Una dintre recomandările făcut de delegaţia FMI la fiecare vizită este aceea de a majora cota de 16% în ideea de a strânge mai mulţi bani la buget. Această recomandare a fost făcută recent şi de unul dintre comisarii europeni. Dar este într-adevăr nevoie?
În primul rând, să lămurim o problemă. România NU ARE COTĂ UNICĂ. Nu sunt singurul care argumentează acest lucru, el este oricum evident, însă este perpetuat în continuare de mass-media fie din neştiinţă, fie din comoditate.
Introducerea „cotei unice” a generat câteva probleme. În primul rând, a fost o problemă de sincronizare. În timpul guvernării PSD, economia se ambalase foarte puternic şi începuse să prezinte semnele de supra-încălzire. Ritmurile de creştere de atunci nu putea fi susţinute prea mult pe seama creşterii consumului. Tot la capitolul sincronizare, BNR începuse cât-de-cât o politică monetară ceva mai strictă şi intenţiona să treacă la ţintirea inflaţiei. De asemenea, urma denominarea.
Din acest punct de vedere, introducerea „cotei unice” a picat destul de prost, gestul fiind oarecum sinonim cu turnarea de benzină peste un foc care deja ardea în vâlvătăi.
Datorită scăderii de impozite, a rămas în economie aproape un miliard de euro care a dus la un consum suplimentar, fapt ce a ajutat bugetul de stat, care astfel a încasat mai mulţi bani, suplinind scăderile de venituri. Din păcate însă, BNR şi guvernul rămân în continuare defazate, cu efecte negative asupra economiei.
Al doilea set de probleme a fost modalitatea de implementare. Cota unică nu este chiar atât de unică. Ea nu a fost înţeleasă/acceptată de mass-media, care a reacţionat populist şi a prezentat procesul inadecvat, creând aşteptări false. Toată lumea a considerat că impozitele vor scădea, însă, aşa cum este normal ca impozitele care erau peste 16% să scadă, la fel de normal era ca impozitele care sunt sub 16% să crească. Lor, aici a fost problema. Confruntată cu reacţiile din mas-media, actuala putere a lăsat-o mai moale şi astfel, Codul Fiscal al lui Ionuţ Popescu este plin de portiţe de scăpare prin care se poate evita legal regimul de impozitare.
Nu este deloc întâmplător că regimurile cele mai permisive sunt exact cele în care politicienii au interese, precum domeniile imobiliar, de exemplu, acolo unde se pierde lejer cel puţin un miliard de euro. Acest regime fiscal preferinţial a dus la crearea acualului boom imobiliar, care nu prea mai poate dura (dar despre asta într-un articol viitor). Alte zone protejate mai sunt bursa, depozitele bancare.
Din acest punct de vedere, cred că soluţia nu este majorarea acestei „cote unice”, cât mai ales închiderea portiţelor lăsate deschise. Nu ştiu însă câtă voinţă politică este în acest sens. Chiar dacă la Guvern este posibil ca ele să fie cât de cât ermetizate, urmează apoi dezbaterea în Parlament unde cred că parlamentarii vor avea grijă de interesele lor, activitate în care au demonstrat o vrednicie greu de egalat pe vreun alt subiect.
De fapt, unde este problema? Problema este că România are un grad de colectare a impozitelor nu foarte bun – este undeva sub 30% din PIB. Din acest punct de vedere, deşi veniturile au crescut în valoare nominală faţă de anul anterior, datele preliminare indicând o creştere cu 7%, ele rămân în continuare mici ca pondere în PIB. Or, începând din 2007 România are de făcut faţă unor cheltuieli bugetare crescute şi nu există deocamdată aceşti bani şi nici perspectiva de a-i obţine pe termen scurt.
Faptul că gradul de colectare a impozitelor a crescut şi s-au redus arieratele şi o parte din datoriile istorice este desigur un aspect pozitiv şi dovedeşte o performanţă superioară a guvernului actual comparativ cu anteriorul. Însă nu este suficient. Este nevoie de o creştere a gradului de colectare până la un nivel de minim 35% din PIB, or o astfel de creştere nu se poate obţine peste noapte.
Care ar fi eficacitatea creşterii „cotei unice” la un nivel de, să-i spunem, 19%? Am serioase îndoieli că se va câştiga prea mult. În mod cert va scădea gradul de conformare voluntară, care a crescut vizibil în urma introducerii impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că nu se va simţi o creştere semnificativă. Însă, din punct de vedere politic, impactul va fi dezastruos.
În schimb, o creştere a TVA cu 1-2 procente poate fi utilă, având şi rolul de a inhiba consumul. Economia poate absorbi o astfel de creştere – desigur, impactul va fi oricum negativ pentru Guvern, însă cred că nu atât de negativ pe cât ar fi modificarea impozitului de 16%.
Însă cel mai puternic impact l-ar avea ermetizarea Codului Fiscal şi eliminarea tuturor portiţelor, dimpreună cu trecerea la o adevărată cotă unică de impozitare. Experienţa tuturor ţărilor care au introdus un astfel de sistem este pozitivă, iar semi-eşecul de la noi nu se datorează ideii în sine, nici măcar a nivelului, chipurile, prea jos, al acesteia, ci pur şi simplu fiindcă nu a fost administrată aşa cum trebuie.