Hârtia pe care scrii e tot mai bântuită de fantome
cu vremea, cuvintele care au ocolit adevărul
se preschimbă-n strigoi
Scrii şi deodată mâna ţi se loveşte de-o umbră
scrii şi nici nu bănuieşti că la capătul versului
te aşteaptă himerele gata să te devoreze
Sari în lături speriat
îţi retragi mâna a renunţare
dar e târziu – personajele pe care le-ai inventat
te pândesc la orice întorsătură de frază
nerăbdătoare să-ţi înfingă cuţitul în spate
şuierându-ţi cu ură printre dinţi: „Ne-ai creat
ca să ne umileşti!” sau: „Nu ştiai că frumuseţea fardată
e mai urâtă decât urâtul?!”
Te grăbeşti să-ţi arzi numele, te razi în cap,
vrei să pari altul –
dar mâna ta străvezie pervertită la scris
te trădează
de la tine duhneşte cumplit a literatură
Şi tocmai când crezi că poate-ai scăpat,
că poate-au uitat de tine,
un foarfece eretic, acelaşi foarfece predestinat
cu care paşoptiştii îşi scurtau bărbile
şi, în zilele noastre, Mihai Ursachi îşi subţia mustaţa,
pune şi el ochiul pe tine
îţi ia urma
Paşii tăi ezită, se bâlbâie
nu mai ştiu
încotro s-o apuce
Arcadie Suceveanu