Florile de pe marginea drumului:
Martori tăcuţi,
Ochi care văd şi nu iartă.
Prăfuite, însetate,
Otrăvite de visele arse
Din eşapamentele care nu se mai închid.
Florile de pe marginea drumului:
Aceştia sunt ochii tăi
Care au fost verzi, odată.
Aceasta este faţa mea;
Palidă ca umbra ultimului răsărit.
Acestea sunt picioarele lor,
Retezate de moartea curajului
Scurs în pământ.
Şi drumul se învârte în sine
Ca o spirală fără sfârşit.
Se aude lugubru
Doar vântul uscat,
Vârtejul flămând,
Melcul întoarcerii
La centrul din care-am plecat.
Până unde duce drumul acesta?
Orizontul spre care aleargă
Să-şi astâmpere setea,
E atât de departe!
Şi eşapamentele nu se mai închid!
Dan David, Los Angeles, 12-08-2004.
„florile raului” poem rectualizat
ceatza Parisului am vazut-o
negru de fum, doar o zi si s-a intunecat cerul
doar o zi , tocmai cand am vrut
sa mangai obrazul primei flori
din ochiul ramas
intre asfalt si betoane
balconul cel negru
al fratelui meu
geamurile lupa spre soarele incercuit
intuneric,
eclipsa
poluarii
ozonul inghitit prin tifonul
de la gura,
biciclisti cu sutele
doar ei mai puteau razbate.
bianca marcovici
(c)11.12.05