caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

COMENTARIU PE MARGINEA CĂRŢII „CERUL VĂZUT PRIN LENTILĂ“ (I)

de (9-1-2006)

Argument: „L-am rugat pe D-l Gheorghe Cionoiu sa reia in portal articolul domniei-sale referitor la “Cerul vazut prin lentila”. In acest mod cititorii nostri nu vor mai trebui sa faca o navigare speciala pentru a urmarii firul unei (speram) noi polemici interesante, iar textul respectiv va ramane si in arhiva RLIV. Cu multumiri, S.N. Maier, Editor.”

PRECIZARE: Comentariul care urmează a fost publicat în anul 1996 în cartea „Procesul tranziţiei” şi republicat în anul 1999 în volumul „Mănuşa lui Schiller”.

Motto:
„Pentru a putea fi membrul necontestat al unei turme de oi, trebuie să fii, înainte de toate, o oaie!” (Albert Einstein)

Am afirmat că intelectualii din România au jucat în anii comunismului o farsă poporului român şi susţin că „Jurnalul de la Păltiniş” este expresia scrisă a acestei farse. Susţin de asemenea că, după evenimentele din decembrie ‘89, farsa continuă şi cum în contextul social-politic postdecembrist se impunea revizuirea profesiunii de credinţă, după o perioadă de gestaţie, noua evanghelie a apărut pe piaţa ideilor: H.R. Patapievici — „Cerul văzut prin lentilă” .

Citind cartea d-lui Patapievici m-a frapat faptul că autorul filosofează în sfere înalte, fără a binevoi, însă, să definească noţiunile fundamentale: individ, colectivitate, responsabilitate socială, cod moral, religie, civilizaţie etc. Găsesc doar două explicaţii pentru atitudinea adoptată:
1. Autorul consideră că noţiunile pe care nu le explică au pentru toată lumea acelaşi sens şi e convins că raţionamentul expus e fără cusur — variantă pe care o contest vehement.
2. În mod intenţionat, autorul nu defineşte noţiunile fundamentale pentru că ştie că raţionamentul şchiopătează. Autorul a ales în mod deliberat raţionamentul speculativ pentru că nu are curajul, nu poate sau nu vrea să analizeze fenomenele în profunzime. O astfel de atitudine are la rândul ei doar două explicaţii: dl. Patapievici a scris pentru a se afla în treabă sau vrea să îndoctrineze în mod subtil cititorul.
Unele fragmente ale cărţii sunt scrise admirabil şi exprimă concis câteva adevăruri incontestabile, incomode şi presante. Aceste fragmente alternează însă constant cu fragmente în care autorul ocoleşte adevărul sau face supoziţii fanteziste unele dintre ele fiind după părerea mea, în clar dezacord cu celelalte.
Limbajul elevat-sofisticat abundent în neologisme, folosirea frecventă şi absolut gratuită a unor cuvinte străine netraduse combinate cu expunerea clară a unor adevăruri incontestabile în alternanţă cu gogomănii au rolul de a deruta, impresiona şi sugestiona cititorul. Reprezentările grafice de la început de capitol susţin consistent ipotezele fanteziste pe care cititorul ar trebui să le ia drept adevăruri absolute şi ilustrează geniul de iluzionist al d-lui Patapievici.
Raţionamentul pe care autorul îl vrea coerent se dovedeşte a fi profund contradictoriu, sfidând raţiunea şi bunul simţ. La o analiză atentă, dezbaterea de idei aşteptată se dovedeşte a fi bolborosirea sofisticată a câtorva lozinci:
„Catolicismul: bun, ortodoxia: rea!”
„Individualismul: bun, colectivismul: rău!”
„Liberalismul: singura soluţie!”
„Civilizaţia occidentală = PROGRES!!”
Cred că se poate afirma fără rezerve că, în măsura în care Laszlo Tökes e un Gheorghe Funar al U.D.M.R.-ului, dl. H.R. Patapievici e un Pavel Coruţ al opoziţiei (Convenţia Democratică se afla în opoziţie în momentul publicării acestui comentariu).
Lectura „Cerului văzut prin lentilă” m-a determinat să recurg la replică

NEDUMERIREA UNUI CITITOR

Apartenenţa la o etnie este destin. Un om poate emigra, îşi poate schimba numele, poate înceta să mai folosească limba maternă, îşi poate ascunde originea etnică, dar nu o poate nega. Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa religiei: orice om matur e liber să renunţe la religia părinţilor şi să opteze pentru o alta. Cred însă că un om civilizat şi cult nu are dreptul să afirme că există religii bune şi religii proaste. Religiile nu pot fi comparate calitativ, pentru că trăirea religioasă este o experienţă mistică individuală imposibil de tradus fidel în elemente palpabile. Civilizaţiile pot fi comparate, dar numai în termeni relativi, pentru că orice civilizaţie are o componentă vizibilă — aparenţa relaţiilor interumane cotidiene, nivelul de trai, urmele culturale — şi o componentă mistică imposibil de descifrat — trăirile religioase şi aspiraţiile.
Pilonul pe care este fundată farsa d-lui Patapievici este ortodoxia. Cititorului îi este sugerat un fals paradox: dl. Virgil Ierunca ne spune în prefaţă că dl. Patapievici e ortodox şi autorul însuşi nu spune că s-a lepădat de ortodoxie. Dl. Patapievici încearcă să demoleze ortodoxia din interior.
Într-o carte de aproape 400 de pagini în care ortodoxia este sistematic demolată (cu argumente şi supoziţii uneori hilare) autorul nu găseşte de cuviinţă să scrie o singură frază în care să explice de ce este ortodox. Aş fi foarte curios să aflu ce înseamnă pentru dl. Patapievici ortodoxia. Pentru dumnealui personal.

EU ŞI ORTODOXIA

Într-o zi de toamnă am urcat împreună cu Micky, din Călimăneşti pe Muntele Cozia.
Traseul turistic trecea pe lângă Mănăstirea Stânişoara. Stânişoara nu e o mănăstire fortificată; dimpotrivă: o biserică modestă înconjurată de câteva bordeie în care locuiesc călugării.
Uşa bisericii era deschisă. Am intrat fără să fi dat ochii cu cineva — la intrarea în biserică mi-am făcut cruce, apoi am mai făcut câţiva paşi şi m-am oprit. Afară burniţa şi era ceaţă. Prin uşa deschisă se auzea vuietul vântului. În biserică nu se vedea nimeni; se auzea doar vocea unui călugăr care citea rugăciuni, în preajma altarului. Priveam nemişcat unul din pereţi şi ascultam litania călugărului care se împletea cu vuietul vântului. Pentru câteva clipe am simţit că mă identific cu biserica, cu mănăstirea, cu muntele. Visam cu ochii deschişi şi îndrăznesc să spun că mă rugam.
Veşnicia acelor clipe a fost întreruptă brutal de călugărul care citise rugăciunile. La un moment dat a venit hotărât spre noi.
— Bună ziua.
— Bună ziua. Sunteţi turiştii?
— Da…
— Ce religie aveţi?
— Eu sunt ortodox şi soţia catolică.
— Dacă eşti ortodox, de ce nu săruţi sfintele icoane?
— Eu nu sărut nici o icoană…
— Atunci înseamnă că nu eşti ortodox!
A făcut apoi, într-un monolog grotesc, apologia ortodoxiei: „…ortodoxia e dreapta credinţă… doar ortodocşii se pot mântui… catolicii îşi fac cruce altfel decât ortodocşii pentru că s-au vândut diavolului. Atunci când duc mâna de la stânga la dreapta îşi bagă diavolul în trup…”.
Îl priveam stupefiat. Deşi era foarte tânăr, părea ferm convins că rosteşte adevăruri absolute. Nu ştiu de ce s-a călugărit, dar pe una din mâini avea tatuate cinci puncte, semnul pe care ştiu că şi-l fac mulţi puşcăriaşi (patru puncte — colţurile unui pătrat — întruchipează zidurile închisorii, iar punctul din centrul pătratului — individul închis între ziduri). Ţinea morţiş să mă convingă să sărut icoanele şi nu am scăpat de gura lui până când nu am admis că nu sunt ortodox.
— Bine, dacă trebuie să săruţi icoanele pentru a fi ortodox, înseamnă că nu sunt ortodox!
Am părăsit mănăstirea într-o stare sufletească deplorabilă. Mai bine nu aş fi intrat în biserică!…
În ultimii zece ani am intrat, în medie, cel mult de zece ori pe an într-o biserică ortodoxă. La intrare şi la ieşire îmi fac cruce, în timpul slujbei, nu. Nu sărut icoane.

BUNICUL

În urma politicii externe „înţelepte” promovate de Carol al II-lea şi de Titulescu (omul căruia România interbelică îi datora respect pentru că a normalizat relaţiile cu U.R.S.S.), România se trezeşte complet izolată în momentul începerii celui de-al doilea război mondial.
În vara anului 1940 vecinul de la răsărit, cu acordul lui Hitler, adresează ţării noastre un ultimatum cerând retrocedarea Basarabiei, regiune cu populaţie majoritar românească, dar şi cedarea unor teritorii care nu aparţinuseră niciodată Rusiei.
Respectând ordinul primit, glorioasa armată română s-a retras fără să tragă un singur foc de armă. Situaţia s-a repetat în urma Dictatului de la Viena.
Bravul ostaş român, „cu şapte vieţi în pieptu-i de aramă”, a fost pentru moment dezamăgit de conducătorii politici.
Evenimentele au grăbit căderea regelui Carol al II-lea şi venirea lui Antonescu la putere într-o ţară aflată între ciocan şi nicovală.
A greşit Antonescu atunci când a intrat în război alături de Germania?
Era posibilă în toamna anului 1940 şi în anul 1941 neutralitatea sau orientarea prosovietică, sau a fost forţată România să fie progermană?
Bravul ostaş român ardea de nerăbdare să se bată, dar era dintotdeauna obişnuit să se bată de partea celui mai tare. Trecerea Prutului a fost întâmpinată în ţară cu un entuziasm general, recucerirea teritoriilor din nord şi est a fost salutată cu aceeaşi bucurie cu care fost salutată, câţiva ani mai târziu, eliberarea Ardealului de nord.
Ofensiva din Ungaria şi Cehoslovacia a fost la fel de glorioasă ca ofensiva din stepele ruseşti, ofensivă stopată brusc la Stalingrad.
Oamenii politici aleg duşmanii şi aliaţii după cum bate vântul, bineînţeles spre binele poporului. Dar şi oamenii politici sunt oameni, se pot înşela, dar greşelile lor le ispăşesc, de obicei, alţii.
Bunicul din partea mamei era un ţăran din Banat. Deşi avea două fete mici, ar fi trebuit să participe la gloriosul război din est. Nu-i ardea de omorât bolşevici — manifestările zgomotoase ale legionarilor înainte de Rebeliune i se păruseră ridicole — aşa că a încercat să scape de front. Românul a încercat dintotdeauna să se descurce, dar nu toţi românii reuşesc. A dat mită pentru a-i fi rătăcit dosarul, dar s-a aflat. A fost concentrat, dar în timpul unei permisii s-a rănit la mână. A fost arestat, bătut şi judecat de un tribunal militar pentru că ar fi încercat să scape de front. Pentru a scăpa de bătăile din închisoare a cerut să fie trimis pe front.
Comandantul de pluton, un brav ostaş român care îşi lua rolul în serios, a silit trupa să intre în apa rece a Nistrului pentru a demonstra că ostaşul român are o sănătate şi o voinţă de fier.
Bătaia primită înainte de a fi trimis pe front i-a şubrezit sănătatea şi baia în Nistru i-a pus capacul. N-a apucat să omoare bolşevici. A mai luat de câteva ori bătaie pentru simulare, apoi a ajuns în spital şi a fost reformat. Mulţi îl credeau şi acum simulant; era privit cu ură de familiile celor aflaţi pe front. N-a participat la Insurecţie şi la gloriosul război împotriva hitlerismului. S-a chinuit câţiva ani şi a murit la vârsta de 33 de ani.
Câştigul cu care s-a ales familia a fost faptul că nu a fost deportată în Bărăgan. Comuniştii au admis că familia de chiaburi a mamei nu a participat voluntar şi entuziast la agresiunea împotriva U.R.S.S.

STRĂBUNICUL

S-a născut şi a crescut într-un sat românesc din Banat. Cu puţin timp înaintea momentului istoric al atentatului de la Sarajevo împlinise 20 de ani. Nu a fost întrebat dacă vrea să meargă pe front. Nu făcuse încă armata, aşa că a fost mobilizat, instruit şi trimis să lupte într-un regiment românesc, pentru gloria şi integritatea imperiului.
Îl chema Gheorghe, deşi în acte era Gyorgy. Că era Gyorgy în acte am văzut întâmplător, uitându-mă în buletinul lui de identitate.
Funcţionarul care i-a întocmit certificatul de naştere respectase instrucţiuni precise dictate de politica de maghiarizare. A rămas Gyorgy în acte şi după 1918, până în 1979, când a murit. Timp de 6l de ani, cât a trăit sub administraţie românească, nu s-a gândit să-şi schimbe numele, în acte. Ştia că-l cheamă Gheorghe şi nu avea nevoie de acte care să-i demonstreze asta. Nu voia să impresioneze pe nimeni cu actele lui, dar pe crucea care-i străjuieşte mormântul, cruce care fusese pregătită cu câţiva ani înaintea morţii, scria şi scrie Gheorghe.
Avea o cicatrice pe frunte. L-am întrebat de unde provine şi mi-a spus că s-a rănit singur. De fapt, l-a rugat pe un prieten să-l rănească, pentru a scăpa de front.
Nu voia să lupte. De ce să lupte împotriva italienilor? (A fost dus pe frontul din nordul Italiei, dar nu văzuse până atunci nici un italian.) Învăţase că nu e bine să ucizi, să faci uz de violenţă. Nu-i făcuse nimeni nici un rău până când a fost încorporat, ştia că dacă ar fi fost după el, răul nu ar fi venit de la italieni, ci de la cei care l-ar fi declarat dezertor. Aşa că, atunci când regimentul lui a fost încercuit şi silit să se predea, nu i-a părut rău. Au fost luaţi prizonieri. Românii au fost duşi în Sicilia şi puşi să lucreze la vie. Erau prizonieri, dar au fost trataţi omeneşte. Mi-a spus asta de multe ori. A fost obligat să rămână în Sicilia până la sfârşitul războiului, dar nu a fost batjocorit. S-a resemnat cu ideea că trebuie să stea acolo până la sfârşitu1 războiului. A muncit fără complexe. Nu i-a trecut prin cap să-i saboteze pe italieni. Nu s-a gândit niciodată să fugă. Dacă s-ar fi făcut un schimb de prizonieri, ar fi preferat să nu fie printre cei schimbaţi, pentru că nu voia să devină erou al imperiului. Ar fi vrut să meargă acasă, dar decât să ajungă iar pe front, prefera să fie prizonier în Sicilia.
La sfârşitu1 războiului au fost eliberaţi. Fiecare a primit o sumă mică de bani şi au fost duşi în port. În port aşteptau două vapoare: unul pentru România, celălalt pentru Statele Unite. Erau liberi şi puteau să aleagă. Nici nu s-a gândit că ar putea merge altundeva decât acasă.
Toată viaţa muncise ca să strângă avere, dar la sfârşitu1 anilor ‘50 s-a resemnat. A dat pământul, apoi a vândut casa şi a venit la oraş pentru a-şi creşte nepoţii.
Cartierul în care am crescut era cosmopolit. Băştinaşii erau în majoritate unguri şi nemţi, românii începuseră să apară masiv abia prin anii ‘60, în urma politicii de colectivizare şi industrializare.
Era ortodox şi până când s-a mutat în oraş, exceptând perioada primului război mondial, trăise doar printre români. Se ruga în genunchi, minute în şir, în fiecare dimineaţă şi seară, într-un loc retras. Respecta cu stricteţe toate posturile.
În oraş plătea taxa de asistenţă religioasă la parohia ortodoxă, dar biserica era departe de casa noastră. Adesea, când mă lua de la grădiniţă, intra şi se ruga în bisericuţa romano-catolică a ungurilor şi nemţilor din cartier.

Domnule Patapievici, ce este ortodoxia — felul de a fi al străbunicului meu, laşitatea bunicului în cel de-al doilea război mondial, lecţia de demnitate în faţa morţii primită de la tatăl meu, sau eroismul legionarilor, paranoia călugărului de la Stânişoara, laşitatea Bisericii Ortodoxe în timpul comunismului şi circul public în care se complace din decembrie ‘89?

*

Citind capitolul „Patriotism şi politică” am dedus că modul de a gândi al d-lui Patapievici e marcat de un materialism primitiv. În capitolele anterioare autorul critică în mod îndreptăţit tentaţia românului spre băşcălie şi şmecherie, dar acum face apologia şmecheriei şi manipulează istoria.
Folosind consecvent metoda jumătăţilor de adevăr, dl. Patapievici afirmă „Nu cred că angajarea noastră în războiul nazist a fost un act patriotic.”
Cred că dl. Patapievici are parţial dreptate: parţial, nu. Domnule Patapievici, ce părere aveţi despre Războiul de iarnă purtat de Finlanda împotriva U.R.S.S.? De ce nu vă spuneţi părerea relativ la poziţia adoptată de România faţă de ultimatumul sovietic din vara anului 1940 şi faţă de Dictatul de la Viena?
Au constituit acceptarea ultimatumului lui Stalin şi a dictatului lui Hitler dovezi de patriotism?
Oamenii politici nu pot citi viitorul, dar sunt obligaţi să ia decizii. România a fost şi este o ţară mică, un fel de minge între marile puteri şi niciodată marile puteri nu au murit de dragul nostru, ci ne-au folosit ca monedă de schimb şi carne de tun. Spre deosebire de dumeavoastră, eu susţin că un om politic dintr-o ţară mică trebuie să ia deciziile raportându-se la un cod moral, chiar dacă aceste decizii atrag după sine riscul unei crize naţionale în viitorul apropiat.
Vreau să spun că în cel de-al doilea război mondial România ar fi putut opta pentru două soluţii acceptabile din punct de vedere moral: apărarea frontierelor cu riscul de a fi învinsă sau acceptarea ultimatumului sovietic şi a Dictatului de la Viena, urmată de o politică încăpăţânată de neutralitate.
În prima variantă, România ar fi avut soarta Poloniei, fiind învinsă şi împărţită între Germania şi U.R.S.S. În această variantă, românii ar fi avut şi ei parte de un Katin, dar, probabil, comunismul nu ar mai fi fost aşa dur cum a fost.
În cea de-a doua variantă, România restrânsă ar fi fost inclusă în obiectivele Planului Barbarossa şi ar fi fost invadată de germani. Dacă Antonescu nu ar fi acceptat să i se alăture lui Hitler germanii i-ar fi adus la putere pe legionari şi România ar fi suferit, în timpul războiului, mult mai mult decât a suferit.
Consider că angajarea României în războiul nazist a fost un act la fel de patriotic ca şi Insurecţia de la 23 august, ca şi angajarea ulterioară în războiul antinazist sau ca Revoluţia din decembrie ‘89. Toate aceste evenimente demonstrează că românii urmează consecvent politica tradiţională de supravieţuire momentană prin acceptarea fără rezerve a politicii dorite de forţele externe dominante.
Nu ruşii sunt vinovaţi pentru că România a cunoscut, timp de o jumătate de secol, cel mai dur comunism din Europa. Până la moartea lui Brejnev, românii au urmat ad literam dogmatica comunistă, din spirit de conservare. Jugul rusesc a fost purtat în anii comunismului cu aceeaşi dezinvoltură cu care a fost purtat, vreme de o jumătate de mileniu, jugul turcesc.
În România anilor 60-70 nu a fost nevoie de trupe ruseşti pentru că românii au vocaţie de vasal docil. E rău? E bine?
Părerea mea este că această vocaţie e produsul destinului care ne-a aşezat într-un loc rău, expus în calea năvălirii popoarelor migratoare şi apoi la interferenţa a trei mari culturi. Ce altceva putea face un popor mic situat în punctul de convergenţă a trei imperii, decât să-şi însuşească psihologia de vasal docil?
Omul mediu vrea să trăiască. Nu vrea să fie martir. Un popor cu vocaţie de martir nu ar fi putut supravieţui în spaţiul istorico-geografic al României pentru că ar fi fost exterminat.
Raţionamentul d-lui Patapievici referitor la trecutul şi identitatea spirituală a poporului român este constant contradictoriu. Sunt de acord că poporul român a zăcut în letargie timp de un mileniu şi nu a opus nici o rezistenţă năvălirii popoarelor migratoare, dar cred ca raţionamentul din „Sărutul dat călăului” este hilar, iar scenariul asimilării cotropitorilor pare decupat dintr-o carte a lui Pavel Coruţ.
La un moment dat, în timpul facultăţii, un coleg susţinea înflăcărat o ipoteză care mie mi s-a părut demnă de un scenariu S. F.: “Pe teritoriul Daciei a existat cea mai avansată civilizaţie a antichităţii dar istoria nu consemnează acest fapt pentru că dacii au folosit doar aurul ca suport pentru scrierile filosofice şi pentru reprezentările religioase; aurul nu se corodează, deci putea fi păstrat în bordeie sau sub cerul liber, nu avea sens să construieşti temple. După victoria lui Traian romanii au luat tot aurul şi l-au topit, ştergând astfel toate urmele misterioasei civilizaţii a dacilor” — ridicolă ipoteză!
Domnule Patapievici, pe ce vă bazaţi atunci când afirmaţi că “daco-romanii au manifestat o încăpăţânare (faţă de latinitate) pe care alţi traco-romani nu au avut-o” sau când susţineţi că românii i-au asimilat în cinci secole pe slavi “cei mai insidioşi cuceritori căci s-au aşezat PRINTRE daco-romani şi nu DEASUPRA lor?” Nu vi se pare că afirmaţiile anterioare sună a V.C. Tudor?
Domnule Patapievici, dacă vi se pare că ştiţi totul despre atitudinea adoptată de români de-a lungul istoriei, de ce nu încercaţi să explicaţi singur motivul pentru care turcii nu au ocupat definitiv Ţările Române? Chiar nu vă credeţi capabil, sau vă temeţi că primejduiţi argumentaţia lozincii „Ortodoxia: rea, catolicismul: bun!”?
Convingerea mea este că turcii nu au ocupat definitiv Ţările Române din acelaşi motiv pentru care Dacia a fost provincie romană timp de doar un secol şi jumătate: zona situată la nordul Dunării era greu de apărat şi în spatele ei se afla stepa. Paradoxul paşalâcului de la Buda este un fals paradox şi face parte din „vulgata bunului român”, vulgată denunţată de dumneavoastră, fiind echivalent cu lozinca „Noi am apărat, vreme de o jumătate de mileniu, graniţele Occidentului.” Turcii aveau nevoie la nordul Dunării de un vasal docil şi de o zonă tampon, pentru a nu fi atacaţi din flanc. Orice om cu bun simţ trebuie să recunoască faptul că obiectivul strategic al Imperiului Otoman a fost Viena şi nu Moscova.
Supravieţuirea unitară a limbii române în ciuda fărâmiţării statale constituie dovada aspiraţiei spre libertate a unui popor orfan, pentru că „ţara în care curge lapte şi miere” a fost, vreme de două milenii, un teritoriu al nimănui şi al tuturor.
Populaţiei geto-dace i s-a impus limba latină. Străromânilor li s-a impus ortodoxia — Bizanţul era mult mai aproape decât Roma; ungurii au optat pentru catolicism nu pentru că au fost mai deştepţi, ci pentru că Roma era mai aproape de Câmpia Panonică.
În decursul istoriei nici un popor nu şi-a lepădat peste noapte religia în favoarea unei religii venite din afară. Noile religii au fost impuse de străini, au pătruns lent în conştiinţa plebei şi au fost în final acceptate de conducătorii statului, sau conducătorii statului au ajuns la concluzia că se impune o schimbare radicală sau o retuşare a religiei existente.
Doar un înstrăinat îi poate reproşa propriului popor că nu şi-a schimbat, în urmă cu secole, religia şi doar un om rău intenţionat poate formula propoziţii de genul: Iorga remarca deopotrivă lucid şi resemnat că “aşa ager cum este poporul nostru, am sta astăzi în rândul dintâi al popoarelor de cultură” dacă strămoşii ar fi optat pentru catolicism. Pe ce se bazează astfel de supoziţii fanteziste?
Domnule Patapievici, dacă afirmaţia lui Iorga este lucidă, înseamnă că sunteţi de acord cu ea. Pe ce vă bazaţi când susţineţi că poporul român este ager? Înţeleg că agerimea este o însuşire nativă, nelegată de reprezentările religioase (ortodoxie). Înţeleg că nativ poporul român este mai popor decât alte popoare. Asta nu e o afirmaţie din repertoriul vulgatei? Sau sunteţi cumva rasist? (Precizez că civilizaţia occidentală l-a fascinat şi pe Eminescu, farul călăuzitor al şovinismului românesc: “Toate popoarele civilizate sunt, sau au fost… catolice”.)
În opinia d-lui Patapievici, românii sunt vinovaţi că modernizarea capitalistă a Ţărilor Române nu a început “atunci când aceasta a început pentru toată Europa care azi contează” şi e absolut neesenţial faptul că la vremea respectivă Ţările Române erau provincii ale unor imperii şi că elitele de la Iaşi şi Bucureşti îşi trăgeau seva din Fanar.
“El (capitalismul liberal) ne-a ridicat în atenţia de interese a puterilor occidentale, fapt pe care elita politică de atunci 1-a speculat pentru a evita împărţirea teritorială între turci, ruşi şi austrieci şi mai apoi, pentru a impune lumii programul nostru naţional.”
Fraza bombastică citată anterior este o gogomănie. După dezastrul de la Waterloo lojile masonice au început cu mijloace politice o lucrare pe care Napoleon nu a putut-o realiza cu forţa: dominaţia europeană.
Războiul Crimeei demonstrează fără putinţă de tăgadă că realitatea a fost radica1 diferită de viziunea d-lui Patapievici: vestul Imperiului Otoman (Balcanii, Ţara Românească şi Moldova) a intrat, începând cu secolul al XIX-lea, în atenţia puterilor vest-europene. După 1848, într-o perioadă în care Imperiul Otoman intrase în declin, Ţara Românească şi Moldova (viitoarea Românie a lui Cuza) şi ţările din Balcani aveau menirea de a ţine imprevizibilul colos rusesc departe de Bosfor şi Dardanele şi au constituit capul de pod occidental în sud-estul Europei într-o perioadă în care ameninţarea germană devenea evidentă.
Capitalismul liberal promovat de România în perioada respectivă nu atestă geniul politicienilor români pentru că Europa sfârşitului secolului al XIX-lea nu a cunoscut nici o altă formă de organizare economică. Politicienii români sunt însă vinovaţi de ascuţirea contradicţiilor sociale la un nivel inimaginabil pentru o ţară central sau vest europeană.
Dl. Patapievici reproşează poporului român că a transformat alegerile din 1937 într-un 1907 electoral — “revanşa anticapitalistă a ruralităţii noastre”. Dacă am înţeles bine, dl. Patapievici îi reproşează electoratului românesc că a votat împotriva unui sistem care a promovat caricatura unui liberalism occidental.
Cu câteva luni înainte de a citi cartea d-lui Patapieivici am scris un eseu:

LECŢIA IUGOSLAVĂ

Oare ce răspuns poate fi dat unui copil de 5 ani care întreabă de ce există războaie?
Răspunsul cel mai frecvent este următorul: Există oameni buni şi oameni răi. Oamenii răi asupresc sau vor să-i asuprească pe cei buni şi aceştia din urmă se revoltă, se apără, sau sunt apăraţi de alţi oameni buni. Oamenii răi trebuiesc pedepsiţi.
Un alt răspuns posibil, dar mult mai rar folosit, afirmă că oamenii care poartă război sunt ca şi câinii care se bat pentru un os; os pe care l-au găsit în gura altui câine sau care le-a fost aruncat de cineva care vrea să le câştige încrederea.
Războaiele antichităţii, ale evului mediu şi războaiele coloniale au avut ca scop declarat jaful şi cotropirea.
În ultimele două secole, s-a impus o nouă strategie de a purta sau măcar de a declanşa războiul: prin intermediari stimulaţi să se revolte împotriva adversarului.
Prima variantă a acestei strategii a fost definită în programul Revoluţiei Franceze şi a devenit operantă odată cu declanşarea revoluţiilor de eliberare naţională din perioada paşoptistă.
Lojile masonice au făcut apologia dreptului la suveranitate naţională, cu scopul de a destabiliza situaţia în Europa Centrală şi de Est şi pentru a-şi crea capete de pod în aceste regiuni.
Poziţia adoptată de Kossuth, în timpul Revoluţiei de la 1848, politica de maghiarizare forţată din timpul dualismului austro-ungar şi Războaiele balcanice au demonstrat cu prisosinţă că dreptul la suveranitate naţională devine pentru cei puternici o lozincă uşor de uitat. „Noi vrem egalitate, dar nu şi cu cei mici.”
Pacea de la Trianon nu s-a vrut o soluţie pentru unitatea naţională a popoarelor din estul şi centrul Europei. Evenimentele recente din Iugoslavia, scindarea Cehoslovaciei şi poziţia adoptată de Occident în anii ‘90 faţă de problema maghiară, demonstrează că în viziunea învingătorilor graniţele nu trebuiau să fie neapărat definitive, ci au fost trasate în conformitate cu dictonul “Divide et impera!”.
Sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, a însemnat înfrângerea definitivă a Germaniei naţionaliste şi a făcut posibilă afirmarea Uniunii Europene (aliat sigur al S.U.A.) şi al N.A.T.O. Este evident că N.A.T.O. şi U.E. sunt organisme al căror scop nedeclarat, dar evident, este dominaţia mondială.
După căderea „Cortinei de Fier”, Ungaria şi Croaţia care s-au aflat până la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial în sfera de influenţă germană, au fost luate sub tutela Occidentului, în vreme ce atitudinea acestuia faţă de ţările Micii Antante s-a schimbat cu 180o. Din state naţionale unitare suverane, ţările ce făcuseră parte din Mica Antantă, au devenit state artificiale, sau state care nu respectă drepturile minorităţilor.
După cel de-al doilea Război Mondial lozinca dreptului statelor la suveranitate naţională a fost completată cu lozinca obligativităţii respectării drepturilor omului şi ale minorităţilor.
Sentimentul naţional este exploatat în continuare, dar deasupra capului oricărui stat naţional atârnă sabia lui Damocles pentru că, datorită decalajului economic dintre Occident şi restul lumii, se va găsi întotdeauna o minoritate nemulţumită în ţările a căror politică este dezagreată de Occident.
Armata irakiană nu are voie să lupte împotriva „poporului kurd” din nordul Irakului, pentru că aviaţia N.A.T.O. intră imediat în acţiune, dar Occidentul se face că plouă atunci când armata turcă vânează „terorişti kurzi” într-o ţară străină şi suverană.
Iugoslavia care în anii războiului rece era prezentată sistematic de către Occident celorlalte ţări socialiste ca exemplu demn de urmat, a devenit peste noapte (după căderea „Cortinei de Fier”) o ţară barbară în care sârbii asupresc alte naţionalităţi.
Croaţia şi Bosnia sunt recunoscute ca state independente cu frontierele din Evul Mediu, dar minoritatea sârbă din Croaţia si Bosnia nu are dreptul să se separe de statele nou create.
Naţiunea bosniacă nu există; există doar sârbi ortodocşi, croaţi catolici şi musulmani (musulmani ai căror strămoşi au fost siliţi de către turci să-şi schimbe religia). Toţi aceşti oameni convieţuiau paşnic într-un conglomerat etnic numit Bosnia, republică autonomă din cadrul Iugoslaviei, până la apariţia microbului independenţei.
Forţa de pace O.N.U. desfăşurată în fosta Iugoslavie acţionează ca o membrană permeabilă unisens. Atitudinea absolut pasivă adoptată în timpul ofensivei fulger a armatei croate în Krajna şi nedenunţarea intervenţiei armatei croate în Bosnia, conjugate cu politica raidurilor aeriene întreprinse de aviaţia N.A.T.O. împotriva sârbilor bosniaci demonstrează lipsa imparţialităţii Occidentului în conflict.
Sârbii, care au luptat eroic în cele două războaie mondiale împotriva Puterilor Centrale şi a Germaniei, uşurând considerabil victoria Antantei şi a Aliaţilor, sunt sacrificaţi fără nici un fel de complexe de foştii aliaţi, pentru că misiunea lor istorică s-a încheiat.
La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, marele om politic care a fost Tito nu a procedat la epurări etnice, deşi, în mod sigur, Aliaţii nu ar fi protestat. Probabil Tito a fost omul care a ratat realizarea Serbiei Mari, pentru că speculând faptul că fasciştii croaţi i-au întrecut în barbarie pe germani, Tito ar fi putut disloca şi împinge spre vest câteva sute de mii de croaţi catolici de pe coasta Dalmaţiei şi din Bosnia, lămurind definitiv problema. Probabil că cititorul va spune că o astfel de acţiune ar fi fost o barbarie nemaiîntâlnită, dar cum poate fi etichetată expulzarea din Regiunea Sudetă în aceeaşi perioadă, în interval de câteva luni, a întregii populaţii germane majoritare?
Sute de mii de etnici germani au fost expulzaţi de guvernul cehoslovac dintr-o ţară care ne este dată astăzi ca exemplu desăvârşit de civilizaţie.
Din punctul de vedere al celor care au declanşat criza iugoslavă, epurarea etnică a Cehoslovaciei este o problemă ce trebuie să fie uitată, cel puţin atâta timp cât poporul ceh merge în direcţia dorită.
În mod paradoxal, în contextul politic contemporan naţionalismul e folosit ca armă eficientă împotriva statelor naţionale. Dacă România nu vrea să aibă soarta Iugoslaviei, politicienii trebuie să înţeleagă că naţiunea română nu poate încorpora minorităţile naţionale. Poporul român este format din toţi cetăţenii care trăiesc între frontierele României şi dreptul la identitate naţională şi culturală a minorităţilor trebuie garantat, dar şi minorităţile trebuie să recunoască faptul că liantul poporului român este limba română, limbă care trebuie să fie singura limbă oficială pe teritoriul României. Titulatura de stat naţional unitar aduce prejudicii României deoarece sugerează că minorităţile naţionale sunt asimilate forţat. Titulatura de stat unitar (unitate în diversitate) şi indivizibil elimină găselniţa persecuţiilor naţionale şi stipularea în Constituţie a faptului că limba română este liantul poporului român şi singura limbă oficială pe teritoriul României, ar obliga Occidentul să-şi precizeze atitudinea momentan echivocă adoptată faţă de problema naţională din România. Până atunci, declaraţiile de dragoste făcute de politicienii români Occidentului, ar trebui să fie mai rezervate.

Domnule Patapievici, de ce vehiculaţi lozinca “Occidentul: bun, Orientul: rău!”? De ce sunteţi rusofob?
“Venirea lui Gorbaciov la Bucureşti… pare a fi la fel de gravă ca şi venirea lui Vîşinski în sprijinul lui Groza” — e adevărat, dar iarăşi spuneţi doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate este raportarea „Revoluţiei din decembrie” la întrunirea de la Malta. Malta — Yalta — Trianon. Ştim cum a funcţionat sistemul de alianţă regional în care a fost angrenată România interbelică: Cehoslovacia şi Iugoslavia au fost ocupate, iar România s-a predat, fără luptă, germanilor. S-a spus că puterile garante nu au putut interveni. Dar în Iugoslavia anilor ‘90 Occidentul unit a intervenit prompt; împotriva Iugoslaviei.
După logica d-lui Patapievici, propunerea de reconciliere istorică făcută de preşedintele Iliescu în anul 1995 Ungariei este o mişcare politică abilă. Eu cred că e la fel de abilă ca şi politica de normalizare a relaţiilor cu U.RS.S. promovată în anii ‘30 de Titulescu.
Privită prin prismă creştină propunerea d-lui Iliescu este o farsă penibilă. La fel de penibilă cum ar fi fost, de exemplu, o propunere de reconciliere istorică polono-germană făcută de Polonia şi nu de Germania la începutul anilor ‘90. Cum ar fi sunat un angajament internaţional al Poloniei de a respecta frontiera Oder-Neisse? Cred că ar fi fost receptat de germani (şi poate nu doar de ei) drept sfidare sau provocare.
Dacă România anilor ‘90 vrea să propună cuiva reconcilierea istorică, atunci trebuie să o propună Rusiei (Ucrainei), fostului Imperiu Sovetic. Bunul simţ ar trebui să ne facă să înţelegem că în privinţa revendicărilor teritoriale raportul România — C.S.I. este identic cu raportul Ungaria — România. Din punct de vedere istoric şi etnic, România ar putea avea revendicări teritoriale faţă de fosta U.R.S.S. şi Ungaria faţă de România. Reciproca nu este valabilă: statele membre în C.S.I. nu pot avea revendicări faţă de România şi nici România faţă de Ungaria. Din punct de vedere creştin, o propunere sinceră de reconciliere româno-ungară poate veni doar din Ungaria.
Rusofobia d-lui Patapievici şi a multor români dovedeşte primi¬tivism sau, în cel mai bun caz, infantilism politic. Un analist politic lucid nu poate afirma, în baza unor evenimente istorice, că există vecini buni şi vecini răi, respectiv popoare prietene şi popoare ostile. Istoria demonstrează că până în trecutul foarte apropiat în spaţiul european forţa militară a fost fundamentul pe care se sprijineau relaţiile interstatale. Un popor străin poate fi etichetat drept ostil doar dacă contestă public în prezent suveranitatea şi integritatea ţarii.
Afirmaţia potrivit căreia Occidentul era preocupat din motive platonice de respectarea drepturilor omului în fostele ţări comuniste stârneşte râsul oricărui om întreg la minte. Precizez că în Germania a fost în vigoare, până în anul 1995, o lege care permitea firmelor germane, care au dat mită în străinătate pentru a obţine desfacerea preferenţială a produselor, să-şi recupereze prin declaraţia de impozit banii respectivi (cheltuieli confidenţiale).
Himera integrării europene şi euroatlantice ne ameninţă atât suveranitatea cât şi integritatea teritorială. Pentru a fi acceptaţi trebuie să satisfacem criteriile economice şi politice impuse şi nu putem fi siguri că între timp nu ni se pregăteşte un scenariu iugoslav în Transilvania. În mod paradoxal, apologetul libertăţii individuale, dl. Patapievici, are psihologie de slugă. Ne îndeamnă să plecăm capul şi să cerem protecţia Occidentului.
Psihologia de vasal docil înseamnă înţelegerea realităţii istorice a faptului că independenţa este momentan imposibil de dobândit şi asigură conservarea identităţii păstrând vie în adâncul sufletului aspiraţia spre independenţă, pe când psihologia de slugă exclude identitatea şi independenţa. Sluga nu poate trăi fără stăpân.
Cred că împărţirea arbitrară a istoriei poporului român în bezne e demnă de un elev de clasa a patra şi susţin că e inadmisibil ca un analist politic să îşi permită să facă abstracţie de contextul geopolitic într-o perioadă bine ilustrată documentar.
Intenţia lăudabilă de a analiza vulgata naţională prin prisma raportului dintre seriile istorice Stat — Sat se dovedeşte a fi un balon de săpun. D-lui Patapievici îi place poza de victimă şi argumentaţia pretins logică este lătratul câinelui bătut al lui Ernest Bernea:
“Mi se pare întristător faptul că prima atestare lingvistică probabilă a românilor este legată de un eşec militar datorat confuziei, neîncrederii, şi fricii.
Privindu-mi retrospectiv strămoşii îi văd asistând pasiv la propria lor făurire — sau desfiinţare… Peste ani Ernest Bernea avea să îi spună fiului său că „în România nu există decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut”…”
„„…Cine o fi spus că ciobanul român cântă din fluier, în timpul lui liber? Şi că angajează discuţii metafizice cu oaia năzdrăvană? Şi se gândeşte la moarte, senin? Eu n-am văzut asemenea ciobani români. Ciobanul român îşi petrece timpul liber cu băgarea deştului în curul altui cioban român — după care se cracănă de râs.“ (PauI Goma, „Gherla”, 1990. p. 194). Este cam ceea ce am văzut cu toţii dacă am fost victime…”
Afirm că eu şi membrii familiei mele nu ne-am încadrat în tipologia propusă de Ernest Bernea, tipologie cu care dl. Patapievici este de acord, fără rezerve.
Atât Paul Goma cât şi dl. Patapievici se înşală. Băgatul degetului în curul colegului nu este un atribut specific ciobanului român, ci este expresia felului de a fi al omului mediu, fără frică de Dumnezeu, de pretutindeni.
Am ascultat vreme de 20 de ani cu regularitate „Europa Liberă”. În perioada 1970 — 20 mai 1990 mesajul transmis pe unde era că românii sunt blânzi, cinstiţi, victime ale unor imbecili. România interbelică ar fi fost ţara în care a curs lapte şi miere. Într-un discurs libidinos ni se repeta sistematic că în România interbelică viaţa avea o „dulceaţă” specifică (amintirile domnului Al. Paleologu).
După şocul alegerilor şi al mineriadei din iunie ‘90 intelectualii din opoziţie au căzut în cealaltă extremă: românii sunt violenţi, prost crescuţi, întârziaţi mintal. Dl. Alexandru Paleologu vede împreună cu un grup de studenţi francezi filmul „Moromeţii” şi are revelaţia faptului că Marin Preda a descris violenţa lumii satului românesc. Dl. Patapievici afirmă că până la Revoluţie a trăit într-o armonie deplină cu poporul din care face parte.
Îndrăznesc să-i întreb pe domnii Patapievici, Paleologu & Co., în ce măsură se consideră vinovaţi de faptul că au ignorat timp de decenii violenţa descrisă de Marin Preda.
Pentru că dl. Patapievici nu a încercat să explice vulgata naţională prin diferenţa dintre seriile istorice, mă simt obligat să încerc să-i îndeplinesc intenţia.
Ţăranul român de la 1848 avea o mentalilate radical diferită de cea a omului model propus de revoluţiile paşoptiste. Raportat la modelul istoric propus de Revoluţia Franceză, model copiat de paşoptişti, ţăranul român era iresponsabil din punct de vedere social. Nu îl interesa problema demnităţii naţionale. Trăia într-o lume în care obsesia lumii de dincolo şi ritualurile religioase (amestecul de creştinism cu păgânism) eclipsau obsesia deşteptării naţionale şi pe cea a consumului material. Ideea deşteptării naţionale era înţeleasă doar prin subordonare faţă de credinţă. Înainte de a fi român, ţăranul era ortodox. Dovada incontestabilă a acestui fapt e confirmată de o acţiune care nu poate fi înţeleasă de mintea omului modern: răsculaţii lui Horia, Cloşca şi Crişan au botezat ortodox câteva sute de unguri. Această acţiune dovedeşte că barbarii din Transilvania erau mult mai blânzi decât catolicii civilizaţi din Franţa care au măcelărit în noaptea de pomină a Sfântului Bartolomeu câteva mii de eretici.
Poveştile cu moş Ion Roată şi mănunchiul de nuiele nu ar fi fost luate în serios dacă moşierii nu s-ar fi rupt de tradiţia religioasă şi dacă liberalii aflaţi la cârma statului nu l-ar fi folosit pe ţăranul cu mentalitate arhaică drept carne de tun la Plevna, la Turtucaia şi Mărăşeşti.
Omul mediu imită.
Îi propun d-lui Patapievici să mediteze asupra diferenţelor care există între noţiunea de mitocan (noţiune pe larg descrisă de domnia sa) şi cea de snob (noţiune pe care nu binevoieşte să o amintească). Vreau să spun că nu doar mitocanului (mahalagiului sau ţăranului înstrăinat) îi lipseşte autenticitatea, ci şi snobului. De asemenea, îl rog pe dl. Patapievici să se gândească ce se întâmplă dacă snobul sau mitocanul ajung să reprezinte elita conducătoare a unui popor. Crede dl. Patapievici că un fiu de boier care a studiat la Paris pe banii părinţilor nu poate fi mitocan sau snob? „Ai noştri tineri” şi „O scrisoare pierdută” sugerează că elitei conducătoare din România antebelică îi lipsea atât autenticitatea cât şi bunul simţ. Sensul celebrei replici caragialeşti „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri” — acesta este.

(va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Nea Marin: (9-1-2006 la 00:00)

    Domnule Cionoiu,

    va voi dezamagi cumplit de data asta: n-avem ce polemiza pe marginea acestui moft numit :Cerul vazut prin lentila”.

    Imi pare rau, n-am atata timp ca dvs. si nu-mi pot argumenta pozitia. Spun doar ca, daca ceru’ e vazut prin lentila, nu mai vezi *toate* stelele.

    Ca sa-ntelegeti mai bine ce vreau sa spun, adaug doar ca daca pentru Paleologu Sr. viata avea oarece aroma, pentru analfabetii pe care tata-i invata carte-n armata pen’ ca el avea liceul, viatza avea o cu totul *alta* aroma…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • G. Cionoiu: (9-1-2006 la 00:00)

    Stimate domnule Nea Marin,

    Eu nu am motive să fiu dezamăgit din cauza ecoului dumneavoastră. Dezamăgiţi şi eventual revoltaţi pot fi admiratorii domnilor Patapievici şi Paleologu.

    Eu nu pot decât să vă felicit pentru comentariul scurt şi concis. Sunt întru totul de acord că „Cerul văzut prin lentilă” este doar un moft. Rămâne însă o întrebare:

    Cum de a fost posibil ca autorul unui moft intelectual să fie proclamat noul guru al naţiunii?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.248.112