caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Comunicarea democratică și vacarmul totalitar

de (6-11-2011)
6 ecouri

La un moment dat, în anii studenţiei, am participat, în cadrul Civic Education Project condus de americani, la o dezbatere cu tema: „Sunt societăţile balcanice mai predispuse la totalitarism”? Era vorba de o dezbatere din aceea studenţească, pe modelul lui Karl Popper, în care, împărţiţi în echipe, trebuia să aducem argumente valabile, solide şi bine cântărite atât în favoarea cât şi împotriva acestei afirmaţii. Regulile dezbaterii erau foarte clare, fiecare parte având la dispoziţie un număr de minute şi o alternanţă clară la microfon. În timp ce vorbeau „adversarii”, era interzis să-i întrerupem, şi ar fi fost şi contraproductiv pentru rezultatul jocului, întrucât am fi ratat porţiuni importante din argumentaţia lor şi, prin urmare, nu le-am mai fi putut adresa la modul credibil.

Nu reţin acum argumentele pe care le-am folosit în momentul acela, cert este că însăşi exerciţiul dezbaterii era de substanţă profund antitotalitară. Au trecut de atunci mai bine de 12 ani. M-aş fi aşteptat ca exerciţiul acesta să prindă, cel puţin în dezbaterile parlamentare sau politice, dacă nu chiar la nivelul omului de rând. Acum înţeleg însă mult mai bine conexiunea directă dintre stilul de comunicare şi predispoziţia la totalitarism. Căci iată, în România anului 2011, lumea încă nu vorbeşte ca să comunice. Am  impresia că în România lumea vorbeşte doar ca să se audă, sau mai bine zis, ca să îl acopere pe celălalt.

Discuţiile nu se deschid pentru schimb reciproc, pentru informare, pentru cunoaştere autentică, pentru a face posibilă conlucrarea. Oamenii nu vorbesc pentru a (se) aprofunda ori înţelege. Am impresia că vorbesc doar ca să se exhibe. Ei vor doar să fie ascultaţi şi aprobaţi.

E poate de înţeles după ani de oprimare, de lipsă, interzicere sau manipulare a informaţiei, după ani de dictatură când eram solidari doar pe la colţuri. Când totul era de formă. Când am încetat să căutăm adevărul pentru că adevărul şi realitatea erau prea greu de conciliat. Dar a trecut totuşi deja amar de vreme din ‘89 până azi şi noi încă n-am învăţat să gândim liber, să ne asumăm propria viaţă, comunitatea şi ceea ce ni se întâmplă.  Iar Adevărul nu-l căutăm nici astăzi. Nici măcar în noi înşine. Nici măcar adevărul despre noi înşine.

În majoritatea ocaziilor se poate observa că românii nu aduc argumente obiective, măsurabile, în sprijinul părerilor lor. Dar cu toate astea, ei nu au păreri, ci direct convingeri. Opune-le o opinie proprie, un argument diferit, sau chiar şi numai o trăire a ta, personală dar autentică: dacă e alta decât a lor se vor simţi încolţiţi. Nu sunt învăţaţi să le acomodeze. Nu suntem, încă, învăţaţi cu libertatea celui de lângă. Aici se discută numai în termeni categorici. Vei simţi prin urmare venele încordându-se, piepturile palpitând a spaimă, coardele vocale sărind imediat pe partitura de atac. Devii ameninţător fiindcă îi „obligi” să cunoască.  Şi să se cunoască. Să intre şi să iasă din ei înşişi. Să accepte inacceptabilul. Că oamenii sunt diferiţi. Că oamenii gândesc diferit. Că oameni diferiţi care gândesc diferit există. Că optimul nu se poate atinge decât prin colaborare. Mi se pare că ei nu vor asta. Nu parteneri de construcţie caută ei. Nu de asta au deschis discuţia. Nu ca să împartă, ci ca să aroge. Nu ca să comunice aşezat,  sistematic, profund, util, ci ca să se autoconfirme isteric, facil şi păgubos.

Dacă intervii cu mai mult decât vorbăria seacă şi pur formală a atoateştiutorului, ai încălcat un cod tacit şi ieşi în evidenţă. Dacă încerci să aduci în discuţie aspecte obiective, ai picat dintr-o farfurie zburătoare tocmai în farfuria românească în care bălteşte ciorba tulbure a lui câte puţin din toate şi din nimic serios.  Vocile schimbă registrul: fie devin imediat stridente ca să te acopere încă înainte de a te asculta sau măcar auzi, fie un oftat sau o tăcere penibilă pasează imediat tema în ceva mai neutru sau mai puţin „periculos”. Ţi se închide practic gura. Şi te simţi, în cele din urmă, vinovat. Eşti pedepsit fiindcă nu te-ai mulţumit să dai pasiv din cap ci ai vrut să participi activ. Pot înţelege că oamenii vor doar să fie ascultaţi, dar mi-e greu să accept că vor să îi asculţi doar pasiv, şi nu activ. Adică să vorbească doar de dragul de a vorbi, ca să încarce eterul fără vreun rost ori vreo finalitate nici pentru tine, nici pentru ei. În condiţiile acestea, cum să mai reuşeşti să îi înţelegi – aşa cum ar avea ei nevoie poate să fie înţeleşi? Şi în fond, cine să mai asculte când toţi vrem doar să vorbim?…

Prea puţini oameni sunt dispuşi să schimbe între ei idei şi trăiri ca de la egal la egal. Prea puţini sunt dispuşi să intre în fundamental, să îţi deschidă realmente viaţa lor sau să înveţe unii de la alţii. Prea puţini oameni vor să afle ceva nou.

Cu toţii, însă, vorbesc.

În frenezia superficialelor monologuri suprapuse se sare inconsecvent de la una la alta, convingerile se decretează pătimaş şi inchizitorial şi nimeni nu pare interesat să mai şi verifice ipotezele de plecare. În România, simple păreri neargumentate devin literă – inflexibilă – de lege. Presupunerea devine automat fapt. Nu se dezbate, se combate. Oricine poate deveni din partener de discuţie, duşman.  Virulenţa discordiei şochează. Important e să ai dreptate, să îl anihilezi pe celălalt cu orice preţ, cu orice arme. Lumea nu deosebeşte între percepţie şi realitate. Nu suntem obişnuiţi să acomodăm percepţii diferite, dar mai realităţi diferite.

De fapt, mai toate în România se fac superficial, pe sponci, arbitrar şi haotic. Vorbim haotic, ceea ce înseamnă că gândim haotic, prin urmare trăim haotic şi acţionăm haotic. Totul e sub semnul precarului, al improvizaţiei. Unde e demersul dus până la capăt, unde e misiunea asumată deplin, unde e construcţia bine finalizată?  În România toate, de la drumuri până la sufletele noastre, zac în diverse stadii de abandon, nepăsare şi încremenire-n proiect.

În locul lor e vacarmul.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Dan Culcer: (7-11-2011 la 04:40)

    Excelentă descriere a unei din fețele situației. Mai toți oamenii de bine ar fi de acord cu astfel de dignostice. Rămâne să încercăm, fără a mări vacarmul, a alege drumul cel bun și gândul cel bun. Știe autoarea ceva ce ne poate comunica în liniște pe această temă?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 2

  • Tania Iancu: (7-11-2011 la 11:06)

    Formula “vacarm totalitar” mi se pare nefericit aleasa. Imi suna asemanator cu caragealescul “curat murdar !” In regimul totalitar pe care l-am experimentat, era o liniste…

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 5

  • Dan Culcer: (7-11-2011 la 13:24)

    Nu era liniște în comunism, propaganda vocifera fără întrerupere. Acoperea astfel orice alte voci.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 3

  • andreeasepi: (7-11-2011 la 15:50)

    buna ziua,

    ma refeream la faptul ca vacarmul (vorbaria) are in continutul sau manifestari de tip totalitar. desi azi putem cu totii vorbi, nu putem comunica realmente fiindca fiecare isi afirma punctul de vedere intr-un mod dictatorial.
    desigur, in comunism exista o singura voce oficiala si restul soptite. dar acea voce era agresiva si nu accepta contradictie. astazi, desi putem comunica liber, ne dam seama ca de fapt (aproape) fiecare emitent de mesaje se comporta exact la fel de inflexibil ca si sistemul totalitar din care am iesit.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 5 Nu-mi place 2

  • George Petrineanu: (8-11-2011 la 04:59)

    Cred ca acest mod de actiona social are radacini in modul de a fi al societatilor orale. Tocmai am citit, si am fost nevoit sa meditez, despre asta in The Empathic Civilisation de Jeremy Rifkin o carte care pe care ar trebui sa o purtam in rucsacul de navetist.
    Rifkin face distinctia dintre culturile orale, in care oamenii vorbesc in acelasi timp si nu incerca sa ajunga la nicio concluzie (asta nefiind un rateu ci chiar scopul, acela ca indivizii sa se afle impreuna) si culturile scrise. In acestea din urma, indivizii au timp sa-si face lectiile acasa dupa care intalnirile sunt marcate de un spirit al planificarii si obtinerii unui rezultat.
    Un alt aspect ar fi mestesugul conversatiei eficiente ca instrument de lucru in echipa. Lucrurile nu sunt infinit de complicate. Intreprinderile care se respecta si isi permit isi trimit angajatii la astfel cursuri de o zi-doua. Ca exemplu, intr-un astfel de curs e indicata o metafora a conversatiei eficiente: un robinet pe care il inchizi. Inainte ca interlocutorul sa preia dialogul, asteapta o clipita sa cada ultima picatura din robinet. Ca aplicatie, cand ma nimeresc pe la vreun ghiseu in Romania insotit de vreo ruda, aceasta intra in convulsii pentru ca i se pare ca nu raspund suficient de repede la intrebarile functionarului. Intarzierea pe care o aplic, scurta de fapt, este intentionata si retorica. Cel care ma insoteste insa nu rezista presiunii psihice si se grabeste sa dea raspunsul in locul meu, de exemplu cum ma cheama, unde sunt nascut, cati bani am in buzunar… Din experienta pe care o am in jungla birocratica, am observat ca pauzele retorice au efect de linistire si de punere la respect a interlocutorului. In opozitie, a raspunde ca la clasa I-a inseamna a semnala ca ti-ai asumat pozitia victimei – esti bun de tavalit.
    In sfarsit, o forma exacerbata de vacarm totalitar, chiar daca aparent nevinovata, dar mult prea raspandita este cand cineva cere o parerere interlocutorului (intr-o chestiune care il priveste personal) dupa care, in timp ce el raspunde, primul ia hotararea in locul lui. De exemplu, raspunzi la intrebarea gazdei rugand sa-ti puna 2 chiftele, fara sos, in farfurie si ea iti tranteste 7 sapte si doua-trei linguri de sos ,,Las’ ca stiu eu mai bine”. Din nou, gazdei ii cedeaza nervii sub presiunea unor tabuuri ancestrale care insa inca bantuie, unele dupa sute de ani.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 1

  • eva galambos: (13-11-2011 la 05:41)

    Foarte interesant articol, bine scris, bine argumentat, cu o singură mică observaţ:e hai să nu generalizăm. Mai există în România şi persoane oneste care ştiu cum să argumenteze, care nu resping o opinie contrară, adoptă un ton civilizat şi sunt dispuse la dialog. Sigur, sunt mai greu de auzit, dar dacă urmărim cu atenţie desfăşurarea unor evenimente şi nu adoptăm nişte clişee şi idei preconcepute, îi vom descoperi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.26.44