Nimic mai frumos decat sa citesti o carte a regasirii spatiului natal, dar care este in acealsi timp o delectare estetica la nivelul scriiturii.
Ioan Radu Vacarescu a devenit deja un poet, prozator si critic literar remarcabil in lumea literelor romanesti si un personaj al Sibiului, un fidel al burgului medieval, neuitand insa
ca Sibiul are o marginime rurala pur romaneasca, subliniaza ca spatiul dacic coexista fericit cu elementele germanice ale sasilor pripasiti de sute ani pe plaiurile sibiene.
Am citit cartea sa Un sat numit Romania si m- a facut sa lacrimez si sa rad. Este o proza scrisa pe un ton distantat, iar prezenta autorului e asemenea unui disc jockey ce impinge naratiunea si dialogurile, ca un personaj implicat si (ca) martor. Autorul este cel ce coordoneaza celelalte personaje si planuri narative.
Cartea cuprinde povestiri scurte si amintiri din adolescenta prozatorului si pana in prezent, in burgul natal. Sibiul este portretizat si reflectat cu ochii unui sibian.
Sibiul apare ca un spatiu- circuit inchis al adolescentei si de prelungire a erei post decembriste. Povestirile sunt si jurnal autobiografic, sunt si poezie, dar sunt mai degraba o proza directa si tusanta.
Povestirile nu raman intr-o receptare exclusiva sibienilor, ci deschid Sibiul ca pe o lume aparte, accesibila tuturor.
Proza este un elogiu adus satului; stilul ingrijit, nesofisticat se deruleaza intr-o tonalitate calma specifica graiului transilvan in traditia prozatorilor ardeleni. Ioan Radu Vacarescu nu se vrea ostentativ. Povestirile sunt nuclee de sine statatoare, fiecare dezvolta teme, subiecte, evenimente existentiale specifice catorva generatii romanesti supuse esecurilor politice, persecutiilor si deziluziilor.
Parcurgand cartea lui Ioan Radu Vacarescu, as distinge trei nivele sectionare principale, fiecare reprezentand o alta generatie, trei epoci ale deziluziilor, ale neputintei de a schimba cursul istoriei si al timpului.
Prima este generatia interbelica sacrificata, cand alaturi de nemti, cand persecutata de catre Armata Rosie in anii 50. “Au circulat apoi tot felul de zvonuri, ca l-ar fi impuscat in padure,ca l-ar fi dus in Rusia, ca pe sasi mai demult, ca l-ar fi bagat la mina de plumb.(..)
Auzind scartaitul rotii de fantana, tata-sau iesi afara din sura sa vada cine-i.
– Te-ai intors , ma Ghita, zise batranul.
– M-am intors, raspunde acesta, cu fata luminata de racoarea apei de-acasa.
– Unde te-o dus ma baiete?
– La canal,tata. “
A doua generatie o reprezinta cea a erei ceausesciene si perioada anilor de liceu si de studii universitare ai autorului. Se accentueaza visul generatiilor tinere din epoca anilor ’70 si ‘80 de a iesi din lagarul comunist si de a ajunge in lumea libera, in Occident sau in S.U.A. Acel « Forever in blue jeans » ca opozitie la rigorile uniformei si bineinteles ecourile muzicii din Pink Floyd, The Wall aveau sa marcheze toata generatia 80. Occidentul era mirajul adolescentei si paradisul interzis. “Cat despre Coni, acesta a taiat-o si el prin Austria, pana la urma. Fusese prins pe fasie de cateva ori, a facut puscarie, cica pentru vagabondaj, dar pana la urma a reusit sa treaca dincolo.”
O a treia generatie si sectiune narativa este perioada postdecembrista. I.R.Vacarescu emnumera deziluziile si tristetea satului, decaderea valorilor morale. Proza nu este un lamento. Spiritul autoironic, hazul de necaz salveaza cartea de proza comuna situand-o printre cartile bune ale ultimilor ani. “ Cine spunea ca la noi totul e pe dos, avea dreptate.Cine adauga ca asta se-ntampla deoarece romanul e prea destept, avea si mai mare dreptate. Doar organizarea ne lipseste, domne, daca-am avea organizare la noi ar fi mai bine ca-n Germania. Ce, nemtii-s maidestepti ca noi ? Nici vorba, dar au organizare”.
Tematica prozei este actuala si se localizeaza in riposte la tot ce este dictatura si opresiune. Cartea lui Ioan Radu Vacarescu tine sa accentueze vocea personajelor framantate din proza hispano-americana si reda o Romanie cu o soarta nefasta asemenea tarilor lui Marquez , Llosa ori Asturias.
Sunt convins ca in traducere povestirile ar fi citite cu interes si ar fi apreciate.
Cartea tradeaza o anume influenta a lui Cioran, pe care-l si citeaza prin superbul enunt: “Prin orice lacrima ne priveste Dumnezeu”. Mesajul multora din nucleele narative invoca necesitatea mantuirii si a purificarii si ca o raza de soare – o anume lumina ar pune pune in ordine valorile morale, educationale, sociale in acel loc, “un sat numit Romania.” Tatal meu nefiind un cititor avizat a parcurs cartea cu nesat si mi zice: – Da bine le mai zice ala cu barba, in cartea lui…
Ioan Radu Vacarescu,
Un sat numit Romania
Editura Viitorul Romanesc, Bucuresti 2005