caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Dor de România

de (23-10-2011)
26 ecouri

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu „gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!…

Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care „se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care „e bine şi aşa”, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.

Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.

Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscutădelicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît „dincolo” la preţuri mai mari decît „dincolo”, la salarii mai mici decît „dincolo”.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că „nu e drept”. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns.

Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizateîncă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discreteenclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societății.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.

A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Kassovitz Toma: (24-10-2011 la 05:31)

    Am citit articolul pe nerasuflate, scris cu patima si mult regret, in spirit nostalgic, semanand in multe privinte cu scrisoarea deschisa a academicianului Florin Constantiniu, publicat in acest an.
    Sunt un anonim, care am purces drumul golgatei, intorcandu-ma din lagarul nazist din Bergen-Belsen, care m-am ancorat in Romania, fara sa emigrez si am muncit pana la pensionare pentru aceasta tara. Traiesc intr-o „enclava” a rezistentei anticomuniste, fara sa ma fi dezis vreodata de apartenenta mea la comunitatea evreiasca, dar nu sunt de acord ca totul este pierdut si ca tara dupa tanjesc ‘emigrantii’ nu mai exista. Exista si va reinvia. Asa cum a trecut spectrul legionar si comunist va disparea si lumea pestrita a postdecembristilor.
    Asta vara, intamplator am fost prezent la scoala de vara de la Sighet a Fundatie Academiei Civice si am avut prilejul sa intalnesc tanara generatie a celor curati care nu a uitat trecutul si se gandesc si la viitor. Tineri care stiu sa scrie si sa gandeasca si carora le pasa.
    In acete conditii, in loc sa plangem, avem datoria sa scriem, sa vorbim si sa ne unim fortele ca sa grabim disparitia cetii care acopera mintea unora. Suntem multi sau putini,nu are importanta, asa cum n-am renuntat la speranta in lagar, nu renunt nici acum si va indemn sa nu renuntati nici voi, care mai ganditi si rationati.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 12 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (24-10-2011 la 05:57)

    Doamna Sepi,

    Daca ar fi si numai pentru aceste cateva cuvinte pe care le scrieti ,,Unii demolează chiar construind” meritati sa ramaneti in memorie. Nu cred ca poate exista o sinteza mai buna a unui fenomen negativ care trece neobservat.

    In rest, fara sa contest nimic din realitatea celor scrise in articol, as fi poate un pic mai optimist. Anume, nici in materie de rau nu putem spune ca suntem privilegiati fata de alte natiuni. Ne traim ,,momentul” si ne delectam el – atata tot. Ceeace e frustrant pentru noi ca indivizi este ca nu mai avem timp si rabdare sa asteptam sa se roteasca roata (care uneori ni se pare de ruleta) a istoriei. Lucrurile probabil vor intra pe fagas, dar am vrea sa mai fim si noi atunci, nu? Sunt natiuni care au fost capabile sa apuce pe scurtaturi dupa ce au fost doborate la pamant. In timp ce asta ne roade, doare si irita pe unii din noi, pentru altii tine loc de justificare calduta gen ,,Nu mai veniti sa ne povestiti NOUA de …” urmeaza numele natiunii cu pricina, nemti, suedeji (sic!).

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (24-10-2011 la 06:47)

    Sunt de acord cu autoarea articolului doar intr-o anumita privinta: ca o arde, si ca ii arde pe multi din cei emigrati, care au lasat tara pe mana celor mai putin curajosi, mai putin visatori, cu mai putin spirit de aventura, poate mai lenesi, sau mai speriati, dar cu mai mult bun simt. Da, cei care au ramas in tara nu au avut obrazul sa se duca pe capul unora mai civilizati si sa le spuna ca lor le place mai mult acolo decat la ei acasa, unde e murdar, drept care vor ramane unde au facut altii curat. Cei care au ramas, au ramas sa munceasca acasa, asa cum s-au priceput : mai incet, cu ustensile mai primitive, cu mentalitati invechite, invatand din mers, de la cei care vin din cand in cand pe-acasa si stramba din nas, ca autoarea acestui articol.
    E bine ca va arde ! Poate asa, nemaisuportand vapaia, veti veni sa va curatati casa. Aici e locul vostru, mostenit, de unde nu va da nimeni afara, deocamdata, daca nu va veti intoarce prea tarziu, cand nu veti mai fi recunoscuti ca facand parte nici de aici si nici de »dincolo » Astept de mult un val de neo-pasoptisti care, dupa parerea mea, sunt singura sansa a Romaniei pentru a renaste.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 6

  • andreea sepi: (24-10-2011 la 08:04)

    poate ar fi cazul sa fac cateva clarificari. doamnei care ma acuza ca stramb din nas cand vin acasa, i-as raspunde ca eu inca nu am plecat de acasa. locuiesc in alta tara, ce-i drept, dar imi fac in continuare datoria fata de locul unde m-am nascut cu mult mai mult drag si grija decat multi dintre cei care traiesc inca acolo. ca sa nu mai vorbim ca petrec mai multe luni pe an in romania, ca om de rand. n-am plecat usor, la totul gata; dimpotriva, inainte de a lua calea strainatatii am contribuit cat m-am priceput la curatenia morala si fizica a locului in care traiam, investind energii si tragand de oameni sa puna umarul. am participat la proiecte voluntare, am fost membra activa in fundatii si chiar partide politice, am semnat petitii, am scris reclamatii, am incercat cam tot ce se putea, pentru a ma lovi de cele mai multe ori doar de indiferenta, coruptie crasa si insulte. in timp ce eu ma intorceam de la burse din strainatate crezand in Romania, unul cate unul, prietenii si colegii mei plecau. in cele din urma, am plecat si eu, amagindu-ma ca e doar temporar, pana imi fac un rost. dupa 8 ani mi-am dat seama ca locul meu nu mai e acolo, ca sugestiile mele de ameliorare se lovesc taman de reactii de acest gen: ce te dai mare? asa ca am ramas in strainatate. am ramas pentru a nu ma lasa tarata in mizerie, pentru a naste copii in conditii civilizate si a le oferi o societate carora le pasa de ei. am plecat pentru parintii mei, care au oroare de a sfarsi intr-un spital romanesc, daca, Doamne fereste, li se intampla ceva. pentru asta, pentru a „ramane unde au facut altii curat” am indurat frustrari si umilinte diverse timp de 8 ani de zile, pierderea identitatii si a statutului social si traume in care nu are rost sa intru. am rezistat incercand sa nu ne facem tara de ras, sa nu ne-o vorbim de rau, ba dimpotriva. am mers de fiecare data la vot desi asta presupune 300 de km parcursi cu masina si nu de putine ori tratamentul necuviincios ai angajatilor statului pe care il sustin din banii trimisi de departe. intre timp, cred ca nu mai surprinde pe nimeni ca am dezvoltat loialitate fata de noua mea tara.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 11 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (24-10-2011 la 09:08)

    „Aici e locul vostru, mostenit, de unde nu va da nimeni afara, deocamdata, daca nu va veti intoarce prea tarziu, cand nu veti mai fi recunoscuti ca facand parte nici de aici si nici de »dincolo » „, doamna Tania Iancu, asta cu datul afara e cumva o amenintare?

    Doamna Sepi „stramba din nas” pentru ca cei care „au ramas” sunt prea fuduli ca sa admita ca au ceva de invatat de la cei care „au plecat” (sau „au fugit”, conform sintagmei consacrate de regimul comunist).

    Fudulia de care dau dovada multi ramasi (un semn al gandirii resentimentare si complexelor de inferioritate) este ca o ghiulea care trage Romania la fund.

    Va felicit doamna Sepi, si nu trebuie sa va justificati intr-un fel. De justificat trebuie sa se justifice mitocanii si canaliile despre care vorbiti in articol, nu dumneavoastra, care faceti parte din cea mai dinamica parte a poporului roman.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 1

  • George Petrineanu: (24-10-2011 la 09:32)

    Uneori ma gandesc la Romania, pastrand proportiile, ca la o echipa de fotbal. Cu antrenor, jucatori, medicul echipei, bucatareasa, maseur si toate celelalte. Ca echipa sportiva obiectivul ar fi usor de definit si nimeni nu ar avea de obiectat nimic: Cupa sau murime! Performanta! Nu ar exista jumatati de masura. Nu ar exista ,,n-ai cum”, ,,n-ai de ce” samd. Antrenorul ar putea fi englez, maghiar sau din Cazahstan. Jucatorii ar fi cumparati pe bani grei (toata lumea ar aplauda contractul) sau ar fi recrutati tineri din orice patura sociala – nu ar conta. Ei ar deveni eroi fara nicio dificultate de acceptare. Nu ar fi huiduiti de suporteri sau numiti cumva cum stim bine. Nu ar exista Noi si Ceilalti.
    In cel mai scurt timp s-ar achizitiona cel mai bun echipament si s-ar adopta cele mai moderne tehnici de conducere a jocului. Nimeni nu ar zice pas, ca ne tradam traditia joscului de fotbal, ca ne calcam pe mandrie facand apel la mijloace dinafara. Ne-am schimba strategiile ori de cate ori ar fi nevoie si am fi lipsiti de scrupule cand ar fi vorba sa copiem de la adversari.
    Daca s-ar pierde cupa, dupa un moment de furie suporterii ar reveni consolati, fara sudalme, ca sa-si incurajeze echipa favorita: cu Ai Nostri, data viitoare… Cupa sau murim!
    Pastrand proportiile, cum spuneam.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • George Petrineanu: (24-10-2011 la 10:06)

    Vreau sa mai impartasesc o impresie fara sa simt nevoia ca prin ea sa admonestez sau provoc pe cineva.
    Cu trecerea timpului, dupa doua decenii cu bataie in afara tarii dar in contact cu ea am realizat ca nu simt nici cea mai mica obligatie sa-mi ,,datoria fata de locul unde m-am nascut”. In locul in care m-am nascut sunt oameni care sunt motivati si mananca o paine tocmai ca sa-si faca datoria. Imi pun nadejdea in ei – spre binele lor, nu al meu. E drept, cand si cand am avut elanul sa impartasesc din experiente incercand sa mai pun umarul. Uneori a mai iesit cate ceva, alte ori mi s-a spus politicos ca ideile cu care vin ,,sunt deja cunoscute” (nu am auzit totusi niciodata sa se spuna ca au fost ,,aplicate” ca eu de asta incercam sa vorbesc).

    Daca cineva isi va pune intrebari cu privire la moralitatea nepasarii mele, repet iarasi ca nu am scapat de simtul datoriei – nici sa fi vrut. Mi se pare insa mai simplu sa-mi fac datoria, sa fiu loial locului in care ma aflu in fiecare moment, celui care imi ofera paine, gazduire, in momentul respectiv. Contez pe faptul ca acelasi lucru il fac si pentru mine acei romani, chinezi, rusi sau englezi care in momentul de fata se afla cantonati exact in locul nasterii mele, in trecere sau impamanteniti acolo. Nu e suficient si mai simplu asa? Altfel, locul nasterii noastre va continua sa ramana un copil cu multe moase dintre care o parte, cele mincinoase sau hoate dau impresia ca se agita cel mai tare.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 1

  • Tania Iancu: (24-10-2011 la 10:28)

    Poate ca am fost prea dura. Dar asta e o tema veche: Cine e mai patriot ? Cel care a emigrat si ajuta tara din afara, sau cel care a ramas si se lupta zi de zi cu minoritatea care «troneaza vulgar si arogant»? Probabil ca e greu si pentru unii si pentru altii. Dar e greu de suportat sa vezi ca te zbati degeaba, ca oameni ca d-na Sepi nu observa nimic din munca ta si a altora care, constienti de mizeria din jur se ambitioneaza sa faca un strop de lumina in jurul lor. Da, am nostalgia unor vremuri in care romanii se sacrificau pentru propasirea tarii lor, la fel ca si alte natiuni. Generatiilor tinere de azi li se sugereaza sa-si caute binele in alta parte, in loc sa fie motivati sa construiasca binele aici, in tara, pentru urmasii lor.
    Sincer, mi-a facut rau sa citesc articolul d-nei Sepi. De unde sa mai iau putere, cand citesc asa ceva ? Am sa-mi spun ca d-na Sepi era intr-un moment de depresie.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 5

  • Wanda Lucaciu: (24-10-2011 la 11:13)

    Dna Iancu,
    Daca Dna Sepi „era intr-un moment de depresie” (ceea ce este ridicol), atunci dv sunteti intr-un continum mod de inconstienta. In acest caz, o prefer pe Dna Sepi cu opinile ei, decit pe dv in stare de inconstienta.
    Va rog frumos sa numai atribuiti diagnostice la altii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • andreea sepi: (24-10-2011 la 12:04)

    D-nei Tania Iancu: imi pare rau ca nu s-a inteles, poate ar trebui recitit mai atent paragraful cu enclavele – tonul meu acolo era unul admirativ, tocmai pentru acei oameni care in acele conditii se incapataneaza sa mai faca ceva… jos palaria. regretul meu era tocmai lipsa de coagulare a acestora si faptul ca incet-incet (uneori tocmai din cauza bunului lor simt) dispar din mainstream. nu sunt depresiva din fire, nu-mi plac lamentarile sterpe, dimpotriva sunt in genere bataios-constructiva. speranta moare ultima 🙂 cat timp eram in tara ni se spunea mereu ca suntem prea tineri, prea idealisti, prea exigenti… acum suntem prea lasi ca am plecat… eu nu mi-am propus sa judec, ci am descris doar o stare de fapt, asa cum am intalnit-o. fiecare are dreptul sau la opinie.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (24-10-2011 la 12:09)

    Doamnă Iancu, Cine e mai patriot ?, nu e o temă veche, ci una falsă, creată poate de național-comunism. Patriotismul se prezumă și până la proba contrarie toți vrem binele țării. Eu știu că nu prea aveți termen de comparație, dar vă dau eu un exemplu: Irlanda. Nimeni în această țară nu s-a gândit vreodată să reproșeze emigranților că au plecat după o viață mai bună și au ajutat țara de acolo.

    Așa încât mulțumiți-le constructorilor, meseriașilor, menajerelor, îngrijitoarelor, dar și celor din clasa de mijloc care în loc să tragă mâța de coadă în România au plecat în Occident să muncească și să trimită bani în România, bani fără de care țara ar fi intrat de mult în faliment. Și când se întorc în țară și vă dau sfaturi sau chiar vă fac reproșuri, ascultați-i că știu mai bine decât dumneavoastră ce înseamnă o economie de piață și o democrație, știu ce înseamnă să ai inițiativă și să te opui corupției, chiar dacă momentan nu „mănâncă salam cu soia” ca dumneavoastră. Extrem de dezamăgitoare intervenția dumneavoastră.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 2

  • Tania Iancu: (24-10-2011 la 12:23)

    D-na Lucaciu,
    sugerati ca sunt inconstienta ca am ramas in tara sa ma lupt cu morile de vant?
    Va dau dreptate, pentru ca nu sunteti singura care crede asa! Dar nici eu nu sunt singura care ma lupt zi de zi, dupa puterile mele, sa schimb ceva in bine pe-aici. As vrea macar sa aud o vorba de incurajare de la cei care au emigrat. Chiar nu se vede nici o schimbare? Eu vad tineri veseli umpland salile de teatru, de concert, de cinema, la festivaluri din ce in ce mai numeroase si mai prestigioase, vad ca nu mai e gunoi pe strazi si au aparut spatii verzi cu flori, ingrijite in permanenta.Priviti ce viata studenteasca exista. Spre deosebire de vremea studentiei mele, azi nu mai esti tinut in izolare si lipsa de informare. Macar astea sunt evidente. Sigur ca birocratia a ramas aceeasi si tot ce tine de buget e din alt film. Da, societatea e polarizata, dar mentalitatile sunt foarte greu de schimbat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 5

  • Petru Clej: (24-10-2011 la 12:52)

    Doamnă Iancu, dacă doriți sprijin, nu mai considerați că persoane ca doamna Sepi vă sunt adversari. Mai bine citiți acest articol Cum regăsesc România, țara formelor fără fond http://www.acum.tv/articol/40114/ și trageți concluziile de rigoare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (24-10-2011 la 14:03)

    Domnule Clej,
    nu consider ca doamna Sepi imi e adversara, dar cred, asa cum cred si alti comentatori, ca trebuie sa fim mai optimisti.Am vorbit despre studenti pentru ca la ei se vede mai bine schimbarea, care e de fond.Ei se simt liberi, cauta informatia de valoare, circula prin lume, au alt orizont decat generatiile cu mentalitati invechite si incearca sa aplice ceea ce au invatat.Iar faptul ca spatiile verzi arata bine intretinute tot timpul anului, inseamna ca cetatenii au mai invatat ca ce e frumos trebuie pastrat, iar daca vezi in jurul tau lucruri frumoase, ti se descreteste fruntea si devii mai putin irascibil. Ma bucur cand vad ca incep sa fie aplicate solutii occidentale pentru fluidizarea traficului, chiar daca nu sunt prea bine intelese inca de catre cei care le executa si cu materiale ieftine, dar cand ceva merge spre bine consider ca trebuie incurajat. Coruptia, birocratia exista, nu se poate nega, dar nu pot fi de acord ca „Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.”

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 7

  • Petru Clej: (24-10-2011 la 14:22)

    Doamnă Iancu, nimeni nu descurajează optimismul, dar când oameni ca dumneavoastră ajungă să scrie: „Cine e mai patriot ? Cel care a emigrat si ajuta tara din afara, sau cel care a ramas si se lupta zi de zi cu minoritatea care «troneaza vulgar si arogant»? ” atunci întreg optimismul de care vorbiți dispare.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (24-10-2011 la 14:55)

    Domnule Clej,
    probabil ca nu m-am exprimat corect. Am vrut sa spun ca exista o dilema veche, ca intre cei ramasi in tara si cei care au emigrat, nu se stie care poate ajuta mai bine tara. Cei care au emigrat insa, sunt intotdeauna mai putin la curent cu schimbarile din tara, iar pentru cei ramasi in tara e greu sa accepte, dupa eforturile depuse, ca vine unul din afara sa-i faca observatie.
    Va rog insa sa notati ca nu poate fi vorba despre o situatie similara azi cu cea din anii ’90, cand li se reprosa emigrantilor care veneau in tara pentru prima data dupa zeci de ani, ca ei”n-au mancat salam cu soia”. Azi, cei ramasi in tara sunt oameni umblati prin lume, stiu cu ce au de luptat. Nu uitati ca si printre emigranti si printre cei ramasi in tara exista oameni de toate felurile. Nu sunt mai putin corupti sau coruptibili unii decat altii. Educatia de acasa conteaza.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 6

  • Petru Clej: (24-10-2011 la 14:58)

    Am vrut sa spun ca exista o dilema veche, ca intre cei ramasi in tara si cei care au emigrat, nu se stie care poate ajuta mai bine tara. Cei care au emigrat insa, sunt intotdeauna mai putin la curent cu schimbarile din tara, iar pentru cei ramasi in tara e greu sa accepte, dupa eforturile depuse, ca vine unul din afara sa-i faca observatie.

    Este înspăimântător ce scrieți, doamnă Iancu. Miroase a complex de inferioritate. Cu alte cuvinte, eforturile sunt doar apanajul celor „rămași”, ca ca și cunoașterea situației din țară. Mai greu când e cu detașarea și privirea lucidă.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (24-10-2011 la 15:46)

    Nu, domnule Clej,
    eforturile sunt ale tuturor, dar eu vorbesc, daca-mi dati voie, din punctul de vedere subiectiv, al unuia ramas in tara, care are impresia ca textul d-nei Sepi are ceva vechime.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 6

  • Teodor I. Burghelea: (25-10-2011 la 12:57)

    Eu nu reprosez regimului ceausist (si imediat post-ceausist sau „comunist cu fata umana”) conditiile de viata precare desi, ca multi altii, nu le-am apreciat. Am acceptat cu oarece resemnare tigarile Carpati (neputand sa-mi permit altceva) si greata (cotidiana si suverana) a „fetei de la kiosk” care ti le vindea de parca ti-ar face un favor (pe ultimii tai bani, desigur)…Am reusit aceasta performanta „a indiferentei” materiale doar pentru faptul ca in anii „revolutionari” ’90 altceva ma interesa cu adevarat: sa fac cercetare si colega mea carliontata de banca. Da, stiu, intru oarecare masura in detalii personale, dar promit ca o voi face cu masura si responsabilitate. In plus de cercetare, adolescent fiind ma interesa „in mod iremediabil” si aceasta colega de liceu (cred ca eram pe atunci si Faust, si Manfred). S-a intamplat ca tot ceea ce ma interesa cu adevarat sa se loveasca de mentalitatea diforma a acelor vremuri, mentalitate sustinuta de aceleasi persoane care suspina astazi dupa „siguranta” si falsa „prosperitate” a vremurilor apuse. Prin definitie, „a face cercetare” inseamna a pune in permanenta intrebari si, cel mai important, a avea abilitatea sa le raspunzi in mod constant.

    Prima parte a acestei „definitii” sumare era deja suficienta pentru un „cartonas rosu”: „Da tu cine te crezi sa pui atatea intrebari, ia mai bine citeste cursul lu’ Dom Profesor Doctor etc.”. Daca mai indrazneai sa ai si raspunsuri in mod constant….atunci chiar era de rau (cartonas rosu, eliminare de pe teren): „Da, numa’ ca sa te dai tu mare, ce-ar fi sa nu mai fii atat de grandoman?”.

    Cat de „rau”? Va explic, chiar daca trebuie sa-mi scot biografia prafuita de la naftalina. Atat de rau incat te poti prezenta la un concurs de asistent universar (sa zicem la Universitatea Dunarea de Jos in Galati), il poti pica cu brio…fiind acuzat ca ai copiat la „Proba Scrisa” (in gloriosii ani ’90, in conditiile in care fiecare examen avea un pret de piata la acea universitate, o astfel de acuza „morala” era tratata cu cea mai mare seriozitate si…nu aveai drept de apel indiferent la cate olimpiade nationale ai participat – ei nu-si pierdeau vremea cu prostii).

    Legat de povestea colegei mele de liceu…aceeasi societate (pe care unii par sa o regrete) a ingropat-o. Acea societate mult regretata tinea la „statutul social”, viitorul profesional (trebuia sa dai fie la AS, fie la Drept fie la Medicina – altfel erai „out”) numar de „cunostinte” (a se citi „pile”, nu cunostinte academice) etc…
    Totul s-a sfarsit prin a rani o persoana care probabil ca nu a inteles niciodata ce s-a intamplat de fapt.

    Deci, sper din toata inima sa o pot convinge pe Dna Tania Iancu ca … eu am criticat „inainte sa plec” si, efectul acestei „critici” a fost chiar „plecarea”.
    Eu nu am devenit „inadaptat” dupa „fuga”, ci „am fugit” pentru ca eram „inadaptat”.
    Da, confesez, sunt critic in continuare (vizavi la piciorul de plai si gura de rai care ma „face” acum mebru de comisii fantoma fara acceptul meu) fiindca nu vad o schimbare de mentalitate suficienta care sa ma convinga sa „ne alaturam fortele”.

    Motivul dubiilor mele este simplu: daca eram indezirabil atunci, ce ma face acum „dezirabil”‘ ? Ca sa revin la experienta „academic-mioritica” de mai sus, cred ca stiu: fiind cadru universitar in afara Romaniei as putea aduce un modest „complement” de vizibilitate (care, academic vorbind, lipseste Romaniei – dupa ce am plecat toti, Univ. Rom. sunt aproape imposibil de gasit in orice statistica internationala de top…sic transit gloria mundi – acum 20 de ani eram desigur cei mai buni).

    Asadar….am devenit in Februarie 2011 membru in comitetul de organizare (functie importanta, realizati, nu-i asa?) al unei „conferinte internationale” la Galati, desi….eu am refuzat in mod explicit (nu sunt interesat de activitatea lor stiintifica, si nici timp nu am – de fapt nu sunt convins ca ei acolo cercetare – o opinie persoanala desigur, ramane de verificat pe Web of Science daca am dreptate sau nu, eu nu am vazut publicatii provenind de acolo).

    Si, inchei cu o doua intrebari adresate Dnei Iancu: presupunand ca ati fi in postura mea infama de „fugitiv”, v-ati intoarce cu usurinta sa „colaborati” cu eroii care au ramas si fac business-ul local (in cazul meu stiintific)? Daca nu, va rog umil sa imi acordati circumstante atenuante, daca da…faceti pentru mine obiectul articolului initial propus de Dna Sepi (si, imi voi conserva desigur statutul egoist de fugitiv).
    Despre dor…a doua intrebare: dumneavoastra, in locul meu, de ce v-ar fi dor de fapt din tot acest trist ghiveci existential?

    Al dumneavoastra, sincer

    Teodor I. Burghelea

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (25-10-2011 la 14:13)

    Domnule Burghelea, termenul corect, acreditat de regimul regretat acum de atâția nostalgici, este „transfug”.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Teodor I. Burghelea: (25-10-2011 la 14:30)

    Va multumesc pentru precizare, Domnule P. Clej. Desi imi amintesc cu precizie termenul cu pricina, cred ca l-am evitat in mod deliberat in ecoul de mai sus. Desi ma consider suficient de „trans” (calatorind din motive diverse in mod regulat), nu mai… „fug” ci merg. Da, in sfarsit, nu mai fug ci merg.

    T. Burghelea

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Andrea Ghiţă: (25-10-2011 la 15:44)

    Consider ca receptarea acestui articol (scris cu naduf, disperare, dar si cu agerime) depinde foarte mult de sistemul de referinta in care se gaseste cititorul lui, iar setul de transformari necesare trecerii dintr-un sistem de referinta in altul are parametri subiectivi. Eu ma indoiesc ca poate sa-ti fie dor de Romania, mai degraba dor de un anumit loc din tara ta de bastina, pe care-l visezi si doresti sa-l revezi, chiar daca vei pleca dezamagit. Un proverb rusesc spune ca musafirul sta putin si vede mult. De aceea e bine sa asculti cu atentie observatiile, criticile lui. Noi, cei de aici, cei care am ramas aici – e greu de explicat de ce, mai ales ca eu as fi putut pleca oricand – si am traversat intreaga „epoca de aur” stand la cozi, predand in sali de cursuri inghetate, iarna facand cu studentii numai lucrarile de laborator care nu necesitau curent electric (precum cele de optica cu lumanarea si cele de statistica cu seminte de mustar), dand ore cu toptanul pe mancare (orice fel de mancare, ce avea candidatul la admitere), avand, totusi, bucuria de a citi pe ascuns carti puse la index si de a merge la concerte simfonice cu Richter, Kerer si Berman, in sala inghetata a filarmonicii. A fost optiunea mea. Si nu invinovatesc si ma straduiesc sa nici nu invidiez pe nimeni (asta e mai greu). In euforia si deruta de dupa 1989 am evitat angajarea politica sau civica, dar nici n-am luat drumul strainatatii pentru ca imi gasisem vocatia de jurnalist intr-o enclava, aceea a studioului de televiziune din capatul strazii Donath, care a incercat si a reusit sa ramana in limitele decente ale unui spirit ardelean …provincial, idealist si nostalgic. Aici ma simt acasa, desi in curand va veni timpul intomnarii si plecarii din aceasta gaoace. Oriunde as pleca, oricat de frumos si bine ar fi acolo unde ma duc, mi-e dor de casa mea, de strada mea, de orasul meu, chiar daca in primele zile de dupa revenire totul mi se pare stramt, prafuit si ramas in urma…ca si mine, de altfel.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 9 Nu-mi place 2

  • Vlad Solomon: (26-10-2011 la 07:41)

    Mie nu mi-e deloc dor de Romania, poate sa-mi fie dor de prieteni care locuiesc in Romania, sau de citeva colturi ale copilariei, sau de zacusca si gogosari… De altfel am scris citeva articole cu referire la „nostalgii” si „acasa”.

    Asadar cuvintele:”Te arde. Ştiu că te arde.” nu imi sint sugestive. Articolul sufera de unele generalizari sau folosirea impropie a termenilor – ex:”Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman”(?).

    Sint si alte ciudatenii, care ma fac sa ma intreb in ce masura autoarea nu a ramas cu o deformare a normelor democrate si a libertatii de expresie („Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.”) Cum adica lucruri sfinte?

    Imi lipseste si referirea la trairea personala a autoarei. Exemple concrete.

    In schimb, apreciez tonul incisiv si faptul ca spune unor lucruri pe nume, chiar daca nu argumenteaza suficient pentru un cititor din alte meleaguri, care nu viziteaza des plaiurile mioritice.

    In schimb, sfirsitul articolului este la obiect si, in ochii mei, adevarat:

    „Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.

    A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.”

    Cred ca acel „acasa” se schimba in timp, pt multi, si fara dezamagirile pe care le simt unii romani emigrati.
    Unii insa ramin cu idealizarea unor evenimente sau aspecte din trecut care sint, astazi, percepute deformat, vezi si „dorul pt o Romanie interbelica de genul belle epoque”, care nu a existat decit pt unii si care a fost urmata de o depreciere totala a valorilor democrate.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 1

  • Tania Iancu: (27-10-2011 la 14:24)

    Domnule Burghelea,
    pentru ca asteptati un raspuns de la mine, randurile mele s-au adresat doar d-nei Sepi si celor carora le este dor de Romania, celor pe care „ii arde” dorul de Romania. Inteleg ca dvs. nu sunteti printre acestia.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 5

  • Sorin Paliga: (19-12-2012 la 06:17)

    Dna Sepi are, desigur, dreptate în multe privințe, descrierea sa corespunde unei societăți românești autentice. Nu cred că are dreptate atunci cînd consideră că toate aceste rele ar fi ceva nou sau devenit tot mai grav în ultimele două decenii. Vulgaritatea, egoismul, lipsa de educație, disprețul pentru celălalt și pt ideile acestuia/acesteia sînt boli românești vechi.

    Că România este o țară bolnavă se vede imediat, în stradă: mașini parcate unde nu e permis, mașini care claxonează tot timpul, oamenii care înjură. Toate acestea nu sînt, din păcate, noutăți. Peste acestea se adaugă, da, mass media de nivel coborît (toate posturile de televiziune „se întrec” într-o competiție în care nivelul superior este mediocritatea, promovând vulgarul, ușorul).

    Asemeni străzii sînt politicienii, de sus în jos și de la dreapta la stînga: meschini, vulgari, golani, șmecheri, proiecții ale unor grupuri care ar fi trebuit să facă altceva, nu să-i promoveze în funcții înalte. Oamenii aleg din ceea ce li se oferă și li se oferă nivel scăzut.

    Ce soluții propuneți, totuși?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • GeGe: (8-7-2014 la 18:20)

    Doamna Sepi, ma surprinde cat de mult „seamana” textul dvs cu textul care a circulat pe net, cu un an inainte de a-l posta dvs si despre care se spune ca ar fi fost scris de Alin Fumurescu, un roman, profesor de filozofie la University Bloomington-Indiana.
    Vezi:

    http://www.opinii.md/articol/2752/dor-de-romania–un-text-care-doare/
    http://argesuldenord.wordpress.com/2010/09/26/dor-de-romania-un-text-care-doare-ii/

    Moderator: textul nu este de A. Fumurescu. Chiar dânsul scrie aici http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/dor-de-romania-un-text-care-doare-47183.html că este de Andreea Nicoleta SEPI şi că apărut pentru prima dată în Dilema Veche nr. 316, 4-10 martie 2010. Mulţimesc totuşi pentru intenţie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.226.209.201