(partea IV) 2002 – Considerente strategice in Orientul Mijlociu
Asa cum am subliniat in articolele precedente, Statele Unite aveau nevoie in fata lumii islamice in general si Arabiei Saudite in particular, de o victorie militara de proportii covarsitoare. Iar aceasta nu era izvorita dintr-o sete de singe sau mentalitate de cowboy. Era o problema de credibilitate, o parte integranta a realitatii politice din regiune. Fiind perceputa ca o putere ezitanta, US era chiar mai putin temuta decit Al Qaeda, o organizatie cu mult mai mica dar letala si “vazuta” ca probabil victorioasa in cele din urma. Americanii nu aveau nici o sansa de a invinge Al Qaeda daca nu schimbau aceasta perceptie. Ei aveau nevoie sa castige un razboi.
Totodata, Statele Unite mai aveau nevoie si de a ajunge intr-o pozitie de pe care sa poata influenta militar evenimentele din regiune. Desi aveau baze peste tot in Orientul Mijlociu – inclusiv trupe terestre in Kuwait – US nu avea capacitatea necesara lansarii unei operatiuni pe scara larga, la nivel de divizie. Aceasta insemna ca puterile din zona – Siria, Iran si Arabia Saudita – nu vedeau US ca pe o amenintare semnificativa.
Din punct de vedere pur militar, Iraq era tara cea mai strategica din zona. Se invecina cu 6 alte tari: Kuwait, Arabia Saudita, Iordania, Siria, Turcia si Iran. Cu alte cuvinte, avind in vedere si fortele din Afghanistan, Statele Unite ar fi putut influenta din Iraq evenimente din Himalaya pina in Mediterana si din Caucaz in Marea Rosie. Iraqul era placa turnanta a Orientului Mijlociu, asa cum a fost antica Mesopotamie. O ocupare a Iraqului ar desavarsi incercuirea Arabiei Saudite. Iar prezenta unor divizii US la frontiera lor, care sa constituie de data asta o amenintare dinspre Iraq era in afara oricarei paradigme de securitate considerate vreodata de sauditi.
O pozitie interesanta avea Iranul, vazut ca posibil actor in Afghanistan si pasibil de cooperare cu Al Qaeda. Iranul avea 3 prioritati strategice: sa slabeasca Iraqul si fortele sale armate, sa elimine prezenta US din regiune si fiind Shiiti, avea un conflict istoric fundamental cu Sunnitii, in special cu Sunnitii Wahhabisti care aveau puterea in Peninsula Arabica.
Politica externa iraniana era extrem de contradictorie. Pe de-o parte nu putea disipa amenintarea militara iraqiana fara ajutorul Statelor Unite. Si desi nu dorea o USA prea puternica in regiune, pe de alta parte nu vroia nici sa vada Arabia Saudita ducindu-i de nas pe americani, devenind astfel si mai puternica in lumea islamica. Iar in final, iranienii ar fi aderat la “vinatoarea” Al Qaeda dar numai dupa ce ar fi “simtit” ca Statele Unite erau ferm prinse in joc.
Iranul de fapt dorea invadarea Iraqului de catre USA. A facut totul pentru a determina Satele Unite sa atace. Între Teheran si Washington erau deschise mai multe canale informationale, cel mai important numindu-se Ahmed Chalabi. Sef al Iraqi National Council, Chalabi a furnizat informatii cheie US. Dar cel mai important a fost ceea ce nu a furnizat: informatii depre operatiunile iraniene in Iraq si pregatirile iraqiene pentru un razboi de guerilla. Chalabi a facut ca totul sa para usor pentru americani. Exact ce vroiau iranienii.
Pentagonul avea in componenta sa asa numitul OSP (Office for Special Plans) condus de Abe Shulsky. Ferm convinsi ca principiul “divide et impera” inca functioneaza in lumea moderna, strategii lui Shulsky au detectat ca linie de ruptura in lumea islamica Falia Sunnito-Shiita. Statele Unite nu aveau sa invadeze Iraqul doar ca sa fie pe placul Iranului. In afara tuturor considerentelor, OSP a crezut ca invazia Iraqului va duce la o confluenta de interese între US si Iranul Shiit, interese de o valoarea mult mai mare decit problemele care ar decurge din invazie. Iar interesul cheie aici era alinierea US cu Iranul, vazuta ca o alta parghie contra Arabiei Saudite. Si mai exista un efect imediat.
Esential pentru Statele Unite era sa aiba acces la informatiile iraniene privind Al Qaeda, care erau considerabile. Doar ca Iranul trebuia motivat sa coopereze. Invadind Iraqul, ar fi dat Iranului ce si-a dorit. Probabil ca intr-o perspectiva mai indepartata va cauza alte probleme dar, pe termen scurt, pe americani ii interesa Al Qaeda. In plus, orice ajutor era meritat in opinia americana daca garanta ca tehnologia nucleara iraniana nu cadea in mainile lui bin Laden. Între Iran si Statele Unite nu exista nici un fel de prietenie ci doar interese mutuale.
Citeva considerente despre Siria. Condusa de Bashar Assad, Siria a pescuit intodeauna in ape tulburi, implicata fiind pina peste cap in Liban si Palestina. Clanul Assad, musulmani Alawiti, au supravietuit la putere prin afaceri de tot felul. De la vinzari de droguri in Valea Bekaa la hoteluri pe litoralul libanez, liderii sirieni erau implicati in aproape orice putea genera bani. Din punct de vedere ideologic, evident ca erau dusmanii Israelului si sprijineau tacit miscarea Hezbollah. Dar din punct de vedere practic, oamenii de afaceri sirieni si israelieni se intilneau frecvent la Nicosia in Cipru si bateau palma. Money talked, ideology walked.
Sirienii nu erau suporteri ai Al Qaeda dar nici ai USA. Lor mai degraba le placea meciul dintre cei doi jucatori. In plus, Siria a sesizat ca Statele Unite vor avea nevoie de aliati in lumea islamica ceea ce insemna ca americanii ii vor tine pe evrei in lesa. Si cum Israelul era ocupat si cu Intifada, asta le-ar fi lasat sirienilor loc lejer de manevra in Liban. Ca si sauditii, Siria a participat la Desert Storm si nu erau impresionati de hotarirea sau capacitatile militare ale USA. Siria era exemplul perfect al problemei pe care Statele Unite trebuia sa o rezolve.
Daca americanii ocupau Iraqul, Siria s-ar fi trezit inconjurata de tari ostile – Israelul in sud-vest, Turcia la nord si US la est – care, fiecare in parte, ar fi putut-o zdrobi.
Prin ocuparea Iraqului, Statele Unite ar fi fost deci intr-o pozitie de pe care putea exercita presiuni atit asupra Siriei cit si Arabiei Saudite.
(va urma)