bara strada. Nu aveau nici o armă şi totuşi s-au aliniat cu piepturile goale în faţa întunericului. Mi s-a făcut frică, dar nu s-a întâmplat nimic. A fost doar un zvon. Cei care baraseră strada erau oameni tineri. Toţi sub 30 de ani. Toţi muncitori. I-am întrebat ce părere au despre alegerea lui Bălan, ca reprezentant al lor. Le-am povestit cele întâmplate la Poligrafie. Au ridicat din umeri, spunând:
— Noi suntem simpli muncitori. Noi păzim intrarea asta.
După vreo oră de la sosirea noastră am aflat că stătusem degeaba. Kiss era plecat acasă dinaintea venirii noastre, dar hârtiile trimise sus nu s-au mai întors. Nici răspunsul. Omul care a venit cu mine a ridicat din umeri. El îşi abandonase prietenii pentru a mă însoţi…
Am plecat şi eu către casă. Poate la Braşov o să-mi publice cineva textele. La o jumătate de oră după ce am ajuns acasă, a început să se tragă.
Am asistat în primele zile de armată la o tragere demonstrativă. Acum auzeam una reală. Şi oamenii stăteau cu mâinile goale în Piaţa Operei. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu băieţii cu care vorbisem în timp ce aşteptam răspunsul.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • laurentiu: (1-12-2013 la 21:59)

    Adevarul este cunoscut de majoritatea romanilor,intrebarea este daca se mai poate face ceva ce sa ii inlature si sa plateasca pentru toate crimele comise in perioada comunista inclusiv la revolutie (Lovitura de stat).Cred ca este foarte greu,gasca asta a furat romanilor totul fabrici terenuri,detin marile centre comerciale,ciuma rosie a ocupat toata tara ,romanii sint tinuti in pragul saraciei ca sa fie mai usor de manipulat .Inlaturarea astora poate veni doar din partea romanilor din afara tari dar si acestia cu sanse putine ,pentru ca la orce manifestare fie ia si culturala din afara tari participa si ei prin reprezentantii lor externi si nu sint putini .

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 2



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.226.58.177