caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Trenul sperantei pleaca din Cluj

de (25-1-2006)

Este onorant sa fii desemnat membru intr-o comisie de doctorat pentru o teza sustinuta la Universitatea de Medicina si Farmacie “Iuliu Hatieganu” din Cluj-Napoca.

Poti trimite un referat obiectiv daca exista o explicatie a dificultatii de deplasare in conditiile temperaturii scazute. Respectul pentru colegii de acolo si promisiunea facuta au motivat hotararea de a parcurge distanta Iasi-Cluj, cu trenul care, peste munti, in noua ore, te poarta peste munti prin zone ale visului de iarna, Pojorata, Vatra Dornei, Ilvele trecand din “Regat” in tinuturi sfinte .

O provocare, o demonstratie de vointa, dorinta de a fi cu adevarat partasa la succesul cuiva; o responsabilitate respectata, daca vreti.
Pustiul de zapada amenintator limiteaza viteza trenului, ajungem in Cluj in miez de noapte, frigul sporeste oboseala dar dimineata vine repede, tamaduitoare.

Totul s-a desfasurat normal, intalnirea cu un colectiv prestigios, o prezentare convingatoare, satisfactia vizitarii unui spital nou de pediatrie mi-au oferit insufletire, ca si atmosfera orasului in care totul este aristocratic alcatuit intr-o tainica imbinare de istorie, actualitate si viitor.
A doua zi, cu inima stransa de previziunile meteorologice, am urcat in trenul accelerat Cluj-Galati, cu destinatia Iasi unde ma astepta o noua saptamana…
M-am aprovizionat cu ziare, carti, apa si fructe; indraznesc sa sper sa fie cald sau macar suportabil de frig.

Fiind sambata este aglomerat. Aflu de la doua doamne cu tristetea intiparita in priviri, imbracaminte si goblenurile asupra carora se concentreaza intr-un ritual putin straniu, ca acest tren transporta la sfarsitul saptamanii multi pacienti externati de la spitalele din Cluj, in special de la Institutul Oncologic. Valoarea specialistilor din Cluj este de notorietate si in acest domeniu.

Ma intristeaza sa aprofundez problemele lor, le evit cum pot, simt ca nu am nici taria sa simt resemnarea lor, renunt sa citesc, ma culpabilizez pentru profesia mea care nu rezolva decat o parte dintre incercarile nemeritate ale oamenilor…
In ultimele minute dinaintea plecarii trenului, in compartiment intra o femeie tanara, inalta, frumoasa, cu suprafata obrazului ca un rece portelan roz, insotita de o fetita de 7-8 ani, imbracata in cojocel, cu privirea patrunzatoare si cuprinzatoare a copilului inteligent. Se aseaza alaturi, mama si fiica, unite intr-o strangere de mana: abandon si protectie induiosatoare.

Cu surprindere remarc imediat, in momentul in care isi scoate caciulita, cicatricea sidefie lineara pe partea laterala a gatului firav ca si disparitia luciului firesc al parului. Este locul unei biopsii ganglionare, inconfundabil si osanditor pe traseul acesta. Trenul pleaca, viteza creste incet, in timp ce fetita devine palida iar mama, grijulie, scoate intai ghetutele, maseaza bland picioarele apoi ii ofera ceai.

Fetita ma fixeaza deodata iscoditor cu o neliniste evidenta pe care o simt dureros; starea ei de rau ma alerteaza, intind instinctiv mana spre fruntea rece in momentul in care copilul incepe sa verse fara efort; prinzandu-i capul, sprijin cu grija fruntea ei deasupra unei pungi de plastic pe care mama o are pregatita.
Vadit afectata femeia imi explica laconic: ”face chimioterapie si doamna doctor nu a vrut sa o externeze atat de repede dar ea a mintit ca se simte bine, asa face de fiecare data iar eu am probleme cu ea pe tren”.

Copilul zimbeste vinovat, este linistita fiindca nu a inregistrat la mine decat intelegere, cere mamei o tableta ”zofran, opreste greata dar da somn, treziti-ma cand ajungem la padure”…
Nu mai sunt obosita, am sentimentul ca sunt de garda, vorbesc despre vreme, munti, scoala, despre Craciunul trecut, despre sperantele primaverii.
Vor calatori pana la Suceava, in cel mai bun caz timp de sapte ore. Este foarte cald, profitam de asta si ne exprimam optimismul, mi se explica efectul medicamentelor, importanta controalelor.

O ascult cu atentie. O intreb cum ajunge de la Suceava in satul unde locuiesc.
“Cu taxiul.”, imi raspunde vesela. Soseaua este un patinoar, iar o calatorie cu masina este o aventura. Orele trec, am vorbit despre foarte multe lucruri, iar in apropiere de Suceava imi permit sa o sfatuiesc sa mearga la statia de Salvare, sa solicite o masina pe baza biletului de iesire din spital. Imi spune ca se rusineaza sa faca asta, se teme de un refuz si nici nu spera in aceasta rezolvare.

Inainte de a ajunge, am dat un telefon unei foste colege si ea imi promite ca va rezolva problema. Trenul se opreste. Frumoasele hainute au imbracat trupul firav al fetitei. Cu maini sigure, frumoasa femeie din Bucovina cuprinde bagajele si mana fetitei si ajunge la usa.
Palng fara lacrimi, ne luam ramas bun. “Sunteti profesoara?”, ma intreaba, probabil sub impresia discutiilor despre Creanga si Eminescu.
“Nu.”, ii raspund. “Sunt pediatra.” Trenul pleaca. Femeia zambeste si face spre mine cu generozitate semnul crucii, un dar pentru care merita sa fac acest drum.

Ecouri

  • I.B.M: (25-1-2006 la 00:00)

    Nu stiu de ce simt nevoia sa va spun ca am ramas impresionat de relatarea dvoastra. Poate pentru simt durerea din ochii fetitei, macinata de o boala nemiloasa, dar dornica sa fie trezita in preajma padurii, in mijlocul careia dorm misterele copilariei. O dovada elocventa ca fericirea si nefericirea nu sunt decat fetele unei aceleiasi realitati, care razbate nestiuta de nimeni din tenebrele sau din suisurile luminoase ale sufletului omenesc.
    Asa, pur si simplu.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
In memoriam Principesa Ileana

În ziua de 21 Ianuarie 1991 a trecut în Eternitate Principesa Ileana (alias Maica Alexandra). Au trecut 15 ani de...

Închide
3.239.11.178