caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Regatul Munților Vecini cu Cerul (I)

de (4-12-2011)
2 ecouri

Nepal. Tara in care domnesc regii muntilor. Locul in care uriasii de piatra ai Pamantului sunt la ei acasa.

Dorinta de a ma afla aici nu mi-a atins inima decat in urma cu cativa ani. Insa o data ce m-a cuprins a fost o valvataie care nu mi-a mai dat pace. Si iata-ma acum in Besisahar, o mica asezare la poalele Himalayei, de unde vom incepe faimosul Circuit Annapurna, care ne va purta pe drumuri de munte doua saptamani incheiate. E dimineata zilei de 11 Octombrie 2011, dimineata care a inceput pentru mine in latraturi de caini si coruri ragusite de cocosi. E ora trei si jumatate si incepe sa se crape de ziua. M-am trezit suprinzator de odihnita, optimista si gata de drum. Am aprins lumina si stau in mijlocul patului si mananc biscuiti, neavand altceva mai bun de facut.

Pe la ora sase, cand lumina diminetii da nastere unei zile noi, cobor in sala de mese. E pustie, cu exceptia proprietarului ce motaie in dosul unei tejghele ce constituie micul magazin al pensiunii. Marfa e aceeasi ca in toate locurile de pe traseu, cum aveam sa constatam mai tarziu: bomboane, biscuiti, bare de ciocolata, apa imbuteliata, Fanta, Pepsi si cateva articole de cosmetica, trebuincioase calatorului plecat de un timp mai indelungat de acasa. Il rog sa imi aduca o cafea si el dispare indatoritor in bucatarie sa mi-o prepare,  de unde revine curand cu doua ibrice de metal, unul cu cafea fierbinte si celalalt cu lapte cald. Foarte buna cafeaua combinata cu laptele proaspat acoperit de o pelicula de caimac, ce ma duce cu gandul la casa bunicilor si la cana cu lapte cald si spumos pe care o primeam dupa ce bunica mulgea vaca. Incet, incet pensiunea incepe sa se trezeasca si turistii sa coboare in sala de mese. Urmaresc cu privirea si ii observ pe membrii familiei ce tine acest mic hotel, cum se agita indatoritori pe langa noi, sa ne faca pe plac. Mama, o femeie inca frumoasa, impodobita cu nenumarate bijuterii colorate e bucatareasa casei, fata lor, adolescenta, ne aduce mancarea si ne serveste la masa, iar tatal supravegheaza totul din spatele tejghelei. Ii admir mamei numeroasele bratari rosii de plastic care ii incarca mainile si pe care le-am observat si la alte femei nepaleze. Rade multumita si ma trezesc cu ea, la plecare, ca imi daruieste 6 bratari asemanatoare, ca amintire. Acest gest cald si neasteptat imi merge drept la inima si simt inca o data ca oamenii acestor meleaguri sunt buni si primitori.

Pornim la drum. Ore in sir mergem sub un soare coplesitor, traversam rauri repezi, strabatem mici asezari, parcurgem drumuri de tara pe care din cand in cand trec in salve de praf autobuze hodorogite, ticsite de oameni ce calatoresc pana si deasupra lui, claie peste gramada. Peisajele sunt incantatoare, verdele fraged al lanurilor de orez insoteste constant traseul nostru. Grupul nostru e format din noua persoane si suntem insotiti de doi ghizi, Nishan si Ganga. Tovarasii mei de drum sunt: Marius, Ovi, Adi, Ozzy, Violeta, Traian si Andrew care locuiesc in Canada, ca si mine, si Dan, din Romania. Bagajele ne sunt carate de 5 serpasi, oameni foarte blanzi si senini, care desi nu vorbesc engleza, comunica cu usurinta prin priviri, zambete si gesturi. Sunt aici  pentru noi, cu noi, si am ajuns sa ii indragesc pe acesti oameni de o caldura surprinzatoare.

In prima seara poposim in Bahundada, sat situat la o altitudine de 1300 metri. E harmalaie mare de copii ce se fugaresc voiosi pe ulitele pline de praf. Ozzy incepe sa scoata din rucsac, ca din jobenul unui magician, multime de mici jucarii, carti, caiete si creioane colorate. Copiii il inconjoara de indata, il coplesesc cu manutele intinse, care mai de care sa ajunga la aceste comori atat de rare in lumea lor.

Hotelul nostru se afla cocotat pe o culme si sub priviri se defasoara imaginea minunata a unei vai inconjurate de coline terasate, acoperite cu lanuri de orez. Conditiile de cazare sunt rudimentare. Camera mea, aflata la etaj, e o mica ghereta cu pereti de lemn si podea de lut. Mobilierul consta din doua paturi inguste si o mica banca cioplita de lemn. Desigur, baia comuna e undeva pe afara si tot afara exista o chiuveta cu un ciob de oglinda. Micul coridor neluminat prin care ajung in camera are o dusumea subreda de lemn acoperita cu rogojini. Pasesc pe ea cu grija de teama sa nu se rupa cu mine si sa ajung la parter. Peretii camerei sunt foarte subtiri si in noapte se aud din toate partile sforaituri violente. Ne retragem la culcare la 7:30, caci de aproape o ora s-a lasat aici intunericul. Maine ne sculam la ora sase, servim micul dejun si o luam din loc.

Adorm de indata ce ma bag in sacul de dormit dar ma trezesc cu noaptea in cap. In jur se aud grohaituri furtunoase, dar oricum nu mai pot dormi. Treaza, astept cu ochii in tavan rasaritul de ziua. Aceasta a doua zi mi se pare tare obositoare. Din nou mergem ore in sir pe drum accidentat si bolovanos. Urcam si coboram, insotiti necontenit in calea nostra de raul Marsyangdi, cu apa de un albastru pal, pe alocuri tumultoasa si extrem de rece. Ziua e foarte fierbinte si incep sa simt greu oboseala si povara  rucsacului burdusit. Dupa amiaza ajungem in Chamje, localitate  situata la 1430 metri altitudine. Chamje este o adunatura de cateva pensiuni inghesuite una langa alta. Are si ea viata ei, desi atat de mica. Aseara, o femeie trupesa cadelnita cei 20 de metri de ulita ai satului. Un grup vesel de copii se amuza pe socoteala unui batran firav, probabil “prostul satului”. Lui ii placea insa, desi copiii il imbranceau in joaca si radeau de el. Ii fugarea, facea grimase, ba la un moment dat si-a dat pantalonii jos in rasetele cristaline ale copiilor.

Nu departe de hotelul nostru se gaseste o vale adanca si un perete stancos gigantic. Din vale se aude uruitul constant al unui rau furios ce curge grabit la vale. E fundalul sonor al acestei mici asezari. Pe ulita sunt doua toalete care probabil deservesc tot satul. Mare mizerie si saracie! Gunoaiele sunt aruncate peste tot, din nefericire nu exista respect pentru munte in aceste locuri.

Ieri m-am dus la culcare devreme, caci nu e nimic de facut aici, cand cade intunericul. E 5:30 dimineata acum, si ca de obicei sunt treaza. Am coborat in incaperea mare de la intrare  unde este locul in care se petrec toate: e holul pensiunii, magazinul cu marfa obisnuita, sala de mese si de asemenea un loc unde se doarme. Pe lavitele care au servit aseara turistilor sa stea la masa dorm acum doi localnici. Intr-un colt, pe o alta, o tanara nepaleza, tocmai trezita, se uita somnoroasa in jur. In fundul camerei dau cu ochii de saltele si perne asezate pe jos, unde dorm membrii familiei ce intretine pensiunea.

Din spate ma surprinde o voce prietenoasa: ”Hey, Romanian friend, how are you?” E un tanar britanic ce face acelasi traseu ca si noi, impreuna cu prietena lui. I-am intalnit in aeroport in Delhi, asteptand avionul spre Kathmandu. A intrat atunci foarte natural in vorba si m-a intrebat ce limba vorbim intre noi, caci e frumoasa si seamana mult cu italiana. Ma bucur sa ii revad si sa stam de vorba: “Ce mica e lumea pe acest traseu!” Si ce frumoasa e camaraderia intre cei care il parcurg.

Beau o cafea fierbinte, neagra cu zahar. In jur a inceput agitatia. Un barbat ce dormea pe lavita din fata mea s-a trezit, si-a verificat telefonul celular si a parasit locul. La fel si celalalt, ce dormea cap la cap cu primul. Telefonul celular a fost pentru amandoi intaiul  gand, desi aici nu ajunge semnalul. E primul loc din acest circuit unde suntem rupti de lume. Si e surprizator ca, cu toate lipsurile din jur, tehnologia a patruns si aici.

Se lumineaza de ziua. De spalat ma spal la singura chiuveta existenta. In rest, sunt toalete ca peste tot, cu un WC turcesc si un dus in aceeasi incapere, de aceea pe jos e mereu umezeala si murdarie. Ce doi noi prieteni britanici, mai matinali ca noi, si-au impachetat lucrurile si au plecat. Ma plimb pe afara in aerul rece si invigorator al diminetii. Pe strada, un barbat stropeste cu apa si da cu o matura incropita din crengi uscate.

O data cu lumina zorilor, grupul nostru coboara la masa. Mancam din nou un mic dejun indestulat, cu oua prajite, chapati (un fel de lipie ce constituie painea nepalezilor), branza de iac ce arata ca sapunul de rufe, si paine tibetana, asemanatoare gogosilor noastre. Dupa care ne luam rucsacele in spinare si iar la drum! Si aceasta a treia zi mi se pare anevoioasa. La capatul ei ajungem si innoptam in Dharapani, o asezare mai mare situata la 1960 de metri altitudine. Nici aici nu exista semnal telefonic si plec cu telefonul prin prejur sa il caut, doar-doar pot trimite mesaje la cei de acasa. Spre norocul meu, il gasesc nu departe de guest house-ul la care suntem cazati. Stau pe marginea drumului, cocotata pe un bolovan si scriu un SMS, cand un magar negru ca smoala, dintr-o turma ce trecea pe acolo, se opreste curios, foarte aproape, sa vada ce fac. Mi-a cam sarit inima din loc cand m-am trezit deodata masurata cu interes de un animal oaches si smolit protapit chiar in fata mea.  M-am foit nelinistita, dar proprietarul turmei a venit fuga din spate, strigand, si l-a readus la ordine pe curiosul dobitoc. Saracii de ei, magarii, cu ce poveri grele merg incarcati pe drumuri bolovanoase si cu pante repezi! I-am tot intalnit in cale. Unii sunt foarte dichisiti, poarta pompoane colorate la gat si clopote mari.

In noaptea ce urmeaza ma trezesc in miezul ei fara sa stiu unde ma aflu. Privesc aiurita in jur in timp ce mintea cauta cu disperare sa ma localizeze. Ma dor acut muschii picioarelor si mai ales ai talpilor, imi e rau si la un moment dat camera incepe sa se invarta cu mine. Traiesc lungi momente de panica la gandul ca nu voi face fata acestor conditii aspre si efortului fizic. Numai trei zile s-au scurs de cand am inceput circuitul si iata ca ma simt sfarsita si epuizata de puteri. Ce ma fac? Cum sa continui? Cum insa sa nu continui? In noapte, toate aceste ganduri si intrebari aiuritoare se exacerbeaza si imi amplifica nelinistea. Recad dupa un timp intr-un somn adanc si ma trezesc la ora trei dimineata mult mai linistita si optimista. Nu mai simt dureri musculare iar ingrijorarile mele au pierit o data cu negura noptii.

Noua zi, a patra pe acest traseu, e de-a dreptul splendida. Parcursul mi se pare usor, urcam mult si abrupt dar sunt si portiuni in care drumul larg, semanand cu drumurile forestiere de prin muntii si padurile Romaniei au panta lina si prietenoasa, iar peisajul din jur e ca decupat din documentarele de la National Geografic. Strabatem o padure de conifere si rododendroni uriasi, lasam in urma cascade spumoase ce tasnesc din stanca, traversam din piatra in piatra ape repezi de munte si parauri line. Varful masivului Annapurna II incepe sa se arate privirii, distant si cu crestetul acoperit de nea.

Incep sa apara mici monumente si constructiile albe, ca niste movile rotunjite, ale templelor buddhiste, numite stupa sau chorten. Drumul e pe alocuri impartit in doua de zidurile lungi si scunde ale rotilor de rugaciune, (Mani wheels). Nishan ne invata sa trecem pe partea stanga a lor si sa le atingem doar cu mana dreapta. Rotile de rugaciune trebuie intotdeauna invartite in sensul acelor de ceasornic pentru a genera energie pozitiva si a il proteja pe cel care le invarte. Fiecare dintre aceste roti are inscrisa pe ea in sanscrita mantra “Om Mani Padme Hum”. Se spune ca in cele 6 silabe ale ei (Om Ma Ni Pad Me Hum) este cuprinsa intreaga invatatura a lui Buddha. Adevaratii practicanti recita in gand aceasta mantra si se concentreaza adanc in timp ce le pun in miscare. Noi le-am invartit mereu in trecere, ca in joaca…

[..]

A patra noapte o petrecem in Chame, la o altitudine de 2670. Potala Guest House, locul in care ne cazam, ofera o acomodara superioara tuturor pensiunilor de pana acum. E frig.  Deja am trecut la doua perechi de pantaloni si pullover gros. Camera mea are 3 paturi si 3 ferestre care dau spre vest. Din departare, ma saluta distant Annapurna II, stapan peste aceste tinuturi. Stau in pat, sprijinita intre doua perne si infofolita in sacul de dormit. Tocmai am facut o baie cu apa calda de la boiler si atat trupul cat si mintea imi sunt inviorate. Aici exista semnal telefonic si am trimis mesaje acasa din camaruta mea ce priveste drept in ochi de pe unul din geamuri, masivul Annapurna II. Sunt atat de departe de ei, cei dragi…daca zabovesc cu gandul la distanta dintre noi ma cuprinde o neliniste ce ma ameteste.

Cina e joviala si insufletita. Incercam sa ne veselim ascultand muzica de la micul meu iPod ce scoate sunete subtirele si pe care il bagam intr-un pahar de bere ca sa se auda mai tare. Dansez Zorba cu Ozzy, asa cum suntem, in bocanci butucanosi ce ne incomodeaza miscarile. Porterii se prind si ei in dans, la toti le place foarte mult muzica. Ram, cel mai in varsta dintre ei, isi unduieste trupul uscativ si isi misca mainile aproape cu gratie. Aceleasi maini care cara poveri ancombrante si grele in timpul zilei.

In urmatoarea zi, dupa numai trei ore de drumetie usoara ajungem in Pisang. In aceste locuri toamna incepe sa apara in frunze si in lumina aurie a dupa amiezii. Totul aici e la scara atat de mare, peretii muntosi sunt imensi si plini de grandoare incat iti vine sa li te inchini cu veneratie. Printre ei te simti ca un pitic in tara uriasilor. Un fir trecator de nisip intr-o vasta eternitate.

La aceasta altitudine de 3300 de metri e deja frig. Bate un vant foarte rece ce iti ingheata sangele in vine. Ma gandesc la oamenii ce locuiesc aici, la inaltimi, si ma intreb cu seriozitate daca ei stiu, zi de zi, in ce zi a saptamanii se afla. Sau poate ca acest lucru nu e important pentru mersul vietii lor. Importanta e trecerea anotimpurilor, mai putin a zilelor sau a anilor.

Nepalezii sunt mici si firavi, cu pielea intunecata, iar unii au trasaturi usor mongoloide. Multi copii sunt tare frumosi, insa toti sunt murdari, cu mucii in gura si imbracati in hainute rupte si ponosite. Alearga veseli si nesupravegheati pe ulitele satelor. Nu cer niciodata nimic si mai multi dintre noi am cumparat cateva pungi de bomboane de la o pravalie pe care le-am impartit copiilor intalniti in cale. Unde merg acesti copii la scoala? Dar este oare scoala obligatorie aici? Ii pun aceasta intrebare lui Ganaga si imi raspunde ca in Nepal doar 5 clase sunt impuse si ca in satele de munte multi oameni sunt analfabeti.

La pranz ne oprim pe o terasa de lemn inundata de lumina si caldura soarelui generos de dupa-amiaza. Ni se spune ca aici se gaseste cea mai buna placinta de mere de pe traseu asa incat, pe langa lunch, majoritatea comandam si o felie de placinta. Ca peste tot pe unde mancam, trebuie sa asteptam cam o ora pana mancarea este gata. Cu fiecare ocazie mancarea ne e preparata pe loc, deci e intotdeauna proaspata. Simtim insa lipsa acuta a legumelor si fructelor care sunt foarte greu de gasit pe aceste cuprinsuri. Pana acum, din loc in loc, baietii au cumparat cate o varza ofilita dibuita prin bucatariile restaurantelor la care am poposit. Marius a decojit-o de frunzele exterioare, murdare si blege, si a taiat-o in bucati sa ne infruptam cu totii. Am mancat-o cu sare si cred ca niciodata nu am apreciat varza asa cum am facut-o in acest circuit.

Ma inteapa pe gat o insecta nesuferita si de la masa vecina doi turisti imi sar in ajutor si ma doftoricesc cu alifii. Patru din grupul respectiv sunt doctori. Numerosi turisti strabat cararile Annapurnei. Majoritatea sunt europeni, cu preponderenta francezi, spanioli si rusi. Surprinzator pentru mine e faptul ca multi sunt de-a dreptul in varsta pentru astfel de aventuri, se invart undeva pe la 60 de ani si trebuie sa recunosc cu admiratie ca am mai invatat o lectie. Esentiala e flacara ce arde inauntru si atata timp cat spiritul ramane tanar, insufletit si curios, corpul il va urma intotdeauna.

Alaturi de turisti, carausi supraincarcati cu poveri urmeaza drumul muntelui. Fie ca ne cara noua bagajele sau marfa care alimenteaza magazinele din asezarile de pe traseu, incarcatura din spinarile lor e istovitor de grea. Isi sustin poverile cu namlo-ul, o banda textila ce se sprijina de frunte. Unul dintre ei a cazut in mijlocul drumului, cu toata povara prinsa in spate. Turistii din preajma s-au grabit sa-l ajute, caci era imobilizat si nu se putea ridica singur.

– Va urma –


Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Monica D.: (5-12-2011 la 13:31)

    Multumesc! Ce relatare excelenta, impresionanta!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Liliana W.: (5-12-2011 la 19:34)

    Multumesc, Cami!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.78.135