Eram în barcă.
O libelulă se tot învârtea
Ca o nebună
În jurul capului meu,
În cercuri tot mai strânse;
Gata-gata să mă muşte de urechi.
Măi, să fie!
Pălăria îmi rămăsese pe mal.
Luasem doar mânuşile cu mine;
Vre-o două perechi.
Le furasem de la infirmerie
Când mi-au injectat doza de fenobarbital.
„Măi, nu te mai foi atâta
Că nu ai scăpare!
Nu mă las până nu te bag la fund
Să te mănânce peştii la cină,
Deseară.”
Măi, să fie!
Libelula se dădea mare.
Doamne! Chiar atunci apăru Magdalena
Îm submarinul ei cu vele albe,
Cu periscop cu lentile de Jena.
„Acu’ să te văd, libelulă verzulie!”
„Prietene, regret dar nu te pot îmbarca.
Nu că n-aş avea benzină destulă,
Că am, berechet!
Dar am încheiat ieri un tratat
Cu prea distinsa libelulă:
Eu închid ochii, nu te cunosc;
În contrapartidă ea
Îmi livrează şalău la pachet.
Înţelege-mă şi tu!
Nu-l pot încălca.”
Dan David, Los Angeles, 05-04-2005.
asa e
prietenul te baga la fund
cand nici nu te asptepti
nevoia de poezie, credulitatea noastra
e mare.
ne mai da putina sperantza
sa ne insanatosim
si sa ne mai cuibarim intr-un poem.
poate nenascul lui Nichita
va dainui
bianca