caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Perspective spirituale



 

Solidaritatea substantivelor colective

de (5-2-2012)

Nu știu cine a redactat comunicatul pe care Biroul de Presă al Patriarhiei l-a difuzat recent, sub titlul „Să fim solidari cu cei ce suferă!” (îl puteți citi aici), dar ar putea figura pe primele locuri într-o antologie a celor mai neinspirate și prost alcătuite comunicate de presă ale instituției Bisericii Ortodoxe Române. Nu mă mai miră stilul poticnit („va fi dezbătută problema cum poate contribui Biserica”), nici limba de lemn, deja consacrată în corespondența administrației ecleziastice („factor al păcii sociale”, „trebuie să sporim rugăciunea, dialogul și cooperarea”, „creștinii trebuie să cultive solidaritatea” etc.), în schimb m-au surprins planurile paralele, Bisericăpopor și noi/ ei, în care este conceput și formulat comunicatul, încă din titlu. Dar nu poporul lui Dumnezeu reprezintă, înainte de toate, Biserica văzută? Atunci, cum vine asta, „Biserica nu poate fi indiferentă față de suferința poporului”? Poate că autorii comunicatului au vrut să spună „ierarhia Bisericii”, iar în acest caz au confundat „ierarhia” cu „Biserica”. Biserica suferă în multe privințe, se vede asta la tot pasul, pe fețele oamenilor și în disperarea lor, iar faptul că ierarhianu e „indiferentă” e binevenit.

Dar să revin la titlu. „Să fim solidari” – pe cine reprezintă așadar acest „să fim”? Sfîntul Sinod? Clerul? Adunarea Națională Bisericească? Noi, poporul? Totuși, dacă „noi, poporul” ar fi subiectul colectiv, ar suna ca o glumă nefericită îndemnul să ne solidarizăm cu „cei ce suferă”, din moment ce aceștia din urmă, am spus deja, sîntem tot noi, poporul, imensa majoritate a românilor. Nu poți să adresezi unei persoane care suferă îndemnul de a fi solidară cu ea însăși! „Să fim solidari în suferință!” ar fi fost un îndemn cuprinzător și suficient. Pînă una alta, din comunicatul Patriarhiei se înțelege că subiectul îndemnului „să fim” (mai întreb o dată cine este: ierarhia? administrația Bisericii?) nu suferă cu nimic, nu se simte umilit „din cauza nedreptăților sociale”, dar, iată, se „solidarizează” în mod generos cu suferința poporului.

Și tot pe linia confuziilor și a incoerenței logice se situează și finalul comunicatului, de-a dreptul hilar, dacă ne gîndim la cele peste 95 de procente din populația țării reprezentate de creștini: „în pofida dificultăților existente, creștinii trebuie să cultive solidaritatea cu cei ce suferă”. Ca și cum „cei ce suferă” reprezintă vreo categorie opozabilă „creștinilor”, care, altfel, sînt bine-mersi și sînt chemați să-și arate solidaritatea cu o minoritate prigonită.

În sfîrșit, mi se pare că invocarea Adunării Naționale Bisericești, ca instanță care să discute „schimbarea stării actuale de criză a societății românești”, e problematică, de vreme ce din această Adunare fac parte, între alții, primari, consilieri, președinți de consilii, oameni cu interese de afaceri, cu alte cuvinte chiar o seamă dintre actorii „stării actuale de criză”. Seamănă mai mult cu un act formal. Sfîntul Sinod nu are de ce să aștepte în acest caz dezbaterile din Adunarea Națională. Ce este de văzut sare în ochi de-a binelea, iar sinaxa ierarhilor este în măsură și în drept să asume și singură „contribuția Bisericii” la schimbările care se impun.

Nu vreau să spun că mesajul Patriarhiei nu era așteptat. Dincolo de exprimările nefericite sau doar confuze, îndemnul la „cuvînt și faptă” e o chemare la implicarea totală (dar sub ce formă? așteptăm precizări) pentru schimbarea actualei stări de fapt, iar referințele la „nedreptățile sociale” și la „demnitatea umană” sugerează direcțiile acestei schimbări. Solidaritatea, însă, de care se face caz, are nevoie de soluții reale și trebuie demonstrată în mod concret, altfel se înțelege ca în povestea cu pietroiul și moș Ion Roată. Iar exemplul solidarității trebuie să vină mai întîi din însăși instituția Bisericii Ortodoxe Române. Nu pot să cred în „solidaritate” atîta vreme cît unii preoți trăiesc în parohiile lor de pe o zi pe alta sau cerșesc pe internet bani pentru operații și medicamente, în timp ce confrații lor mai norocoși conduc limuzine și își construiesc vile din pomelnicele enoriașilor. Nu e nici o „solidaritate” între cantina săracilor și restaurantul de lux unde peste 200 de preoți s-au adunat să petreacă de ziua ierarhului, chiar în aceste zile, în care lumea își strigă în stradă disperarea. Mesajele ierarhiei au nevoie de mai mult fond și, mai ales, de soluții concrete. Și de o gramatică mai atentă la subiectul colectiv, pentru că unde e turma, acolo e și păstorul.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanflorin.wordpress.com/2012/01/23/solidaritatea-substantivelor-colective/#more-336

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.115.140